Secretele lui Otzi
Chiar aflat în stare de descompunere, un schelet are multe de spus despre vârsta sau starea de sănătate a omului, în momentul morții. Oricât de mici, bucățile de maxilar ale unui om preistoric spun adevărate povești despre hrana și modul său de viață. În ceea ce-l privește pe Otzi, celebrul om al ghețurilor din Alpi, el reprezintă o adevărată enciclopedie de medicină pentru omul de azi. Fără apariția lui neașteptată, felul în care își vindecau bolile strămoșii noștri s-ar fi redus la simple ipoteze. Omul din Alpi a adus informații într-un domeniu care nu fusese studiat până atunci, din cauza lipsei dovezilor: folosirea medicamentelor în antichitate. Pentru că acest om din neolitic se trata deja, acum cinci mii trei sute de ani, împotriva diferitelor dureri și afecțiuni. Acest lucru este sugerat de examinarea corpului său mumificat, care s-a conservat în gheață.
Astfel, omul ghețurilor avea tatuaje în formă de cruci sau de linii paralele, dispuse pe glezne, în zona lombară sau în partea din spate a genunchilor. Și le făcea din... cochetărie? Henry de Lumley, directorul Institutului de Paleontologie Umană, e sigur că tatuajele de pe cadavrul înghețat sunt incizii terapeutice comparabile cu tratamentele care se practicau în Tibet sau în Siberia, în Epoca fierului, cu ajutorul unor plante aplicate apoi pe pielea tăiată. Cercetătorul subliniază faptul că Otzi aduce dovada existenței unei medicini preistorice, chiar dacă ea era în faza de început. Faptul este important pentru că până în acel moment nu existau mărturii similare, cu excepția trepanațiilor (despicarea osului cranian), practicate mai ales în Franța, la Aveyron, în aceeași epocă. Craniile găsite sunt aproape toate trepanate și - lucru absolut incredibil - ele atestă faptul că cei care au fost operați pe viu au supraviețuit actului chirurgical, ceea ce implică existența unor cunoștințe de anatomie și folosirea unor antiseptice, probabil, de origine vegetală. Dar cazul "austriacului” Otzi nu este singurul exemplu de medicație preistorică.
Cataplasme cu broaște
Săpăturile arheologice de pe malul Lacului Chalain, în Munții Jura (sit neolitic), au suscitat, și ele, câteva ipoteze uluitoare. La Chalain au fost scoase la lumina zilei niște cătune lacustre, datând din anii 3200 - 2600 î.Hr. În acele așezări vechi de cinci mii de ani, arheologii au găsit o concentrare foarte importantă de oase provenind de la picioarele din spate ale broaștelor. Ori locuitorii satului le consumau ca pe niște delicatese, ori le întrebuințau în alt fel... "Consultându-i pe arheologi, mi-a venit ideea că unul dintre membrii acelor cătune îi vindeca, poate, pe săteni, aplicându-le pe răni cataplasme făcute din picioare de broască. Această practică o întâlnim în prezent în Extremul Orient. Dar este vorba despre o ipoteză, care trebuie verificată cu minuțiozitate. Este greu să judecăm după un exemplu unic, deși acești oameni din neolitic posedau, în mod sigur, o farmacie a lor”, conchid arheologii.
Ce conținea dulapul cu medicamente al strămoșilor omului? În primul rând, polen îngropat printre resturile alimentare din depozite, a cărui compoziție permite să se afle de pe ce vegetale îl adunau albinele. Analiza reziduurilor alimentare găsite pe recipientele de ceramică furnizează, de asemenea, informații despre natura preparatelor culinare. Astfel, se întâlnește în cantități mari o plantă asemănătoare usturoiului, care făcea parte din meniul zilnic al locuitorilor acelor meleaguri. Boabele gustoase de psysalis (Psysalis alkekengi) erau și ele consumate din abundență. Bogăția lor în vitamina C le conferea proprietăți curative, dar probabil că ele erau apreciate pentru gustul lor acidulat. În schimb, consumarea generalizată a macului (Papaver somniferum) - observată atât la Chalain, cât și în alte cătune din Germania și din Elveția - nu se datorează calităților gustative ale acestei vegetale. Opiumul din maci era folosit, probabil, în decoct, pentru efectul său calmant, ceea ce făcea din el un medicament și nu un stupefiant, așa cum înclină unii să creadă.
877 de remedii naturiste
Toate aceste presupuneri ale existenței unei farmacii europene în perioada Antichității se transformă în certitudine când este luat în considerare Orientul Apropiat. Cele mai vechi documente referitoare la medicină provin de la egipteni și mesopotamieni. De la primii nu au mai rămas, din păcate, decât niște texte medicale scrise pe papirusuri, cum ar fi "Papirusul Edwin-Smith”, care datează din perioada celei de-a XII-a dinastii, dar reproduce un tratat de chirurgie scris în vremea vechiului Imperiu (către anul 2500 î.Hr.). O altă copie a unui document dispărut, "Papirusul Ebers”, scris în timpul celei de-a XIII-a dinastii (către anul 1580 î. Hr.), este o adevărată enciclopedie medicală: el adună 877 de rețete și de remedii naturiste. Diferitele popoare din Mesopotamia, mai ales sumerienii și akadienii, ne-au lăsat foarte multe texte scrise pe tăblițe de argilă. O tăbliță sumeriană, ce datează din secolul al XXII-lea î.Hr. (!), găsită la Nippur, dezvăluie ingredientele și modul de preparare al diferitelor medicamente, fără să li se precizeze însă utilizarea. Cu 24 de mii de ani înainte de era noastră, tratamentele naturiste existau deja! Pe tăbliță se găsesc informații foarte precise despre varietatea plantelor medicinale, despre modalitățile de culegere și amestecare a lor, forma în care se iau (poțiune, pilulă, supozitor), posologia și contraindicațiile. (Un doctor mesopotamian scria, de exemplu, că "rădăcina de asagu nu trebuie să fie văzută de soare atunci când o smulgi”.) Există și o colecție de scrisori redactate de medici, cum ar fi cele găsite în arhivele regelui akadian Zimri Lim (către anul 1775 î.Hr.), descoperite la Mari, pe malul Eufratului, care evocă practica examenului clinic al pacientului. Se descriu simptome, se pun diagnostice, se propun tratamente alternative și chiar se avansează un pronostic legat de șansele pacientului. Dacă uneori, din cauza denumirilor primitive, extractele animale, vegetale sau minerale care intră în compoziția medicamentelor din Antichitate sunt greu de descifrat, totuși multe dintre speciile vegetale au fost recunoscute de către farmacologi. Astfel, egiptenii utilizau pe scară largă aloe și flori de salcâm, pentru prepararea unor coliruri foarte eficiente, care au fost refăcute în laborator. "Aproape că ești redus la tăcere de cunoștințele acelor oameni”, scrie Giltrud Boressa, o eminentă biologă italiană, într-un articol publicat în revista "Geo”. "Manipulau plantele cu o siguranță fenomenală, indicând cu exactitate cantitățile dincolo de care puteau să apară pericole. Nu exista boală care să nu aibă leac. Sarea, apa, pietrele, focul - toate erau folosite în mod genial. Au trăit în urmă cu mii de ani, dar, în multe privințe, cunoștințele lor le întrec pe ale noastre. Era medicamentului ne-a rupt de uriașa farmacie a naturii.”
Și încă un element de senzație: multe dintre metodele de culegere a plantelor și multe dintre remediile prescrise erau în strânsă legătură cu visele și magia. Interpretarea viselor i-a influențat simțitor pe primii terapeuți, convinși că legile vindecării se află în lumea de dincolo.