ASTRA FILM FESTIVAL - Ediția XII -

Iulian Ignat
Premiul tradițional oferit de revista "Formula AS” i-a fost acordat cineastului german FABIAN DAUB, pentru filmul "Roșia Montană, un loc la marginea prăpastiei”

Timp de o săptămână însorită, la mijloc de octombrie, Casa de Cultură din Sibiu s-a transformat într-un soi de turn înalt din care puteai vedea întreaga lume. Dar nu de departe, de sus, ci din mijlocul acțiunii, aproape de eroii săi. Trăiai emoțiile unei tinere din Israel ce pornea în căutarea părinților naturali din România, drama mamelor ce-și lasă pruncii la rude pentru a lucra ca bone sau mena­jere în Occident, porneai într-o lungă și periculoasă expediție polară, alături de eschimoși, pentru a afla ce reziduuri toxice le otrăvește comunitatea, aflai care-i ritmul într-o tabără de vară pentru copii suprapon­derali, cum se transformă în câțiva ani stilul de viață și obiceiurile unor vechi comunități, cum se descurcă șa­manii în epoca internetului, câte povești de dragoste se înfiripă în spatele gratiilor. Cea de-a douăsprezecea ediție a Astra Film Festival a fost una de mare clasă: peste 100 de filme proiectate, din 25 de țări, master­class-uri, o revistă zilnică foarte bine făcută, "Pa­ragrAFF”, concerte, o gală de premiere impecabilă. La 19 ani de la ediția de debut, făcută pe genunchi, ci­neastul Dumitru Budrala și echipa sa au pus la punct un festival pro­fesionist, demn de luat în seamă de iubitori și de autori ai filmului documentar din întreaga lume. De altfel, marele farmec al festivalului, dincolo de proiecțiile în sine, este întâlnirea creatorilor cu pu­blicul, discuțiile lungi, prieteniile, proiectele co­mune. Un cuplu, ea japoneză, el polonez, a venit de departe cu autostopul, și-a in­stalat cortul în Dumbrava Sibiu­lui, pentru a nu risipi banii de abonament la festival, și fuge de la o sală la alta, pentru a vedea cât mai multe filme. Alții au călătorit cu avionul, stau la cele mai bune hoteluri din oraș, și țin prelegeri. Dar atunci când se văd, nu există bariere între ei, râd și vorbesc ore în șir despre filme, apoi, când se strânge un grup mai mare, pleacă pentru o plim­bare pe străduțele orașului vechi, unde filmele văzute peste zi sunt luate la des­cu­sut.

Filme și personalități

Cei mai mulți spectatori au intrat la proiecțiile din cele trei săli pentru a vedea filme, fără o țintă precisă, însă a existat și un pu­blic care a venit special pentru un autor. De pildă, sala a fost plină ochi la filmul "Toxic”, în care un rol sub­stanțial îl are doctorul Men­cini­cop­schi. Hrana poartă o informație ce vine de la soare, pe când alimentele create, sau schimbate de om, au altă informație, mai greu de descifrat de către orga­nism. Foarte pe scurt, asta este teoria sa, însă omul de știință a precizat că, dincolo de ceea ce trebuie sau nu să mănânci, e important și cum o faci: atunci când gătești cu drag, spui o rugăciune înainte de masă, mă­nânci într-o atmosferă plăcută, toate acestea contează. Un alt film ce a stâr­nit mare interes a fost realizat de Flo­rin Cioabă, regele țiganilor. Se nu­mește "Adevărul despre Holo­caust” și se bazează pe mărturii terifiante ale su­praviețuitorilor acestui coșmar. "U­nii îl consi­deră pe Ion Antonescu un erou național, noi spunem că este un criminal ce a trimis mii de oameni nevinovați la moarte. Peste 35000 de romi au fost deportați în Transnistria, și mai puțin de jumătate dintre ei au rămas în viață și s-au putut întoarce acasă. Mi-e foarte greu să vorbesc despre acest subiect, care mi-a marcat părinții și întreaga familie, dar am vrut să fac filmul acesta pentru ca tinerii să știe ce s-a în­tâmplat atunci. Să luptăm împotriva urii și a discrimi­nării, pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple nicio­dată”, a spus autorul filmului. Prezent la proiecție, antropologul Vintilă Mihăilescu a adăugat: "Sunt mii de filme și biblioteci întregi despre holo­caustul evreilor, dar des­pre cel al romilor se știe prea puțin. E dureros ce spun, dar ei sunt considerați nu doar persoane de rang se­cund, ci și morți de rang doi. Există statistici, dar istoria orală este importantă. Ce are în plus acest film sunt mărturiile supraviețui­to­rilor”.


CRISTI PUIU

"ASTRA Film Festival înseamnă foarte mult pentru documentarul românesc”

- Se simte o evoluție a documentarului românesc, așa cum apare el de-a lungul anilor în festivalul de la Sibiu?

- Festivalul Astra are o mare im­por­tanță în evoluția documentarelor româ­nești. Ar fi bine să se găsească o for­mulă ca el să călătorească peste an prin diferite orașe din țară. Partea proastă e că la noi se face greșeala să se considere docu­men­tarul ca o rudă săracă a fil­mului de ficțiune. Am observat o evo­luție, mai ales prin modul în care autorii filmelor își per­cep subiectele. Am ob­servat că în filmele unor regizori cu ex­periență se simte din ce în ce mai mult căutarea celuilalt. Do­cu­mentarul este și un drum către celălalt. Acum câțiva ani, tendința era ca regizorii să se folosească de subiect pentru a se pune în evi­dență. E un soi de demiurgită cronică. Capcana este să umilești subiectul, să ajungi un anchetator, să profiți de istoria, de suferințele sale pentru a-l judeca. E o echilibristică, un mers pe sârmă, cu ispite de-o parte și de alta. Impresia mea, ca spectator, e că s-a creat o punte, că autorii români sunt acum mai intere­sați de subiect decât de propria persoană.

- S-au proiectat și anul acesta filme pe teme gra­ve. Poate un documentar să schimbe ceva, să tre­zească conștiințe?

- Eu nu cred că filmul documentar, sau arta în gene­ral, poate să schimbe un om, să-l transforme din rău în bun. Dar cinema-ul, arta, le poate confirma celor buni că nu sunt singuri, că nu sunt ei cei smintiți. Un documentar despre Revoluție nu îi va schimba pe cri­minalii de atunci, dar îi va ajuta pe cei ce caută ade­vă­rul să înțeleagă că ei sunt cei normali, că adevărul trebuie să iasă la iveală. Eu, de felul meu, sunt un optimist, văd în jur oameni deștepți și cred că o să fie din ce în ce mai bine. Și sunt mereu, în ceea ce privește cinematografia sau în afara ei, de partea tinerilor.

Premiul "Formula AS”

"Nici un film al meu nu a avut parte de o asemenea primire”, a declarat, emoționat, regizorul german Fa­bian Daub, după premiera românească a documen­tarului "Roșia Montană, un loc la marginea prăpas­tiei”. Prezentat cu două săptămâni în urmă la Hamburg și la Berlin, filmul a fost de departe cea mai aplaudată peliculă a ediției 2012 a festivalului Astra. Un moment emoționant s-a petrecut atunci când luminile s-au aprins și publi­cul ce a umplut Sala mare a Casei de Cultură i-a ovaționat pe câțiva dintre eroii filmului, săteni din Roșia Montană, ce au venit pentru o seară la Sibiu. Pentru calitatea sa, pentru unghiul obiectiv de abordare, care fac ca filmul să păstreze vie atenția lumii asupra acestui subiect fierbinte, revista "Formula AS” a acordat premiul său special acestui documentar. Marele pre­miu al festivalului a revenit polo­nezului Pawel Kloc, pentru "Cântec de leagăn la Phnom Penh”, tulburătoarea poveste a unui cuplu format dintr-o local­nică cambod­giană și un ghicitor ambu­lant israelian, un film de lung metraj care a impresionat atât spectatorii sibieni, cât și membrii juriului. Un alt film câști­gător, ce urmărește o relație mai puțin obișnuită, dar de această dată cu accente comice, este "Noo­sfera”, realizat de Artchil Khetagouri și Ileana Stăn­culescu, căruia i-a revenit premiul "Realități Româ­nești”. La secțiunea "Eco CinematograFF”, laureatul a fost "Gone Wild”, un film despre caii săl­batici ai Deltei. "În general se mul­țumește unor oameni impor­tanți pentru film... eu aș vrea să le mulțu­mesc cailor”, a spus la festivi­tatea de premiere reali­za­torul filmu­lui, Dan Curean. "Ne-au făcut pe noi, oa­menii, să redes­co­perim ce înseam­nă libertatea, gustul vieții sălbatice”. Secțiunea Interna­țional a fost adju­decată de filmul "Se crede cel mai bun”, despre care au­toarea, Ma­ria Kuhlberg, mărturisește: "Fil­mul meu este un mesaj despre cum expe­rien­țele din copilărie ne pot afecta viața adultă, ne pot limita po­si­bili­tatea de a lua deciziile cele mai bune, făcându-ne chiar să repetăm, în mod incon­știent, greșelile părin­ților noș­tri”. Un alt film premiat a fost "Chel­tuieli comune”, realizat de două autoare belgiene, care au venit timp de patru ani în România, au închiriat un apar­tament dintr-un bloc bucu­reștean, au locuit și au filmat câte două săptă­mâni pe an, vrând să înțe­leagă cum stă treaba cu viața de bloc la noi.


FABIAN DAUB,
premiantul revistei "Formula AS”


"Nu vreau să arăt cu degetul, ci să las filmul să vorbească de la sine”

- Cum ați aflat de Roșia Montană și ce v-a deter­minat să dedicați trei ani acestui subiect?

- Precedentul meu film avusese ca subiect mineri­tul ilegal din Polonia. Filmasem povestea oamenilor care extrăgeau cărbune cu mâinile goale, în condiții de lucru asemănătoare celor din Evul Mediu. Așa cum am auzit că și pe Valea Jiului ar fi oameni care caută în steril. După ce am încheiat acel film, am continuat să fiu interesat de subiectul mineritului în întreaga lume. Am auzit din diferite surse de Roșia Montană și, în oc­tom­brie 2009, am mers prima oară acolo, am încercat să văd care este situația, am stat de vorbă cu oamenii, fără să filmez. Apoi am căutat finanțare pentru reali­zarea filmului și, chiar dacă nu obținusem decât o parte din ea, am simțit că atunci e momentul să pornesc la drum, și în august 2010 am început filmările. Am mers de șase ori la Roșia Montană, și de fiecare dată am stat acolo două săptămâni.

- Sunteți foarte conectat la problemele mineritu­lui pe glob. Care sunt particularitățile și punctele comune ale Roșiei Montane cu astfel de proiecte cu mare risc ecologic?

- Cazul Roșia Montană se compune din multe as­pecte complexe, care sunt relevante și în alte locuri din lume: protecția mediului, aspectul social, rata șoma­jului, impactul unui astfel de proiect asupra unei co­mu­nități care înainte era legată. Peste tot în lume există astfel de cazuri.

- Ce s-ar fi întâmplat în Germania, care ar fi fost reacția opiniei publice, dacă ar fi apărut un astfel de proiect?

- Nu cred că un proiect de asemenea dimensiuni ar fi rămas, în Germania, atâta timp în suspensie. Ori ar fi eșuat imediat, or ar fi demarat. Dar avem și noi un caz oarecum asemănător, un proiect de depozitare a unor deșeuri nucleare, ce tergiversează de 30 de ani. Po­li­ti­cienii fac presiuni ca el să se producă, iar local­nicii pro­testează vehement, se leagă cu cătușe de liniile fe­rate, și nu vor să cedeze. În ambele cazuri, tinerii sunt cei din prima linie a luptei.

- Ați insistat și în film, și la discuțiile de după proiecție, asupra statutului dvs. obiectiv, nepartizan, în situația atât de fierbinte de la Roșia Montană. De ce aceste delimitări?

- Acesta-i marele avantaj al unui străin, vezi că există două tabere, și tu nu ești implicat în nici una. Dacă eram de aici, cu siguranță mă aflam într-una din tabere. S-a tot încercat ca acest film să se încadreze cum­va, să fie catalogat drept pro sau contra. Eu nu am vrut să arăt cu degetul și insist să las filmul să vorbeas­că de la sine. Le-am dat ambelor tabere posibilitatea de a-și exprima opiniile, filmul nici nu are un narator, eu apar doar pe generic. Dacă eu aș fi înclinat spre una din tabere, filmul și-ar fi pierdut foarte mult din cre­dibilitate, așa, oamenii care îl văd, judecă singuri și ies de la proiecție cu propriile opinii.

- Filmul vorbește, într-adevăr, de la sine. Se simte imediat că reprezentanții companiei Gold Corpora­tion spun o "poezie” învățată pe dinafară, în timp ce protestatarii din Roșia Montană vorbesc din suflet, sunt umani, plini de emoții și de sentimente.

- Am încercat să scoa­tem mai multe de la angajații companiei, dar nu s-a putut. Sunt atât de impli­cați în această afacere, încât nu pot de­cât repeta la ne­sfârșit lecția în­vățată.

- Eugen David, unul din­tre personajele princi­pale ale fil­mului, spunea la întâlnirea de după pro­iecție că ei sunt mun­teni, oameni mai tăcuți, care nu-și deschid oricui su­fle­­­tul. Cum v-ați apropiat de ei?

- Am mers la Roșia Mon­ta­nă de șase ori și au simțit, pro­ba­bil, că sunt cu adevărat in­te­resat de ei. Au căpătat în­cre­dere în mine, au înțeles că își pot spu­ne păsurile și că nu le voi trun­chia mesajul. Îmi voi aminti mereu de carac­terul ferm al acestor oa­meni, de fap­tul că nu și-au pier­dut umorul, deși tră­iesc în con­diții dificile și într-o mare pre­siu­ne. Dacă ar fi să-i carac­terizez într-un cu­vânt, aș spune că sunt oameni inimoși.

Forțe proaspete

Fiecare film prezent în com­petiții a avut de trecut printr-o selecție seve­ră pentru a ajunge pe ecranele Astra Film Festival. Iar la Sibiu, se pare că cea mai grea misiune au avut-o jurații filmelor studen­țești, pentru că acestea au fost surprinzător de bune. Drept pentru care, premiul a fost împărțit între israeliana Iris Zaki, pentru "Schimburi cu­șer”, sau cum se vede viața din recepția unui hotel pentru evrei orto­docși din Lon­dra, și "Ultima stradă” (pro­duc­ție Germa­nia-Spa­nia), despre Barcelo­neta, un cartier liniștit, plin de culoare și de nostalgie, al vestitei ca­pitale a Cataluniei. Chiar dacă nu au primit pre­mii, filmele unor tinere autoare au avut parte de multe reacții pozitive. În doar 14 mi­nute, Anda Pușcaș și Dragoș Dulea reușesc o radiografie plină de haz a bramburelii generale ce a cuprins, în decembrie 1989, sătucul montan Ștremț. Tot umorul este firul ce însoțește aproape fiecare cadru, atent fil­mat, al peliculei "Gutuiul japonez”, mai degrabă un poem cinemato­grafic, realizat de Mara Trifu, un por­tret intim al unui personaj fabulos, prezent nu demult și în paginile revistei noastre, doamna Clothilde Dră­gan. Un alt film care nu se bazează pe o acțiune, ci pe atmosferă, pe curgerea, cadru cu cadru, a unor imagini simbolice, pline de poezie, este "Liudiki”. Autoarea sa, Xenia Okhap­kina, studentă la Universitatea de Film și Tele­viziune din Sankt Petersburg, a vrut să vadă cum trăiesc liudikii, acest popor puțin numeros, trecut sub tăcere în anii comunismului. Undeva în Karelia, un teri­toriu aflat între Finlanda și Rusia, liudiki își conti­nuă tradițiile și stilul ancestral de viață. "Am ajuns acolo împreună cu o echipă de antropologi și etno­grafi și am profitat de experiența lor de comuni­care cu populații retrase”, ne povestește Xenia. "E cu totul alt stil de lucru atunci când mergi singur într-un astfel de loc, sau cu o întreagă echipă. Liudiki au vreo 15 sate, foarte diferite între ele, în fiecare găsești alt stil de a pescui, alt mod în care gătesc. Ce-i leagă este limba și felul în care venerează apa. Numai pentru râu au cinci cuvinte diferite. Înainte de a începe filmările, am cerut voie spiritului râului să fac asta. Am știut că e ultima mea șansă să fac un astfel de film fotografic, experimental, l-aș numi eu un film avangardă etnolo­gic. Nefiind încadrat în vreo categorie, știam că nu voi lua vreun pre­miu, l-am făcut pentru plăcerea mea”.
"Nu mă interesează ce comentarii stârnește, e primul meu film și l-am făcut după sufletul meu”, spune și autoarea unuia dintre cele mai dinamice, mai curajoase pelicule prezentate la "Astra Film Festival”, "Turn Off The Lights”. Născută la Bel­grad și stabilită în România, Ivana Mladenovici a urmărit timp de un an și jumătate traseele a trei ti­neri eliberați din închisoare. Filmul a avut pre­miera la "Tribecca Film Festival” din New York și a fost proiectat și premiat la mai multe festivaluri în acest an. Marele merit al filmului este că sur­prinde mo­mente pline de emoție reală, că intră sur­prin­zător de adânc în psihologia, uneori tene­broa­să, alteori hilară, a personajelor sale.


DUMITRU BUDRALA
(Fondator și director al AFF)


"La noi filmele sunt vedetele, în rest, nu avem covor roșu pentru nimeni și pentru nimic”

- Cu 19 ani în urmă, când ați pornit acest festival, aveați, desigur, idei despre cum ar trebui să arate el peste câteva ediții. Ați depășit nivelul așteptat? Festivalul a luat o amploare mai mare decât ați preconizat, sau mai e loc până la ediția "perfectă”?

- Ce vremuri! La primele ediții, materialele se scriau la mașina de scris și se comunica doar prin scrisori. Obținerea unei confirmări de parti­ci­pare putea dura și o lună! Pe atunci știam prea puține despre mecanismele interne de funcționare ale unui festival de film și singurul mod de a le afla era să participi la festivalurile europene, dar nu se putea călători așa, pur și simplu, era nevoie de vize! La pri­ma ediție a festivalului, proiecțiile s-au făcut pe televi­zoare, de pe casete VHS, iar una dintre sponsorizările memorabile din acel an a constat în două remorci pline cu cartofi. Nu știu cum ar trebui sa fie o ediție perfectă, noi dorim în continuare, așa cum s-a văzut în cei 19 ani de când durează Astra Film, să păstrăm festivalul la scară umană, să arătăm filme bune, să discutăm despre "ce es­te un film bun”. Filmele tre­buie să fie dezbătute, gustate, chiar și la un pahar cu vin, să formulăm și să reformu­lăm ceea ce este cinema-ul ade­vărat. În acest festival, FILME­LE sunt vede­tele, în rest, nu avem covor roșu pentru nimeni și nimic.

- Cum ați caracteriza ediția din 2012, în raport cu cele ante­rioare?

- Cred că avem de-a face cu o ediție cu o selecție foarte bună pentru competiție, dar și cu programe speciale pentru public și pentru spe­cialiști. Prin faptul că Astra Film Festival găzduiește "Doc Stories”, un masterclass internațional, partici­pan­ții lucrând din greu în timpul festivalului pe poveș­tile lor din țara de ori­gine (din Rusia, Azerbaidjan, Geor­gia, Turcia, Bul­garia, Ucraina și România) pentru ca subiectele lor să devină filme. AFF devine un punct important în harta cineaștilor din Europa. Prima parte a acestui atelier a avut loc în Tbilisi, a doua e la Sibiu, și se va încheia la Amsterdam. De asemenea, este de re­marcat că Astra Film Junior, festivalul de film docu­mentar pentru copii, este în continuă ascensiune în ceea ce privește participarea. Anul acesta am fost ne­voiți să dublăm proiecțiile, din cauza cererii crescute, și avem peste 6500 de elevi participanți în patru zile. A devenit o adevărată mișcare culturală în sine...

- Considerați că trăim un moment bun pentru documentarul românesc?

- Da, este un moment bun pentru documentar, tehnica este tot mai accesibilă, granițele sunt tot mai permisibile, iar subiecte sunt tot mai multe, tot mai interesante. Și documentarul românesc este foarte bine reprezentat, în cele două secțiuni care îi sunt dedicate. De altfel, pulsul documentarului românesc nu se poate lua nicăieri mai bine decât la Astra Film. Astra Film Festival este locul în care, de aproape 20 de ani, se pot vedea documentarele făcute în România, de către au­tori români și străini laolaltă. Selecția de 30 de docu­mentare filmate în România, în ultimii ani, este o ra­dio­grafie a societății românești, care nu ocolește su­biec­tele sensibile și întrebările provocatoare. Pro­gra­mul filmelor românești promite o experiență de cine­ma pe măsură, fiecare film având o altă abordare cine­matografică, acoperă toată gama, de la filme de autor, la docudramă, documentare de televiziune, eseuri, documentare de artă și la documentar observațional.