Timp de o săptămână însorită, la mijloc de octombrie, Casa de Cultură din Sibiu s-a transformat într-un soi de turn înalt din care puteai vedea întreaga lume. Dar nu de departe, de sus, ci din mijlocul acțiunii, aproape de eroii săi. Trăiai emoțiile unei tinere din Israel ce pornea în căutarea părinților naturali din România, drama mamelor ce-și lasă pruncii la rude pentru a lucra ca bone sau menajere în Occident, porneai într-o lungă și periculoasă expediție polară, alături de eschimoși, pentru a afla ce reziduuri toxice le otrăvește comunitatea, aflai care-i ritmul într-o tabără de vară pentru copii supraponderali, cum se transformă în câțiva ani stilul de viață și obiceiurile unor vechi comunități, cum se descurcă șamanii în epoca internetului, câte povești de dragoste se înfiripă în spatele gratiilor. Cea de-a douăsprezecea ediție a Astra Film Festival a fost una de mare clasă: peste 100 de filme proiectate, din 25 de țări, masterclass-uri, o revistă zilnică foarte bine făcută, "ParagrAFF”, concerte, o gală de premiere impecabilă. La 19 ani de la ediția de debut, făcută pe genunchi, cineastul Dumitru Budrala și echipa sa au pus la punct un festival profesionist, demn de luat în seamă de iubitori și de autori ai filmului documentar din întreaga lume. De altfel, marele farmec al festivalului, dincolo de proiecțiile în sine, este întâlnirea creatorilor cu publicul, discuțiile lungi, prieteniile, proiectele comune. Un cuplu, ea japoneză, el polonez, a venit de departe cu autostopul, și-a instalat cortul în Dumbrava Sibiului, pentru a nu risipi banii de abonament la festival, și fuge de la o sală la alta, pentru a vedea cât mai multe filme. Alții au călătorit cu avionul, stau la cele mai bune hoteluri din oraș, și țin prelegeri. Dar atunci când se văd, nu există bariere între ei, râd și vorbesc ore în șir despre filme, apoi, când se strânge un grup mai mare, pleacă pentru o plimbare pe străduțele orașului vechi, unde filmele văzute peste zi sunt luate la descusut.
Filme și personalități
Cei mai mulți spectatori au intrat la proiecțiile din cele trei săli pentru a vedea filme, fără o țintă precisă, însă a existat și un public care a venit special pentru un autor. De pildă, sala a fost plină ochi la filmul "Toxic”, în care un rol substanțial îl are doctorul Mencinicopschi. Hrana poartă o informație ce vine de la soare, pe când alimentele create, sau schimbate de om, au altă informație, mai greu de descifrat de către organism. Foarte pe scurt, asta este teoria sa, însă omul de știință a precizat că, dincolo de ceea ce trebuie sau nu să mănânci, e important și cum o faci: atunci când gătești cu drag, spui o rugăciune înainte de masă, mănânci într-o atmosferă plăcută, toate acestea contează. Un alt film ce a stârnit mare interes a fost realizat de Florin Cioabă, regele țiganilor. Se numește "Adevărul despre Holocaust” și se bazează pe mărturii terifiante ale supraviețuitorilor acestui coșmar. "Unii îl consideră pe Ion Antonescu un erou național, noi spunem că este un criminal ce a trimis mii de oameni nevinovați la moarte. Peste 35000 de romi au fost deportați în Transnistria, și mai puțin de jumătate dintre ei au rămas în viață și s-au putut întoarce acasă. Mi-e foarte greu să vorbesc despre acest subiect, care mi-a marcat părinții și întreaga familie, dar am vrut să fac filmul acesta pentru ca tinerii să știe ce s-a întâmplat atunci. Să luptăm împotriva urii și a discriminării, pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple niciodată”, a spus autorul filmului. Prezent la proiecție, antropologul Vintilă Mihăilescu a adăugat: "Sunt mii de filme și biblioteci întregi despre holocaustul evreilor, dar despre cel al romilor se știe prea puțin. E dureros ce spun, dar ei sunt considerați nu doar persoane de rang secund, ci și morți de rang doi. Există statistici, dar istoria orală este importantă. Ce are în plus acest film sunt mărturiile supraviețuitorilor”.
CRISTI PUIU
"ASTRA Film Festival înseamnă foarte mult pentru documentarul românesc”
- Se simte o evoluție a documentarului românesc, așa cum apare el de-a lungul anilor în festivalul de la Sibiu?
- Festivalul Astra are o mare importanță în evoluția documentarelor românești. Ar fi bine să se găsească o formulă ca el să călătorească peste an prin diferite orașe din țară. Partea proastă e că la noi se face greșeala să se considere documentarul ca o rudă săracă a filmului de ficțiune. Am observat o evoluție, mai ales prin modul în care autorii filmelor își percep subiectele. Am observat că în filmele unor regizori cu experiență se simte din ce în ce mai mult căutarea celuilalt. Documentarul este și un drum către celălalt. Acum câțiva ani, tendința era ca regizorii să se folosească de subiect pentru a se pune în evidență. E un soi de demiurgită cronică. Capcana este să umilești subiectul, să ajungi un anchetator, să profiți de istoria, de suferințele sale pentru a-l judeca. E o echilibristică, un mers pe sârmă, cu ispite de-o parte și de alta. Impresia mea, ca spectator, e că s-a creat o punte, că autorii români sunt acum mai interesați de subiect decât de propria persoană.
- S-au proiectat și anul acesta filme pe teme grave. Poate un documentar să schimbe ceva, să trezească conștiințe?
- Eu nu cred că filmul documentar, sau arta în general, poate să schimbe un om, să-l transforme din rău în bun. Dar cinema-ul, arta, le poate confirma celor buni că nu sunt singuri, că nu sunt ei cei smintiți. Un documentar despre Revoluție nu îi va schimba pe criminalii de atunci, dar îi va ajuta pe cei ce caută adevărul să înțeleagă că ei sunt cei normali, că adevărul trebuie să iasă la iveală. Eu, de felul meu, sunt un optimist, văd în jur oameni deștepți și cred că o să fie din ce în ce mai bine. Și sunt mereu, în ceea ce privește cinematografia sau în afara ei, de partea tinerilor.
Premiul "Formula AS”
"Nici un film al meu nu a avut parte de o asemenea primire”, a declarat, emoționat, regizorul german Fabian Daub, după premiera românească a documentarului "Roșia Montană, un loc la marginea prăpastiei”. Prezentat cu două săptămâni în urmă la Hamburg și la Berlin, filmul a fost de departe cea mai aplaudată peliculă a ediției 2012 a festivalului Astra. Un moment emoționant s-a petrecut atunci când luminile s-au aprins și publicul ce a umplut Sala mare a Casei de Cultură i-a ovaționat pe câțiva dintre eroii filmului, săteni din Roșia Montană, ce au venit pentru o seară la Sibiu. Pentru calitatea sa, pentru unghiul obiectiv de abordare, care fac ca filmul să păstreze vie atenția lumii asupra acestui subiect fierbinte, revista "Formula AS” a acordat premiul său special acestui documentar. Marele premiu al festivalului a revenit polonezului Pawel Kloc, pentru "Cântec de leagăn la Phnom Penh”, tulburătoarea poveste a unui cuplu format dintr-o localnică cambodgiană și un ghicitor ambulant israelian, un film de lung metraj care a impresionat atât spectatorii sibieni, cât și membrii juriului. Un alt film câștigător, ce urmărește o relație mai puțin obișnuită, dar de această dată cu accente comice, este "Noosfera”, realizat de Artchil Khetagouri și Ileana Stănculescu, căruia i-a revenit premiul "Realități Românești”. La secțiunea "Eco CinematograFF”, laureatul a fost "Gone Wild”, un film despre caii sălbatici ai Deltei. "În general se mulțumește unor oameni importanți pentru film... eu aș vrea să le mulțumesc cailor”, a spus la festivitatea de premiere realizatorul filmului, Dan Curean. "Ne-au făcut pe noi, oamenii, să redescoperim ce înseamnă libertatea, gustul vieții sălbatice”. Secțiunea Internațional a fost adjudecată de filmul "Se crede cel mai bun”, despre care autoarea, Maria Kuhlberg, mărturisește: "Filmul meu este un mesaj despre cum experiențele din copilărie ne pot afecta viața adultă, ne pot limita posibilitatea de a lua deciziile cele mai bune, făcându-ne chiar să repetăm, în mod inconștient, greșelile părinților noștri”. Un alt film premiat a fost "Cheltuieli comune”, realizat de două autoare belgiene, care au venit timp de patru ani în România, au închiriat un apartament dintr-un bloc bucureștean, au locuit și au filmat câte două săptămâni pe an, vrând să înțeleagă cum stă treaba cu viața de bloc la noi.
FABIAN DAUB,
premiantul revistei "Formula AS”
"Nu vreau să arăt cu degetul, ci să las filmul să vorbească de la sine”
- Cum ați aflat de Roșia Montană și ce v-a determinat să dedicați trei ani acestui subiect?
- Precedentul meu film avusese ca subiect mineritul ilegal din Polonia. Filmasem povestea oamenilor care extrăgeau cărbune cu mâinile goale, în condiții de lucru asemănătoare celor din Evul Mediu. Așa cum am auzit că și pe Valea Jiului ar fi oameni care caută în steril. După ce am încheiat acel film, am continuat să fiu interesat de subiectul mineritului în întreaga lume. Am auzit din diferite surse de Roșia Montană și, în octombrie 2009, am mers prima oară acolo, am încercat să văd care este situația, am stat de vorbă cu oamenii, fără să filmez. Apoi am căutat finanțare pentru realizarea filmului și, chiar dacă nu obținusem decât o parte din ea, am simțit că atunci e momentul să pornesc la drum, și în august 2010 am început filmările. Am mers de șase ori la Roșia Montană, și de fiecare dată am stat acolo două săptămâni.
- Sunteți foarte conectat la problemele mineritului pe glob. Care sunt particularitățile și punctele comune ale Roșiei Montane cu astfel de proiecte cu mare risc ecologic?
- Cazul Roșia Montană se compune din multe aspecte complexe, care sunt relevante și în alte locuri din lume: protecția mediului, aspectul social, rata șomajului, impactul unui astfel de proiect asupra unei comunități care înainte era legată. Peste tot în lume există astfel de cazuri.
- Ce s-ar fi întâmplat în Germania, care ar fi fost reacția opiniei publice, dacă ar fi apărut un astfel de proiect?
- Nu cred că un proiect de asemenea dimensiuni ar fi rămas, în Germania, atâta timp în suspensie. Ori ar fi eșuat imediat, or ar fi demarat. Dar avem și noi un caz oarecum asemănător, un proiect de depozitare a unor deșeuri nucleare, ce tergiversează de 30 de ani. Politicienii fac presiuni ca el să se producă, iar localnicii protestează vehement, se leagă cu cătușe de liniile ferate, și nu vor să cedeze. În ambele cazuri, tinerii sunt cei din prima linie a luptei.
- Ați insistat și în film, și la discuțiile de după proiecție, asupra statutului dvs. obiectiv, nepartizan, în situația atât de fierbinte de la Roșia Montană. De ce aceste delimitări?
- Acesta-i marele avantaj al unui străin, vezi că există două tabere, și tu nu ești implicat în nici una. Dacă eram de aici, cu siguranță mă aflam într-una din tabere. S-a tot încercat ca acest film să se încadreze cumva, să fie catalogat drept pro sau contra. Eu nu am vrut să arăt cu degetul și insist să las filmul să vorbească de la sine. Le-am dat ambelor tabere posibilitatea de a-și exprima opiniile, filmul nici nu are un narator, eu apar doar pe generic. Dacă eu aș fi înclinat spre una din tabere, filmul și-ar fi pierdut foarte mult din credibilitate, așa, oamenii care îl văd, judecă singuri și ies de la proiecție cu propriile opinii.
- Filmul vorbește, într-adevăr, de la sine. Se simte imediat că reprezentanții companiei Gold Corporation spun o "poezie” învățată pe dinafară, în timp ce protestatarii din Roșia Montană vorbesc din suflet, sunt umani, plini de emoții și de sentimente.
- Am încercat să scoatem mai multe de la angajații companiei, dar nu s-a putut. Sunt atât de implicați în această afacere, încât nu pot decât repeta la nesfârșit lecția învățată.
- Eugen David, unul dintre personajele principale ale filmului, spunea la întâlnirea de după proiecție că ei sunt munteni, oameni mai tăcuți, care nu-și deschid oricui sufletul. Cum v-ați apropiat de ei?
- Am mers la Roșia Montană de șase ori și au simțit, probabil, că sunt cu adevărat interesat de ei. Au căpătat încredere în mine, au înțeles că își pot spune păsurile și că nu le voi trunchia mesajul. Îmi voi aminti mereu de caracterul ferm al acestor oameni, de faptul că nu și-au pierdut umorul, deși trăiesc în condiții dificile și într-o mare presiune. Dacă ar fi să-i caracterizez într-un cuvânt, aș spune că sunt oameni inimoși.
Forțe proaspete
Fiecare film prezent în competiții a avut de trecut printr-o selecție severă pentru a ajunge pe ecranele Astra Film Festival. Iar la Sibiu, se pare că cea mai grea misiune au avut-o jurații filmelor studențești, pentru că acestea au fost surprinzător de bune. Drept pentru care, premiul a fost împărțit între israeliana Iris Zaki, pentru "Schimburi cușer”, sau cum se vede viața din recepția unui hotel pentru evrei ortodocși din Londra, și "Ultima stradă” (producție Germania-Spania), despre Barceloneta, un cartier liniștit, plin de culoare și de nostalgie, al vestitei capitale a Cataluniei. Chiar dacă nu au primit premii, filmele unor tinere autoare au avut parte de multe reacții pozitive. În doar 14 minute, Anda Pușcaș și Dragoș Dulea reușesc o radiografie plină de haz a bramburelii generale ce a cuprins, în decembrie 1989, sătucul montan Ștremț. Tot umorul este firul ce însoțește aproape fiecare cadru, atent filmat, al peliculei "Gutuiul japonez”, mai degrabă un poem cinematografic, realizat de Mara Trifu, un portret intim al unui personaj fabulos, prezent nu demult și în paginile revistei noastre, doamna Clothilde Drăgan. Un alt film care nu se bazează pe o acțiune, ci pe atmosferă, pe curgerea, cadru cu cadru, a unor imagini simbolice, pline de poezie, este "Liudiki”. Autoarea sa, Xenia Okhapkina, studentă la Universitatea de Film și Televiziune din Sankt Petersburg, a vrut să vadă cum trăiesc liudikii, acest popor puțin numeros, trecut sub tăcere în anii comunismului. Undeva în Karelia, un teritoriu aflat între Finlanda și Rusia, liudiki își continuă tradițiile și stilul ancestral de viață. "Am ajuns acolo împreună cu o echipă de antropologi și etnografi și am profitat de experiența lor de comunicare cu populații retrase”, ne povestește Xenia. "E cu totul alt stil de lucru atunci când mergi singur într-un astfel de loc, sau cu o întreagă echipă. Liudiki au vreo 15 sate, foarte diferite între ele, în fiecare găsești alt stil de a pescui, alt mod în care gătesc. Ce-i leagă este limba și felul în care venerează apa. Numai pentru râu au cinci cuvinte diferite. Înainte de a începe filmările, am cerut voie spiritului râului să fac asta. Am știut că e ultima mea șansă să fac un astfel de film fotografic, experimental, l-aș numi eu un film avangardă etnologic. Nefiind încadrat în vreo categorie, știam că nu voi lua vreun premiu, l-am făcut pentru plăcerea mea”.
"Nu mă interesează ce comentarii stârnește, e primul meu film și l-am făcut după sufletul meu”, spune și autoarea unuia dintre cele mai dinamice, mai curajoase pelicule prezentate la "Astra Film Festival”, "Turn Off The Lights”. Născută la Belgrad și stabilită în România, Ivana Mladenovici a urmărit timp de un an și jumătate traseele a trei tineri eliberați din închisoare. Filmul a avut premiera la "Tribecca Film Festival” din New York și a fost proiectat și premiat la mai multe festivaluri în acest an. Marele merit al filmului este că surprinde momente pline de emoție reală, că intră surprinzător de adânc în psihologia, uneori tenebroasă, alteori hilară, a personajelor sale.
DUMITRU BUDRALA
(Fondator și director al AFF)
"La noi filmele sunt vedetele, în rest, nu avem covor roșu pentru nimeni și pentru nimic”
- Cu 19 ani în urmă, când ați pornit acest festival, aveați, desigur, idei despre cum ar trebui să arate el peste câteva ediții. Ați depășit nivelul așteptat? Festivalul a luat o amploare mai mare decât ați preconizat, sau mai e loc până la ediția "perfectă”?
- Ce vremuri! La primele ediții, materialele se scriau la mașina de scris și se comunica doar prin scrisori. Obținerea unei confirmări de participare putea dura și o lună! Pe atunci știam prea puține despre mecanismele interne de funcționare ale unui festival de film și singurul mod de a le afla era să participi la festivalurile europene, dar nu se putea călători așa, pur și simplu, era nevoie de vize! La prima ediție a festivalului, proiecțiile s-au făcut pe televizoare, de pe casete VHS, iar una dintre sponsorizările memorabile din acel an a constat în două remorci pline cu cartofi. Nu știu cum ar trebui sa fie o ediție perfectă, noi dorim în continuare, așa cum s-a văzut în cei 19 ani de când durează Astra Film, să păstrăm festivalul la scară umană, să arătăm filme bune, să discutăm despre "ce este un film bun”. Filmele trebuie să fie dezbătute, gustate, chiar și la un pahar cu vin, să formulăm și să reformulăm ceea ce este cinema-ul adevărat. În acest festival, FILMELE sunt vedetele, în rest, nu avem covor roșu pentru nimeni și nimic.
- Cum ați caracteriza ediția din 2012, în raport cu cele anterioare?
- Cred că avem de-a face cu o ediție cu o selecție foarte bună pentru competiție, dar și cu programe speciale pentru public și pentru specialiști. Prin faptul că Astra Film Festival găzduiește "Doc Stories”, un masterclass internațional, participanții lucrând din greu în timpul festivalului pe poveștile lor din țara de origine (din Rusia, Azerbaidjan, Georgia, Turcia, Bulgaria, Ucraina și România) pentru ca subiectele lor să devină filme. AFF devine un punct important în harta cineaștilor din Europa. Prima parte a acestui atelier a avut loc în Tbilisi, a doua e la Sibiu, și se va încheia la Amsterdam. De asemenea, este de remarcat că Astra Film Junior, festivalul de film documentar pentru copii, este în continuă ascensiune în ceea ce privește participarea. Anul acesta am fost nevoiți să dublăm proiecțiile, din cauza cererii crescute, și avem peste 6500 de elevi participanți în patru zile. A devenit o adevărată mișcare culturală în sine...
- Considerați că trăim un moment bun pentru documentarul românesc?
- Da, este un moment bun pentru documentar, tehnica este tot mai accesibilă, granițele sunt tot mai permisibile, iar subiecte sunt tot mai multe, tot mai interesante. Și documentarul românesc este foarte bine reprezentat, în cele două secțiuni care îi sunt dedicate. De altfel, pulsul documentarului românesc nu se poate lua nicăieri mai bine decât la Astra Film. Astra Film Festival este locul în care, de aproape 20 de ani, se pot vedea documentarele făcute în România, de către autori români și străini laolaltă. Selecția de 30 de documentare filmate în România, în ultimii ani, este o radiografie a societății românești, care nu ocolește subiectele sensibile și întrebările provocatoare. Programul filmelor românești promite o experiență de cinema pe măsură, fiecare film având o altă abordare cinematografică, acoperă toată gama, de la filme de autor, la docudramă, documentare de televiziune, eseuri, documentare de artă și la documentar observațional.