Niciodată nu am știut cât de puternică și de impresionantă este lucrarea unui Sfânt Maslu, săvârșit de doisprezece preoți. Niciodată nu am trăit emoția și gravitatea mistică ale unui asemenea moment, până nu am ajuns la Negreni de Sus, un sat pierdut în imensitatea uscată a Câmpiei Burnasului. Un sat mărunt și sărac. Un sat bicisnic și lipsit de noroc, așa cum arată cele 120 de case care mai păstrează încă la poartă negrul îndoliat al unei morți recente - doliul femeilor bătrâne și rămase fără bărbat.
Ai zice că Negreni de Teleorman e un loc trist, resemnat și fără chef de viață. Ai zice că aici, în "satul văduvelor bătrâne”, s-au adunat toată suferința și tot necazul lumii, dar nu e așa. La Negreni e multă lumină și speranță. La Negreni, când bate clopotul bisericii, curțile încep să freamăte și ulița principală dă în clocot, devenind neîncăpătoare. Brusc, tot satul se animă și se regăsește în imaginea febrilă, aproape cinematografică, a unui șir interminabil de femei îmbrăcate în negru, care se îndreaptă, nerăbdător și grav, deopotrivă, spre poarta bisericii, cu pomelnicul morților din familie în mână și o lumânare aprinsă alături. Se îndreaptă alene și îngândurat spre întâlnirea cu Dumnezeu, anume parcă să întărească o mai veche și înțeleaptă vorbă din bătrâni, care spune că în Negreni femeile trăiesc mai mult decât bărbații, ca să aibă mai mult timp să plângă și, astfel, lacrimile lor să spele păcatele casei și ale tuturor celor deja plecați la Domnul.
Când am ajuns la Negreni de Sus, de-o parte și de alta a drumului ce ducea la biserică, stăteau aliniate mulțime de mașini venite de la București, Alexandria sau Pitești. Stăteau răbdătoare și cu o anume cuviință, pe măsura solemnității momentului, în timp ce clopotul cel mare anunța pe ultimii veniți să se grăbească. Din susul uliței, tocmai cobora alaiul preoțesc, cu racla Sfintelor Moaște pe umeri - semn că marele eveniment putea să înceapă: evenimentul unui Sfânt Maslu slujit, ca nicăieri în altă parte, de doisprezece preoți, cu odăjdii largi și strălucitoare - mai ceva ca la marile și somptuoasele catedrale episcopale din orașe.
Când rugăciunile plâng
Nu e ușor și nici drept să vorbești despre femeile văduve din Negreni, punându-le pe toate laolaltă. Nu e ușor să le înțelegi, și cu atât mai puțin să le intri în suflet și să le afli grija sau tot necazul. La Negreni, nu departe de Siliștea lui Marin Preda, oamenii sunt aidoma câmpiei din preajmă - neliniștiți și închiși în sine. Oameni ceva mai aspri și mai însingurați ca în alte părți. Oameni care firuiesc cu năduf orice, care își ascund sentimentele și consideră că e o rușine să-ți mângâi și să-ți săruți copilul, de față cu toată lumea. La Negreni, e ceva de rușine să fii mămos ori sentimental. E semn de slăbiciune și de proastă educație. E semn că nu știi să-ți crești copilul pentru viață, pentru greutățile și grijile ce vor urma negreșit.
În Negreni, cine își iubește copilul știe ce are de făcut. Îl pune la muncă, îl arde cu vorba și nu-i dă voie să aibă timp de prostii. Nu-i face mendrele și nu-i caută niciodată în coarne. Copilul trebuie ținut din scurt; trebuie strunit. Dacă vrei să-l iei în brațe și să-l alinți, o poți face doar în gând, de la distanță sau, eventual, în somn, când doarme. Să nu știe copilul. Să nu-ți simtă slăbiciunea și apoi să profite, întorcându-ți spatele mai târziu, așa cum constata ironic vecinul lor de peste deal, Ilie Moromete: "Îți crești copiii, îi îmbraci și le dai să mânce, iar la bătrânețe, drept mulțumire, te mută de la umbră la soare, fără să te mai întrebe dacă vrei ori dacă-ți place”.
*
Nu e bine și nici drept să-i judeci pe cei din Negreni de Sus. În "Satul văduvelor”, fiecare femeie are povestea ei de viață. Fiecare bătrână are o întâmplare, o durere, o pierdere, o rană mai veche și nevindecată, pe care o păzește și o ține în ascunzișul inimii doar pentru ea. O ține, ferindu-se de ochii străinului sau de căinarea prefăcută a vecinului de peste gard.
Femeile bătrâne și văduve din Negreni au înțelepciunea lor aspră și chinuită. Știu din propria experiență că în fața necazului te trezești singur și fără ajutor. Degeaba strigi; degeaba stai cu mâna întinsă, așteptând mila altuia. La necaz, trebuie să taci și să înduri. E o lecție de viață, de la care femeile nu se abat niciodată. Chiar și când ajung în fața scaunului de spovedanie al părintelui Cristian Danu, greu se hotărăsc să vorbească. Abia dacă reușesc să lege două-trei vorbe și să verse câteva lacrimi, pentru ca întru târziu să ofteze și să recunoască în felul lor aspru și învârtoșat: "Părinte, eu îmi știu necazul meu... N-am nici o treabă cu ceilalți. Lumea e într-un fel; eu, în altul. Nu am nădejde să mă înțeleagă nimeni, decât Dumnezeu”.
Rămase fără bărbat încă de tinere, cu grija casei și a copiilor în spate, femeile văduve trăiesc cu fereala și obida omului lovit din toate părțile. Vor să pară puternice, neclintite și dure, când, în realitate, sunt extrem de duioase, sensibile și ușor de rănit. Unele din ele nici măcar nu mai apucă să deschidă gura și să-și mărturisească păcatele. De cum se pun sub patrafir, izbucnesc în lacrimi. Parcă vin la spovedanie anume doar ca să plângă în voie, să plângă în voia inimii, să se elibereze, să scape de povara apăsării și a durerii mocnite, făcându-l pe părintele Cristian să dea puțin înapoi și să cugete, cu uimire, că sunt mai multe feluri de a-ți arăta credința și că, uneori, plânsul e o altă formă a rugăciunii - un plâns de pocăință și de regret; un plâns al smereniei creștine, care te îndeamnă să renunți dintr-o dată la ale tale și să te micșorezi cu de la sine putere, pentru ca în golul creat să încapă Dumnezeu, laolaltă cu dragostea și mila lui dulce, sățioasă și plină de alin.
Minuni și vindecări
Singure și obosite de muncă, femeile văduve din Negreni nu se adună laolaltă decât în biserică, la icoana Maicii Domnului (patroana locului), acolo unde își lasă "bănuțul văduvei”, dimpreună cu cele câteva rugăciuni rostite pentru sănătatea și sporul copiilor, alungați de sărăcie și lipsuri printre străini - fiecare în legea și norocul lui. Pentru nimic în lume, femeile n-ar renunța să așeze cu mâna lor acatistul de sănătate pe masa din dreptul altarului. Pentru nimic în lume nu ar uita ziua de Sfânt Maslu, cu tot fastul și puterea acestei Taine săvârșite, ca nicăieri în altă parte, de 12 preoți.
La Negreni, când bate clopotul de Maslu, nimeni nu vrea să rămână dincolo de ușa bisericii. Toată lumea se înghesuie, îi dă la o parte pe cei câțiva orășeni timizi și înaintează cu pomelnicul casei și lumânarea aprinsă în mână. Nu mai e loc să arunci un ac și, totuși, femeile din spate insistă. Insistă și nu cedează. E chiar rostul lor pe pământ, misiunea lor sfântă și neabătută - să fie de față și să se roage pentru ceilalți. Să stea cât mai aproape de preoți, iar momentul pomenirii numelor scrise în acatist să nu le prindă cumva neatente, cu gândul plecat în altă parte, la lucruri lumești.
Din locul lui, ales cu anume sfială printre ceilalți preoți slujitori, parohul bisericii, Cristian Danu, are obiceiul de a cuprinde când și când mulțimea dintr-o privire. Scrutează discret, cercetează și verifică dacă e vreo lipsă sau o tulburare anume și, de cele mai multe ori, se întoarce la ale lui, cu o bucurie pe care încearcă să o acopere, să o dea puțin speriat deoparte, convins că nimic din toate câte se întâmplă în biserica din Negreni nu i se datorează și, cu atât mai vârtos, nu-i aparține.
Părintele ar putea vorbi despre minunile care s-au săvârșit sub ochii lui, în timpul slujbei de Maslu, dar se oprește, parcă temându-se ca vorbele lui să nu pară trufașe sau de laudă, și astfel, Harul Domnului să se retragă, întristat, la vreo altă biserică. Ar putea aminti despre acea fată cu duh necurat, vindecată chiar sub ochii lui și ai credincioșilor, sau despre Ionuț, băiatul din capul satului care, operat la coloană, a fost adus la Maslu, într-un scaun cu rotile, iar acum vine pe picioarele lui în fiecare zi, să ajute la biserică și să stea cât mai mult în casa Domnului, pentru a mulțumi Preasfintei Măicuțe pentru binele făcut.
Multe ar putea părintele să spună despre minunile săvârșite la Taina Sfântului Maslu - despre salvarea de la moarte a unui tânăr bolnav de leucemie sau despre domnul acela din București care, bolnav de cancer la colon, l-a visat pe părintele Arsenie Boca cum îl îndemna să nu se opereze, ci să meargă la biserica din Negreni, adevăratul loc al vindecării sale. Nimic însă nu se compară cu dulceața izbânzilor zilnice și obișnuite, cu bucuria directă și emoția cu care oamenii simpli vin la părintele direct din ogor, cu noroiul abia zbicit pe picioare, pentru a spune cu lacrimi în ochi că n-a mai fost nevoie de operație și analizele sunt acum bune; că fata lor s-a măritat și băiatul cel mare și-a găsit, în sfârșit, serviciu.
La Negreni de Sus, Sfântul Maslu e deosebit și săvârșit cu totul aparte - în liniște desăvârșită, cu pace, râvnă și cutremur, de la Amin până la Amin, vreme de șase ore neîntrerupt, până la Ectenia întreită, trecând prin mai multe Rugăciuni ale ungerii pînă la Apolisul de încheiere - numit și "sfârșitul cuvenit al slujbei”.
Preotul moșnenilor
Sâmbăta, o dată pe lună, e o zi grea. Nu e ușor pentru nimeni. Multe, obositoare și lungi sunt rugăciunile de Maslu cu 12 preoți, dar tot la fel sunt și bucuriile părintelui Cristian, fericit că la terminarea facultății, în loc să rămână la oraș, cum i s-a propus, s-a lăsat purtat de un acces de naivitate și sentimentalism, alegând drept parohie Negreniul bunicilor, Negreniul copilăriei sale. Fericit să vadă cum din satul unor văduve bolnave și închise în casă, a format, în doar câțiva ani, o obște mică, dar neclintită, dimpreună cu un frumos cor omofon - cor de femei pe o singură voce, cum puține parohii își permit să aibă în țară.
Dacă îl întrebi cum a ajuns la această slujire cu 12 preoți, părintele Cristian dă ușor înapoi și tace, nevenindu-i parcă nici lui să creadă că a pornit lucrarea Sfântului Maslu doar cu doi preoți și, văzând că e bine, că lumina din biserică se schimbă și oamenii se îmblânzesc miraculos, a mai adăugat un preot, apoi altul și brusc, sporul a început să se pogoare asupra satului, ducând la bun sfârșit tot ce abia începea timid sau era numai rostit ca un gând ori o dorință - fie curățirea picturii, fie ridicarea unei clopotnițe noi, fântâna cea de obște sau schimbarea acoperișului smuls de o vijelie teribilă, într-o noapte tumultuoasă de Sântilie.
Deși nu vrea să recunoască, fugind de laudă și vorbe mari, părintele Danu a reușit în Negreni două lucruri minunate: să-i aducă pe oameni la biserică și, nu în ultimul rând, să le redea mândria locului - mândria lor de țărani moșneni, nesupuși nimănui. Tot mai mulți credincioși sau bolnavi disperați din București, Craiova sau Alexandria caută să vină măcar o dată la acest Sfânt Maslu deosebit. Cu toții știu că la Negreni, în Câmpia Burnasului, acolo unde jumătate din case stau cu doliu la poartă, iar cealaltă jumătate își așteaptă resemnată rândul, au început să se petreacă vindecări, împliniri, împăcări și alte întâmplări minunate. Puțin cam geloase, femeile văduve din sat se uită pieziș la mașinile bucureștenilor și se înghesuie să ajungă cât mai în față, lângă preoți, de parcă minunile și vindecările s-ar da cu număr de ordine, fără să gândească o clipă măcar că cea mai mare minune posibilă astăzi este să aduni la un loc oamenii și să-i ții șase ore în picioare, cu același duh de rugăciune, cu aceeași râvnă și trăire spirituală.
*
Nu e ușor să pătrunzi și să înțelegi cu adevărat semnificațiile teologice a tot ce se întâmplă uneori, o dată pe lună, în acest sat teleormănean. Așa pierdut cum stă pe harta țării, ai zice că Negreni e un loc bântuit; un loc resemnat și fără chef de viață. Ai zice că aici, în "satul văduvelor bătrâne”, s-au adunat toată suferința și tot necazul de pe pământ. La Negreni de Sus, într-un singur an, părintele Cristian abia dacă slujește două-trei botezuri și zece înmormântări. Satul se micește și dă să piară chiar sub ochii lui, dar părintele nu-și pierde nădejdea. Acolo unde este sărăcie și suferință, este și multă speranță în mila lui Dumnezeu. Tăria neabătută și credința femeilor bătrâne și singure îl fac pe părintele să creadă cu toată ființa lui că, atâta timp cât biserica va fi plină de oameni, satul nu va pieri, iar poarta acestei biserici simple, de țară, va binemerita să stea larg deschisă, ca să primească în cea mai mare fală soborul a 12 preoți, îmbrăcați în odăjdii largi și strălucitoare, mai ceva ca la marile catedrale de oraș.