Când vine bruma
Am început anul acela școlar supărată că nu reușisem să plec din satul în care am fost repartizată după terminarea facultății. Un sat din apropierea Galațiului. Era al patrulea an pe care-l petreceam acolo, departe de familia mea, și-mi pusesem toate speranțele și visele în plecarea aceea, care nu s-a mai întâmplat. Eram, așadar, necăjită că voi sta încă un an sau cine știe cât, cu chirie, într-o casă țărănească, într-un sat în care singurele distracții erau nunțile și cumetriile localnicilor. Așa cum se întâmpla în vremea aceea, în primele săptămâni de școală, mergeam cu toți copiii și ajutam la strângerea recoltei. De obicei, culegeam mere dintr-o fermă aflată la câțiva kilometri de sat. În a treia zi de mers la muncă patriotică (cum i se spunea pe atunci), l-am cunoscut și pe inginerul cel nou, venit și el în sat, tot prin repartiție, după terminarea facultății. În mod firesc oarecum, pentru că eram cei mai tineri și singurii veniți din altă parte, ne-am împrietenit. Stătea și el cu chirie, și ori de câte ori aveam nevoie de ajutorul lui, fie la lemnele de iarnă, fie la curățatul zăpezii, venea și mă ajuta. Dar până am ajuns la curățatul zăpezii, adică până să vină iarna, am simțit și am văzut, din tot felul de gesturi mărunte, cum că el ar fi fost bucuros dacă legătura dintre noi ar fi luat o altă direcție, dacă s-ar fi transformat într-o relație mai serioasă. Nu-mi stătea mintea la așa ceva pentru că gândul meu era să plec din satul acela și nici nu mi se părea că inginerul arăta prea grozav. Nici vorbă să mă gândesc că aș fi putut rămâne acolo pentru tot restul vieții. Drept urmare, n-am dat importanță vorbelor lui cu subînțeles și nici apropourilor care deveneau aproape agresive la un moment dat. Trăiam doar cu gândul plecării și mă străduiam să mă înarmez cu răbdare peste zilele rămase până atunci. Dar și acuma, după atâția ani care au trecut, pot să spun că niciodată n-am mai văzut și n-am mai simțit, ca în anul acela, cât de frumos vine toamna, cum se transformă natura de la zi la zi, cu câtă încetineală melancolică se pregătește de hibernare, cu câtă suferință mascată în culori de vis se îmbracă înainte de a rămâne pustie. Crescută la oraș, n-am gustat niciodată până atunci frumusețea naturii. N-am avut ochi format pentru un apus minunat, nu m-au bucurat niciodată cohortele de nori cu forme stranii, nu m-au mișcat siluetele ciudate ale pomilor și nici freamătul frunzelor copleșite de vânt. N-am simțit până atunci nevoia de a găsi o anume bucurie în ceea ce mă înconjura. El, Emil, a fost primul om care m-a învățat toate aceste lucruri. Nici părinții și nici învățătorii mei n-au știut să-mi trezească acea coardă sensibilă la frumusețile naturii. El m-a dăscălit cu răbdare infinită, fără să râdă de observațiile mele, care erau uneori neghioabe și caraghioase. El m-a învățat să înțeleg măreția frigului și a brumei, care se risipește la primele raze, el mi-a explicat, exact așa cum explici unui copil neștiutor, cum vine toamna. Din păcate, atunci n-am apreciat asta.
Mărgele de toamnă
Octombrie așezase peste sat o minunăție de culori. Făceam zilnic plimbări până dincolo de marginea satului, unde se afla o pădure de stejari. Vorbeam vrute și nevrute cu însoțitorul meu și, deși vedeam că el este tot mai prins și tot mai îndrăgostit de mine, nu făceam nimic ca să opresc jocul acesta care se desfășura pe muchie de cuțit. Între timp începuse să-mi placă Emil, dar eram prea mândră să recunosc că-mi plăcea să mă simt și să fiu admirată de un bărbat, dar și prea lașă ca să întrerup această legătură. Mi-era frică de faptul că aș fi putut petrece perioada de până la plecare prea singură și nu voiam să-l refuz, să-l resping total pe admiratorul meu. El era pentru mine un sprijin atunci, nu vreau să spun că m-am folosit de el pentru a trece mai ușor peste o anumită perioadă din viața mea, deși cam acesta ar fi adevărul. N-am avut curajul să vorbesc deschis cu el, m-am complăcut în acea stare incertă, crezând că va veni, odată și odată, plecarea, și asta va rezolva și clarifica situația.
Într-una din seri, mi-a făcut o vizită și mi-a adus în dar un șirag făcut din tot felul de semințe ciudate, minunat colorate, sâmburi, ghinde, înșirate pe o sfoară. "Mărgele de toamnă”, le-a zis el și mi le-a prins la gât. "Mărgele de toamnă, pentru regina mea!” Am râs de cadoul lui, mi se părea caraghios, i-am spus că nu-l voi purta niciodată, căci prea era primitiv și copilăresc, și i-am mai spus cu trufie că n-am cum să fiu "regina” unui inginer agricol de la țară, pentru că eu nu vreau să rămân în sat, aveam alte planuri. Am înțeles imediat că l-am rănit profund, dar cu toate astea, n-am făcut nimic pentru a risipi stânjeneala apărută brusc între noi. A plecat abătut și nu l-am mai văzut de atunci. Peste câteva săptămâni, am hotărât să mă întorc acasă, la părinți. Când am trecut pe la el ca să-mi iau la revedere, bătrâna la care stătea mi-a spus că nu e acasă, deși eu văzusem o mișcare delicată a perdelei de la camera lui.
Încercări
Reușisem, așadar, să scap de sat, dar nu aveam un post permanent în oraș. Atunci am hotărât să mă duc la București, la o mătușă care locuia singură. Cum eu absolvisem limbile străine, speram că voi reuși să mă angajez la Tarom, ca însoțitoare de bord. Bărbatul mătușii mele fusese pilot și ea mai avea relații în lumea aceea în care visam să ajung și eu. Am fost cu ea la câteva sindrofii și m-a prezentat prietenilor ei. Unii dintre ei lucrau, într-adevăr, la Băneasa, la aeroport. Așa cum se întâmplă în asemenea ocazii, când veselia și complezența sar la tot pasul, mulți mi-au promis ajutorul, dar săptămânile care au urmat mi-au arătat că, pe cât de ușor au promis că mă ajută, pe-atât de repede au uitat de mine. Eram într-o situație destul de grea. Acasă nu mai voiam să mă întorc, banii se cam terminau, mătușa nu mă putea ține la nesfârșit, nici o perspectivă de a mă angaja definitiv nu apăruse încă, în schimb, la toate întâlnirile cu cunoștințele ei auzeam vorbe spuse în spatele meu, dar în așa fel încât să le aud bine: "Păcat că e așa frumoasă și naivă!”, "Degeaba e frumoasă, dacă nu e și descurcăreață!” și altele, cam la fel. De la o vreme, am refuzat să mai particip la întâlnirile săptămânale ale mătușii cu prietenii ei, și când i-am spus că nu-mi face plăcere să le aud comentariile, cu cel mai natural și normal aer din lume, ea mi-a spus că aș fi putut să fiu mai "drăguță” cu unii dintre ei, pentru că aș fi fost deja angajată acolo unde visam. Pe moment, replica mătușii m-a făcut să văd negru înaintea ochilor. Oricât de ambițioasă și de egoistă am fost până în acel moment, oricât de mult mi-am dorit să ajung în acel post, în nici o clipă nu mi-am imaginat că voi fi pusă într-o asemenea situație: să trebuiască să fiu "drăguță” cu anumite persoane, să-mi cumpăr adică serviciul, făcând compromisuri de neimaginat pentru mine.
N-are rost să vă spun prin ce frământări am trecut în săptămânile care au urmat. Cert este că într-o bună zi, disperată că nu se întâmpla nimic cu angajarea mea, m-am hotărât și am urmat sfatul mătușii. Am fost "drăguță”, chiar prea "drăguță” cu unii domni care, bineînțeles, ca prin minune, au dezmorțit niște rotițe și minunea s-a produs. Am fost angajată și, cum vorbeam bine trei limbi străine, am prins și curse externe, ceea ce era o binefacere în anii dinainte de 1989.
O altă toamnă
Eram, așadar, într-o poziție de invidiat. Serviciu bun, apartament în capitală, ieșiri dese din țară. Aș fi putut să fiu mulțumită de mine, dar mi se întâmpla destul de des ca, aflată în fața oglinzii, să nu mai am puterea să mă privesc în ochi. Simțeam că oricât de multe am agonisit, că oricât de multe am făcut pentru a scăpa de statutul de fată de provincie, am pierdut pe veci ceva care îmi dădea liniștea și oarecum siguranța în dialogul cu mine însămi. Toate compromisurile pe care le-am făcut în acei ani se-ntorceau împotriva mea și luau chipul nopților nedormite, al regretelor târzii și fără leac, al rușinii pe care încercam s-o înăbuș înainte de a mi se fixa în priviri.
Într-o dimineață am simțit că nu mai pot continua viața aceea. Am părăsit postul meu râvnit de atâtea tinere naive, cum fusesem și eu. În anii care au urmat, am trăit din traduceri și din meditații, rupând orice legătură cu cei cu care am lucrat. Am vrut ca, atât cât mai pot, ajunsă în toamna vieții, să uit de toate compromisurile pe care le-am făcut, să uit că în urma mea au rămas, precum niște ruine pe un câmp de luptă, toate visele pure din tinerețe. Și, n-o să vă vină să credeți, dar tot mai des, în ultima vreme, mi-e dor de vremurile curate de demult și de băiatul acela blond, inginerul agronom care m-a făcut regina lui într-o toamnă, punându-mi la gât un colier din semințe colorate. Am fost și eu o dată regină și n-am știut ce să fac cu puterea și cu frumusețea mea!
E toamnă târzie acum și afară, și în viața mea, aștept iarna, dar ca o zvâcnire a unei amintiri, ca o străfulgerare de lumină în vreme de ceață, mă întorc mereu din plimbările solitare prin parc cu buzunarele pline de ghinde, crenguțe, semințe și frunze, pe care toamna le-a înnobilat în culori grele, de catifea. Le înșir apoi pe sfori colorate, mi le pun la gât și mă uit iar și iar în oglindă. Tot mai sper ca într-o bună zi să găsesc în priviri bucuria aceea de demult, din ziua în care am învățat cum se apropie toamna.
ELEONORA ȚIC