"Ladinii, «cei mai buni frați ai noștri»... Nicolae Iorga... Nicolae Iorga...”.
Îi sună cunoscut numele, dar nu-și amintește. Plus că el e lingvist, nu istoric. Își notează meticulos totul, literă cu literă, într-o agendă. Simte că știu ceva. Orice s-a scris despre "ladini” îl interesează. El e ladin, cercetător, toți strămoșii lui au fost tot ladini, din satul Canazei din vârful Alpilor. Dacă Iorga, unul din cei mai însemnați istorici din România, zice despre ladini că sunt "cei mai buni frați”! cu românii, nu numai de limbă (căci asta știa deja), dar și de sânge, înfățișare, vechime și tradiții... asta da, i se pare fabulos! Mărturisește c-a bănuit de mult, dar n-a avut cum să meargă până în România. Au fost comunismul, granițele, lipsa de cărți... Dar, mai ales, a fost atât de ocupat de facerea acestui Institut Ladin, pe care îl conduce de aproape 20 de ani. El e Leander Moroder. Cel care-i primește cu brațele deschise în Institutul lui pe cei dintâi reporteri români ce s-au interesat vreodată de "ciudățeniile” astea atât de fascinante... înrudirea dintre ladini și români...
Îi traducem câteva citate din Iorga. Marele nostru istoric se încumeta, încă din 1938, să facă "o legătură, pe care o socot interesantă, dacă nu prețioasă, între noi, urmași ai Dacilor cu sânge traco-iliric (...) și ladinii cari sus, în regiunile Tirolului și Adigeului, represintau aceeași operă de înălțare etnică și culturală...”. Adică tocmai ținuturile pe unde hălăduim noi acum.
Leander Moroder își trimite secretara să caute prin arhive. Avem tot timpul, așteptăm. E atât de plăcut aici, printre atâtea cărți mari, albume magnifice cu ciobani și tradiții pastorale, atât de frumos ilustrate, iar prin ferestrele largi se văd Alpii încă împăduriți cu brazi, fără stânci și neatinși de zăpezi. Miroase parcă a cetină, a proaspăt, și e bine.
De trei ani visasem să ajungem iarăși în acest loc. Între oamenii din acest popor mic, risipit pe câteva văi din Alpii Dolomitici, despre care făcusem o "obsesie” în a crede că ar fi cumva înrudiți cu noi, fiindcă îi mai văzusem, le știam chipurile, satele, casele și apucăturile încăpățânate de păstori care nu vor să-și lase limba și obiceiurile, cu totul altele, mult mai vechi, decât în restul Italiei. N-au mai rămas nici 30.000, aciuați prin câteva așezări înșirate pe cinci văi înguste din creierul munților. Noi suntem pe Val Badia. "Bădia”, cum o numeam adesea, zâmbind.... Iar în această "Casă Ladină” sunt sute și sute de cărți despre istoria și viața acestor "buni frați” ai noștri, incredibil de multe pentru niște oameni atât de puțini. Ladinii încă luptă. Pentru autonomia lor culturală. Pentru păstrarea oficială a limbii. Pentru istoria și tradiția lor. "Bădia”, prof. dr. Leander Moroder, e unul dintre ei.
Fedaia. Drumul Crucii
Un călător pornit pe urma ladinilor "ar trebui doar să se uite în ochii aceia negri, deștepți, cari le luminează fața rotundă, supt părul des și dârz”, scria Iorga, acum aproape un veac, "să le vorbească limba, în multe privințe așa de asemenea cu a noastră”, pentru a-i putea numi, ca și el, cei mai "mici” sau cei mai "buni” frați ai noștri.
Nicola Ecel mi se pare rupt direct din textul lui Iorga. Stă în fața grajdului său de lemn, din bârne negre, unite-n cozi de rândunică - un ciobănaș oacheș, scund și ațos, de 30 de ani, c-o față cu adevărat isteață, umbrită de-o pălărie oierească, parcă-nfiptă-n cap de când lumea. E șef de grup folcloric, un exemplu de păstrare a tradiției pentru sat și toată ladinimea. E o bucurie pentru mine să vi-l pot înfățișa, să-ncerc să vă fac să-l auziți. Dar cuvintele sunt prea puține. Parcă nici nu vorbește: cântă strigat. Cu-n glas lemnos, gutural, sfătos, așa cum doar la gospodarii de prin Lăpușul Maramureșului am mai putut auzi. Își frământă uneori pălăriuța pe creștet, în timp ce-mi răspunde mirat și răstit la întrebări: "Păi cum?! Tradiția și credința în Dumnezeu sunt viața mea. Mia vita! Ladinia, patria mea!”. Și-și pune o mână pe inimă, neputând exprima cât de mândru e fiindcă s-a născut ladin, ca toți cei din neamul său.
E cu adevărat uimitor cât de primitori pot fi oamenii de aici. Nu-s vorbe goale. Mai ceva decât "ospitalitatea” românească, cuvânt azi atât de tocit. Aveam să vorbesc cu mulți alți localnici, și toți, de la cioban la profesor universitar, m-au poftit imediat în casele lor. Absolut toți. Pe unde am mai umblat, prin restul Europei, nimeni n-a mai făcut așa. "Nu stați în drum, poftiți în casă”, îmi zice degrabă Nicola Ecel, și mă poftește în casa lui țărănească, veche de peste-o sută de ani. N-a vrut s-o strice sau s-o modernizeze, fiindcă e casa strămoșilor săi. În ea s-a născut și-n ea dorește să moară. Un cuptor bătrân, alb, căptușit cu lut și var gros, se află chiar în mijlocul încăperii (ne mirăm și noi, e întocmai ca-n România - vatra, "inima casei”, după cum îi zice Nicola), o bucătărioară, chiar înainte de a intra în "odaia de bună”, unde e mai frig, căci este numai pentru oaspeți. Acolo: icoane pe pereții toți albi, tencuiți cu dâmburi, poze cu cei din neam, înrămate ca-ntr-un altar, deasupra ferestrei. E puternic acest ciobănaș, o simți după cum te atinge, după cum pune mâna pe tine. Îmi arată fotografii cu bunica lui, îmbrobodită, cu fratele bunicii, născut la 1909, care l-a îmbrăcat, pe când el avea doar doi ani, în haină de bărbat și i-a pus pălărie ciobănească pe cap, pentru fotografie. Acest bătrân, pe nume Pricope (Precup), l-a învățat, încă de mic copil, toate legendele și tainele munților din jur. Penia, așa se numește cătunul unde suntem acum, care în ladină ar însemna "stâncă săracă”. Peste capetele noastre umblă telecabine moderne de ski, ca niște capsule negre, sticloase, dar ciobănașului nu-i pasă de asta. "Turismul ne strică tradiția”, zice la fel de răstit, și aruncă vițelului din grajd un braț de fân. "Lumea vine și se uită la noi ca la niște «ciudați» ai Italiei. Până acolo sus, la Fedaia, noi urcăm cu crucea în spate. Ei urcă lejer, cu telecabinele!”.
Fedaia... Un "loc al credinței”, în care au mai rămas ceva pășuni printre stânci. Tocmai acolo, la peste două mii de metri, și-au urcat oile toți ciobanii satelor din jur, într-o mare stână. Nu se lasă. Acolo urcă toți, de câteva ori pe an, într-un istovitor "Drum al Crucii”, rugându-se necontenit pentru pășuni bune, fereală de "stregoni”, care iau "mana” pășunilor și a laptelui, pentru ploaie, secetă, sănătatea animalelor, pentru supraviețuirea acestui neam mic, dar liber, uitat pe crestele unor munți sterpi și pietroși. Turiștii îi urmează adesea pe drumul lor, mai mult ca să vadă ceva "drăguț”, să facă niște poze. Ciobanii însă nu-i bagă în seamă. Se opresc, din când în când, la niște troițe ca niște romburi din lemn, în care sunt băgate icoane și candele aprinse. Se închină toți, apoi urcă mai departe. În fruntea lor se află un om care duce o cruce grea, din lemn, mare. Sus, lângă stână, e o bisericuță albă, acoperită cu șiță, în care nu se slujește decât la aceste "nedei” ciobănești. Nicola a fost de mai multe ori "alesul” pentru această corvoadă, de-a duce în urma lui, spre vârful muntelui, sute și mii de oameni. E greu să-ți închipui că așa un omuleț a putut căra în spinare o cruce atât de mare, cum e cea pe care o văd în fotografii. Dar a dus-o. I-a dus pe ciobanii lui până sus, la stâna ce prețuiește pentru dânșii cât o biserică.
Momârlanii din Alpi
"Marmolada!” zice, și-mi arată-n cer, chiar deasupra casei sale, muntele sfânt al ladinilor. Într-acolo urcă ei cu crucea. Alpi aspri, mult mai înalți, numai ghețari și stâncă. Muntele despre care citisem c-ar avea un nume ce-a răzbătut până aici tocmai din România, c-ar avea mari legături cu numele de "momârlan” de la noi. "Bocșerii care lucrau la pădure, pe Valea Galbenei și Valea Popii, erau italieni ladini, care au observat asemănarea izbitoare în port, obiceiuri și limbă a jienilor cu oierii din Alpii Dolomiți de la ei, mai ales cu păstorii ce purtau numele de «marmolani», de la cel mai înalt vârf muntos de la ei, «Marmolada»”, scrie un cărturar de la noi, Petru Blaj. Chiar și austriecii veniți în Valea Jiului îi numeau "marmolanen”, deoarece ei cunoșteau foarte bine Tirolul din zona Marmoladei (frații Klein și Seppel Rotschriff, baroni austrieci din regiunea Petroșaniului, recunosc în documente aceste asemănări, între oamenii de lângă Marmolada și cei din Parâng-Godeanu). Marmolada, muntele de care ladinii de azi se mândresc că ar fi "cel mai frumos munte din lume”. Regele munților. Și poate chiar este.
"Ce faz tu?”
Așa îi spune și Nicola, privindu-i crestele înzăpezite la mijloc de septembrie. Vârful suprem al Marmoladei se cheamă tocmai precum cătunul în care mă aflu: Penia, 3343 de metri! Bătrânul Precup l-a dus acolo pe Nicola încă de când avea cinci ani. Își amintește cum îi povestea despre "locuri rele” din munți, în care trebuia să-ți faci cruce cu limba. De pildă, o trecătoare pe unde oierii nu îndrăzneau să-și treacă turmele în veci, fiindcă acolo fuseseră ucise trei fecioare legate de trei copaci, care văzuseră Diavolul. Sau povestea despre o prințesă străveche, Dolada, care-și priponea calul de stâncă cu un inel de aur, un inel pe care joacă flăcări și azi - toți știu că inelul e acolo, dar nimeni nu îndrăznește să-l scoată... Despre "stregonii” (strigoii) care te pot "face” doar cu-n descântec, sau un "malocchio” (deochi), care te împinge să rătăcești prin munți zile întregi, fără să mai știi de tine, dar mai ales despre sufletele morților care se întorc să bântuie casele în care au trăit. E uimitor cât de bine păstrează acești ladini credințele lor străvechi. Toate sunt încă vii, la fel ca la noi. Oamenii cred în aceste întâmplări magice. De pildă, când aud de "stregoni”, se apropie de noi curioase și două femei din sat, care treceau din întâmplare pe uliță. Stau puțin, vorbesc cu Nicola. "Bun di!” "Ce faz tu?”, își spun. (Aveam să aflu că una din cele mai vechi reviste ladine se cheamă chiar așa: "Ce faz tu?”). După ce li se risipește sfiala față de "stregoni” și află ce dorim de fapt, femeile încep să ne vorbească, punându-și mâna la gură a "Doamne ferește”, dar și plăcându-le totodată.
Strigoi, mascherèdes, pițărăi
Una dintre ele, Maria Ecel, rotofeie și tunsă scurt, povestește de la moartea mamei sale: se deschideau singure ușile din încăperi, "mergea sufletul prin casă, fiindcă era neîmpăcat”, era ca un "segnale” (semnal) că sufletul încă mai umblă pe lângă ferestre, timp de 40 de zile, înainte să-și ia zborul în văzduh, spre "vămile” sale... Alteori l-a auzit ca o lovitură puternică ("colpo duro”), ce izbea în fereastră, dar nu ca un vânt, ci ca niște aripi de pasăre. Nicola a visat odată trei nopți la rând un om între niște flori frumoase, albe și roșii, din cimitirul satului, și abia apoi a aflat că omul acela chiar murise în ziua când el începuse să viseze. Toți cred la fel, că sufletul nu piere, ci mai dă târcoale pe lângă case, până la Judecată.
Cum să nu te ducă gândul la munții noștri de acasă, după ce am colindat, ca reporter, sute și sute de sate din Carpați? Chiar intonația temătoare, cumva rușinată, a vorbelor țărănești e aceeași, când vine vorba despre apariții din lumea de dincolo. Nicola știe bine poveștile astea. Ca șef al grupului folcloric ladin din Penia, l-au interesat mereu lucrurile astea vechi. De altfel, formația lui populară este una din cele mai cunoscute și prețuite, mai ales în vremea sărbătorilor de iarnă. Ladinii păstrează și obiceiul oamenilor mascați (mascherèdes) care sperie turiștii pe străzi, dar puțini știu că îndărătul acelor măști sunt de fapt spiritele morților, ce se-ntorc, la sărbători, printre oamenii satelor. Un joc păgân, milenar, "retic”, atât de izbitor de asemănător cu cel al "pițărăilor” din ținutul Gorjului și Petroșaniului, mai ales prin costume și ritual, încât e imposibil să nu te gândești tot la momârlani-marmolani! Aceiași franjuri multicolori, aceleași căciuli înalte și împodobite, aceiași ciucuri roșii, albaștri, aceeași salbă de tălăngi mari, ciobănești, la brâu, aceeași orație de belșug, același vătășel amuzant, trimis înainte ca să vestească marele alai colorat... Întocmai aceleași măști cu babe, cu capre de lemn care țăcăne din gură... Feciori milităroși, cu vipușcă pe pantalon, aidoma "herdeșilor” din Maramureș și "bungherilor” din Bucovina... Un cântec vestit de-al lor se cheamă "Olach'al rondenësc” ("învârtita valahă”?), cu ritmuri care se repetă până la demență. Totul e prea "ciudat”, mă gândesc, în timp ce răsfoiesc noaptea, în camera mea de hotel, una din cărțile lor de folclor, scrise în limba aia păgână din care țâșnesc, câteodată, cuvinte aproape românești.
Reți, iliri, vlahi...
Canazei, Ortizei, Lastei, Fântânaci, Ciampedel, Vadra, Pecol, Pescul, Pianaz, Andraz, Brustolade, Valaccia... Toate sunt nume stranii, nume barbare cu "z”-uri multe, total altfel decât "regulamentarele” nume italiene, atât de corect latine, de mai la sud. Doar privind harta, te minunezi. Ce ne-ar putea uni cu acești oameni? Oare doar latinitatea? Iorga zice că ar mai fi și altceva decât această "romanitate nenorocită”, în care i-a ținut clerul italian pe ladini, pentru salvarea catolicismului. Că "dacă îi urmărește cineva pe acești oameni în trecut și dacă își dă osteneala de a pătrunde la dânșii, în acele minunate văi, așa de sus așezate, acoperite de păduri de fag... lucrurile se presintă altfel”. Reții... Cine au fost acești reți, străvechii locului, cu care toată lumea de pe-aici se mândrește că s-ar trage din ei și nu din romani? Prin ei, zice Iorga că ne-am putea uni rădăcinile, un neam străvechi și întins, "o singură unitate, care pornia de la Oceanul Atlantic și mergea până la Marea Neagră”, peste care au căzut apoi valurile unei mări de latinitate, germanitate și slavi... Deci, mai vechi ca latinii! Traco-ilirii ajunși în zona Alpilor, cu mult înaintea romanilor... Astăzi, ladinii sunt cei mai puțini. La fel ca și frații lor din "stânga” și "dreapta” muntelui, romanșii și friulanii, celelalte două populații retoromane care trăiesc în Alpi și pe care le-am vizitat în urmă cu ani. O insulă-n munți, la granița dintre Austria și Italia, două mari puteri care vor să îi asimileze. Și tocmai din pricina asta, mult mai bătăioși, mai încăpățânați să nu piară. (Doamne ferește să le spui că sunt italieni sau austrieci!)
"Pe noi, nici Mussolini nu ne-a putut italieniza, darămite Imperiul Roman”, zâmbește sculptorul Adolf Kostner, amintind de anul 1927, când fascismul a schimbat cu forța toate numele neitalienești ale țării. Adolf e prieten bun cu profesorul Moroder. Fost vecin, ladin de neam, dar nu-și mai știe numele vechi. Au stat prea mult sub habsburgi, înainte iarăși sub italieni, iar mai înainte, iarăși sub nemți. Recunoaște că ar putea fi "Costea”, de la "Coastă”, "Costișă”, loc abrupt. Multe nume au fost schimbate. De pildă, italienii îi numeau odinioară - Welsh (valahi) pe ladini, în vremea în care stăteau sub stăpânire nemțească. "Welșii din nord, ladinii. Așa ni se zicea”, spune sculptorul Adolf, un om timid, slab, colțuros la chip, ca o cioplitură în piatră, un gnom al acestor munți stâncoși, căci numai cu piatra și lemnul a avut de-a face de când s-a născut. A cioplit piatră. A cioplit lemn. La fel ca bunicii bunicilor lui. O țară din piatră și lemn, numită Ladinia, o patrie înaltă, mică, cocoțată pe munți, patria unor oameni vechi și liberi... Nici nu se putea un steag mai reprezentativ pentru ea, decât cel pentru care s-au luptat ladinii atât de mult, dar fără ca cineva să-l încuviințeze oficial: orizontal - verdele pajiștilor și pădurilor, deasupra - albul zăpezilor de pe Dolomiți, și cerul... Verde, alb, albastru. Așa e toată Ladinia, dintr-un capăt în altul al ei, și toți ladinii păstrează în case, cu mândrie, acest drapel al unei patrii veșnic însingurate, fără drepturi și recunoaștere din partea "granzilor” Europei. Dar, totodată, veșnic liberă și cu identitatea păstrată.
Și dacă Iorga a avut dreptate?
"Acolo sus, în pasul Gardena, s-au adunat ladinii de pe toate văile, în 1920. Acolo, sus, s-a hotărât steagul nostru”, zice sculptorul, arătând spre muntele din stânga casei lui, micșorându-și emoționat privirea. În Ortisei s-a născut, aici vrea să moară. La șapte ani și-a făcut singur și și-a sculptat cu simboluri solare pătuțul în care dormea. Aceleași cercuri cu șase petale-raze, pe care le văzusem pe lăzile de zestre în muzeele din Ortisei și Cortina D'Ampezzo, aceleași pe care le știam de acasă. În aceste muzee ladine, te tulbură mulțimea de lucruri ciobănești din lemn, aidoma cu cele din Carpați. Totul e numai despre fân, coasă, stâne, transhumanță, măști păgâne, măsuratul laptelui... În Canazei, toate bisericile sunt făcute de ciobani: șase! Pentru doar 4500 de locuitori, din care 4000 ladini pur sânge. Biserici vechi, cu temelii chiar și din secolul doisprezece. În Valea Venosta sunt și din secolul opt. Lumea încă mai are credință. Duminicile, la liturghii, bisericile sunt aproape pline cu ladini, acești păstori aspri, cu șorțurile lor albastre peste hainele țărănești, pe care-i recunoști ușor, prin mulțimile de turiști. Adolf, ladinul cu nume de neamț, a făcut, încă de când era copil, mii de sculpturi bisericești. A învățat de la tatăl său, tatăl de la bunic, și tot așa... Prin asta e cunoscut Ortiseiul pe tot mapamondul: satul sculptorilor religioși. Până acum 50 de ani erau peste 800. Azi, nici 100 nu mai sunt. E plină Europa de sculpturile lor, în biserici, din Cehia până în Țara Bascilor. Se zice că sunt binecuvântate, făcute "cu har”, dacă coboară din acest neam mic de cioplitori ciobani de pe vârfurile Alpilor.
Dar cine sunt ei, totuși? se întreabă mereu. Cum au putut ei supraviețui, într-una din cele mai civilizate și pitorești zone turistice ale planetei? Adolf, toată viața, asta a făcut: a cioplit sfinți și a căutat răspuns la întrebare în legendele munților și ale satului său. A scris și cărți, una dintre ele, mare, în cinci volume, doar despre legende! Știe și el, prea bine, despre "nedei”, "stregoni”, despre întoarcerea sufletelor. Zice că stregoni există și azi, oameni speciali care vindecă, care întorc "mana” la animale, cu puterile lor, care te pot ajuta să te măriți sau să-ți găsești lucruri furate.
Sunt oameni vechi, cu obiceiuri vechi, precreștine, acești ladini. Orice cioban de pe stradă te poate îndruma spre vreun "Institut” de-al lor, care ți-ar fi cel mai folositor, îți poate spune ce carte anume ar trebui să citești. Cărțile astea despre tradiții și le țin în case, uneori sunt singurele cărți pe care le au, le țin ca pe niște Biblii. Chiar dacă nu le citesc cu mare atenție, tot le cumpără. În ele e cuprinsă viața lor, ceea ce le dă rost. Și n-am să-l uit niciodată pe tânărul profesor universitar Paul Videsott, de la Institutul din Brunico, care, deși putea preda filologie în Paris sau în marile universități ale Germaniei, a ales să rămână în cătunul lui părintesc, să-și închine viața studierii numelor ladine străvechi, și asta, doar fiindcă el e ladin din străbuni și a aflat că numele său de familie, negermanizat, înseamnă "stână din vale” ("de subt”). De la asta a plecat toată pasiunea lui pentru lingvistică. De la numele său.
"O singură unitate, care pornia de la Oceanul Atlantic și mergea până la Marea Neagră... În special, între noi (...) cari venind din Balcani, înaintăm către însăși aceste regiuni ale Ladinilor de astăzi, și între ceia ce au rămas ei, nu era nici o discontinuitate”.
Prof. dr. Paul Stână Dinvale zice c-ar fi posibil ca Iorga să fi avut dreptate. E sigur că acești păstori ladini au venit cu turmele lor de undeva din răsărit, poate chiar din Valahia. Ne recomandă cărți ale unor somități în dialectologie, precum Mario Alinei, cu a sa "Continuitate paleolitică a limbilor” sau Johannes Hubschmid, cel care a mers pe urmele cuvântului "larice”, din Carpați și până aici, în Alpi. Doar așa se poate cerceta înrudirea. Să urmărești cum se zice la un copac, larice, pe cele mai importante masive muntoase din Europa. Nu e treaba mea. Ar trebui ca "savanții” români, cercetătorii noștri, filologi și istorici, să se obosească să adâncească subiectul...
Îndată se înserează și chiar sunt obosit, Paul Videsott ne roagă să-l ducem cu mașina până în cătunul lui, fiindcă a pierdut autobuzul, dar mărturisește că "i-a făcut o mare plăcere” să vorbească cu noi, românii. Nici nu și-a dat seama când a trecut timpul. De parcă am fi depănat amintiri comune... În drum spre casa lui, printre cătune singuratice, Paul Videsott ne arată larg, prin parbriz, cu mâna, Dolomiții învăluiți în zăpezile roșii ale înserării. "Nu-i așa că e frumos?”, zice, și se întoarce zâmbind către mine. Îi zic că da, așa este. "Ladinia, patria mea...” șoptește, parcă oftând. Și privește tăcut drumul, fără să mai zică nimica.
Fotografii de: ANDREI CHERAN, FLORENTIN POPA