Pr. CĂTĂLIN DUMITREAN - "Viața bazată pe false modele le-a slăbit tinerilor încrederea în ei înșiși și, implicit, forța sufletească”

Preot misionar, realizator de emisiuni de tele­vi­ziune, colaborator la numeroase publicații scrise, redactor-șef al redacției din Sibiu a postului de radio "Trinitas” și consilier de presă al Ar­hiepiscopiei Sibiului, părintele Cătălin Dumitrean este cunoscut în Ardeal nu numai pentru activitatea lui în mass-media, ci și pentru ctitoriile sale bisericești.

Până acum a clădit, de la firul ierbii, două biserici, "Sf. Nec­tarie” - a Spitalului de Boli Pulmonare din Sibiu - și "Sf. Ioan Iacob Românul” - a Căminului de Bătrâni -, unde și slujește, și trei mânăstiri: "Sf. Ioan Iacob Ro­mâ­nul”, la Rășinari, "Sf. Ilie”, la Peli­șor, și "Înălțarea Domnului”, la Veș­tem. În cea mai mare parte, le-a con­struit cu ajutorul a sute de tineri credincioși, care au par­ticipat la ta­be­rele de muncă voluntară orga­ni­zate de el, și cu "banul văduvei”. De doi ani a fondat și con­duce Cenaclul "Lumină Lină”, din care fac parte 30 de tineri, cu care a dat spectacole de muzică și poezie creștină în 135 de localități transilvănene. El însuși tânăr, la 39 de ani, părintele Cătălin este iubit de tineri și știe să-i însu­flețească pentru un scop nobil. Un avan­taj de care am profitat pentru a afla care mai este starea credinței la tineretul de azi.

"Lepădarea de neam este ispita cea mai mare a acestui veac”

- Părinte, aveți o mare priză la tineri și ați reușit să faceți adevărate minuni, de-a lungul anilor, mo­bilizându-i pentru tot felul de activități, de la muncă fizică la acțiuni culturale. De când ați început să lucrați cu ei și de ce?

- Preocuparea de a pune în lucrare energiile tinere­tului o am de la începutul anilor '90, de pe când condu­ceam Liga Tineretului Ortodox și ASCOR din Cluj, care urmăreau transmiterea fiorului național și creștin în Universitatea Babeș-Bolyai și în liceele din oraș. A fost o adevărată explozie de entuziasm pentru Biserică și neam, în perioada aceea. Eu însumi, întâi seminarist și apoi student la Teologia din Cluj, am primit un im­puls și o mare putere pentru a mă implica. Nu dintr-o mânăstire, sau de la un duhovnic, ci din Piața Univer­sității, de la icoana Maicii Domnului, care ne lumina în fiecare seară acolo pe cei care nădăjduiam să schim­băm la față România. Apoi am activat în aceste asocia­ții, prin care făceam conferințe cu duhovnici mari și oameni de cultură străluciți și prin care distribuiam literatură creștină. Am deschis și un punct de carte în Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, care însă a fost lichidat, în 1994, pentru că stăruiam în difuzarea publicațiilor cu tentă naționalistă.

- Se potrivește naționalismul cu teologia?

- Da, fac casă bună, pentru că naționalismul nu este decât o latură a evlaviei. Îndrăznesc să spun lucrul a­ces­ta, câtă vreme e limpede că Dumnezeu a gândit nea­murile din veșnicie. Ca dovadă, la sfârșitul veacurilor, fiecare va veni la Judecata de Apoi cu neamul său. De aceea e important să ne păstrăm identitatea. Probabil că lepădarea de neam este ispita cea mai mare a acestui veac.

- De ce e important să ne păstrăm identitatea na­țională? În fața lui Dumnezeu nu ajunge că suntem ortodocși?

- Pentru a nu face jocul diavolului. Pentru că pro­iectul uniformizării neamurilor este al diavolului. Lui îi displac diferențele. Ne vrea pe toți la fel de slabi, de căzuți și de supuși lui, iar pentru asta, trebuie să ne des­ființeze personalitatea și specificitatea. Societatea de consum de azi asta face, desființează umanitatea, pen­tru că schimbă scara valorilor, te depersonalizează și te face să îmbrățișezi patimile. În globalizare cad ultimele rezistențe creștine și etnice. Și atunci, diavolul devine stăpân. A trăi și a propovădui naționalismul în­seamnă a fi un om evlavios, un om în Duh, pentru că naționalismul înseamnă iubire, nu ură, așa cum spun vrăjmașii lui. Ei se referă de fapt la xenofobie, pu­nând semnul egal între aceasta și naționalism. Dar xenofobia nu este naționalism.

"Nu văd prea mulți tineri dornici de a face ceva pentru ceilalți, pentru credință”

- Să revenim la subiectul discuției noastre, tinerii. În urmă cu douăzeci de ani, ardeau de dorința de a se dărui lui Dumnezeu și neamului. Cum e tineretul de azi, în opinia sfinției voastre?

- Tinerii nu mai au același entuziasm, și parcă nici vlagă. Asociațiile creștine sunt anemice și se mai țin în doar câțiva oameni devotați, dar care nu pot face mi­nuni. Cred că pentru asta au o mare responsabilitate duhovnicii. Preoții trebuie să nască în conștiința tine­rilor dorința de implicare și necesitatea jertfei (de timp, de bani, de energie...). Or, noi nu-i mai canalizăm spre așa ceva. Îi menajăm de multe ori. Ne bucurăm că vin la spovedanie, că le dăm un canon, că se împărtășesc. Ne limităm la slujbele bisericești, dar nu-i mai punem să-și lucreze credința prin fapte. Într-adevăr, mai nou se manifestă o tendință tot mai pronunțată în rândul tineretului de a căuta să ajungă la împărtășanie - lucru lăudabil -, dar acesta nu tre­buie să fie scopul ultim. Împărtă­șa­nia este putere. După ce te împărtă­șești, ar trebui să fii plin de energie, de idei, de inițiative. Nu văd prea mulți tineri dornici de a face ceva pentru ceilalți, pentru credință, pen­tru Biserică. Ne place să trăim și or­todox, dar și în modernitate. Avem o credință comodă, pentru că ne-am schimbat modelele. Dacă la înce­pu­tul anilor '90, gene­rația noastră îi avea ca modele pe mărturisi­torii din temnițele comuniste, astăzi, genera­ția tânără se orientează după modele occiden­tale, de tip protestant, care duc la o dedublare a comportamen­tului. Și nu trebuie să ne mire, pentru că aceste modele îi influențează și pe preoți. Mulți dintre păstori trăiesc Sfânta Li­turghie în smerenie, iar când ies din biserică conduc o mași­nă ultramodernă, scumpă, ca să ajun­gă într-o casă somptuoasă. Smerenia ar trebui să fie starea noastră per­manentă, nu doar ocazionată de par­ti­ciparea la slujbele Bisericii. Când nu e așa, înseamnă că am că­zut în mrejele Vrăjmașului. Cel rău ne vrea for­mali, fără evlavie. Lui îi convine de minu­ne ortodoxul care merge la biserică, dar nu trăiește slujba, că e cu mintea tot la grijile lu­mești, sau cel care spune că are o relație per­so­nală cu Dumnezeu și n-are nevoie să mear­gă la biserică, ori cel care vânea­ză împărtășa­nia ca pe o recompensă, căci nu năzuiește la ea ca la unirea cu Hristos, deci la îndumne­zei­rea sa.

- Nu cumva răul ne vine și din contextul social, care ne împinge spre confort, nu spre nevoință?

- Ba da, am fost seduși de posibi­litatea unei vieți tihnite. Aproape că ne-am lepădat de orice presupune efort, care este esențial în ortodoxie. Până și supărările noastre sunt al­tele decât ale părinților și bunicilor noștri. Noi facem mari drame din întâmplări cu miză mică și ne necăjim pentru nimic. De pildă, vin la mine credin­cioși care se plâng că n-au putut anul ăsta să-și zugră­vească apartamentul după ultima modă. Asta îi fră­mân­tă pe ei, nu faptul că n-au putut să-și facă rugăciunea în fiecare zi, sau că au lipsit uneori de la biserică, sau că nu au ajuns să-și iubească dușmanii. Cum să convingi un astfel de om să se lepede de sine și toată viața să i-o dăruiască lui Hristos? Este o sminteală generală. Creș­ti­nii noștri ortodocși se lasă influențați de televiziune și internet, într-o măsură covârșitoare. De acolo își iau modele de comportament, stilul de viață... Mintea lor stă în exterior, în loc să se adâncească în sine, și se lasă modelată de ma­terialismul deșănțat și de "canoanele” privi­toa­re la ce e bine și frumos, străine de struc­tura lor interioară, de cultura lor etnică și de credința lor. Iar asta se întâmplă pentru că nu mai au Duh. A în­deplini mimetic sau formal anumite acte lega­te de cre­dință, cum sunt spovedania sau mersul la biserică, nu te mântuiește. Dacă tu, când te spovedești, nu conști­en­tizezi păcatul, sau dacă atunci când participi la Sfânta Liturghie nu ești acolo cu toată ființa, totul este degea­ba. Rămânem ca niște coji de nucă fără miez. Ce vreau să spun? Poate că astăzi sunt mai mulți ro­mâni decât altădată care merg la biserică și urmează, formal, re­gulile vieții ortodoxe, dar câți dintre ei mai sunt gata să renunțe la averile lor sau să-și dea viața pentru Hristos, dacă e cazul? Foarte puțini. Pentru că ne-am legat tot mai mult de material, pentru că trăim în exterior și căutăm bogății în afara noastră, nu înlăuntrul nostru. În această situație, nu cumva suntem lipsiți de Duhul Sfânt?

"Internetul îți pune fructul oprit în palmă”

- Spuneați că televiziunea și internetul ne influ­ențează foarte mult existența. În ce fel schimbă inter­netul viețile creștinilor?

- Să ne înțelegem, eu nu cred că internetul e de la diavol. E o invenție necesară. Orice cale de comunicare și de informare este bună, dacă e folosită cum trebuie. Însă, dacă faci exces, dacă ajungi în ungherele urâte ale internetului, sigur că te vatămi sufletește. Pe de altă parte, dacă noi lăsăm internetul să fie ocupat de pro­pa­gatorii smintelii, care umplu spațiul virtual cu mize­rii, atunci ne expu­nem cu toții la un risc major. Creș­tinii ar tre­bui să fie prezenți în spațiul virtual, dar să-l folosească cu măsură, ca pe orice alt lucru ome­nesc. Creștinul poa­te găsi pe internet infor­mații bune, cum ar fi cele despre viața pildui­toare a unui sfânt, ori despre cum să ajungă la o mânăstire... Poate de asemenea să comunice cu alți creștini, să-și îm­părtășească gânduri fru­moase și informații fo­lositoare. Dar nu trebuie să trăiască mai mult în virtual decât în realitate. Nici să nu intre pe site-uri care promovează idei anticreștine sau care îți murdăresc mintea și inima. Cu alte cuvinte, internetul te poate ajuta, ca și televizorul, dar îți poate și dăuna. Problema este că, prin internet, omul are de-a face cu răul mult mai ușor. E ca și cum i-ai pune fructul oprit în palmă. Pentru că acolo nu mai este cenzură, nu mai sunt limite, totul e facil, inclusiv ca să aluneci în zonele cele mai tenebroase, de la pornografie la extre­mism politic. Abia asta este partea demonică din inter­net, de care avem obligația să ne ferim. Dar pentru asta avem nevoie de un bun discernământ, de puterea de deosebire a duhurilor. Însă, după cum știm, răul e mai seducător de multe ori decât binele, pentru că este viclean. De aceea avem datoria să combatem răul și pe internet, cu informație de bună cali­tate, cu o viziune creș­ti­nă..., să le spunem oa­me­nilor să se roage, să-i învățăm că trebuie să aibă un dialog cu Dum­nezeu... Din această pers­pectivă, pre­sa on­line creștină, site-urile, blogurile și radiourile pe internet de substanță creștină au un mare rol. Să nu uităm că Sfântul Duh lucrează prin oa­meni și suflă peste tot.

"Dacă tinerii dau de un preot lipsit de tact, se îndepărtează de Biserică”

- Având în vedere impactul puternic al mijloacelor de comunicare asupra oamenilor, credeți că Biserica ar trebui să-și adapteze și să-și democratizeze discur­sul, să îmblânzească anumite reguli pentru a câștiga tinerii, așa cum reclamă o serie de intelectuali?

- Cred că înainte de orice discurs, cel care îl ține trebuie să fie un om înduhovnicit. Putem să fim foarte culți și să stăpânim perfect arta oratoriei, dar dacă nu avem dragoste pentru oameni, n-o să spunem nimic esențial, nimic care să schimbe în bine viața cuiva. Vedeți că mulți dintre marii duhovnici nici nu vorbesc în fraze foarte meșteșugite, dar ajung drept la inima omului. Pe de altă parte, n-ai cum să umbli la canoane, pentru că ele sunt repere pentru mântuire. Nu-l poți trișa pe Dumnezeu. Nu cred că problema sunt regulile, ci felul în care ele ne sunt impuse de multe ori. Să vă dau un exemplu: nu eram încă la seminar, nu aveam un duhovnic și m-am dus să mă spovedesc. Părintele m-a luat foarte tare de la început: "Ai postit trei zile înainte de a veni la spovedanie?”. M-am simțit cumva agresat și respins. Sigur că am înțeles pe urmă că avea dreptate să-mi ceară asta, dar nu se face așa. Putea să mă ia la spovedanie și să-mi explice frumos cum să mă pregă­tesc pentru această taină. Ei, eu am trecut peste acest episod, dar dacă tinerii dau de un preot lipsit de tact, se îndepărtează de Biserică.

- Aveți deja o îndelungată experiență de duhovnic al tinerilor. Au ei probleme specifice, în relația cu credința?

- Viața aceasta bazată pe false modele le-a slăbit tinerilor încrederea în ei înșiși și, implicit, forța sufle­teas­că. Sunt labili în marea lor majoritate. Plâng și râd foarte ușor, fără ca gesturile lor să mai fie încăr­cate propriu-zis de însemnătate, pentru că nu au motivații pu­ternice. De asemenea, cad foarte ușor în depresie după cel mai mic eșec. Pentru că a slăbit Duhul în ei. Pen­tru că nu hrănesc Duhul cu rugăciune. Soluția este să le acordăm mai multă atenție, să avem mult tact și multă răbdare cu toți cei care ne caută, să vorbim mai mult cu ei și să încercăm să le dăm răspunsuri la căută­rile lor. Este menirea noastră, a preoților, să câștigăm suflete și nu o putem face dacă nu ne împrietenim cu ucenicii. Prietenia cu duhovnicul îi va duce la prietenia cu Hristos.