Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
Ion Ianoși, "Internaționala mea. Cro­nica unei vieți”, Editura Polirom, 856 pag.

Cursul de Estetică pe care d-l profesor Ion Ianoși îl ținea, la sfârșitul anilor '60, studenților de la Uni­ver­sitatea București a fost important în formarea noas­tră și unul dintre puținele pe care le frecventam cu interes și plăcere. Vorbea liber, pasionat și pasionant, cu exemple din mari autori și artiști pe care se simțea că îi iubește. Ne lua părtași la admirația lui argu­men­tată și ne făcea poftă să mergem la surse. Avea un fel de farmec greu de explicat (unele studente chiar se îndră­gosteau de el). Cu această amintire recunos­că­toare am citit masivul volum autobiografic, mărturia unui om trăitor sub vremi, care a traversat secolul XX fiind aproape de majoritatea momentelor lui esențiale: instaurarea fascismului în Europa, Al Doilea Război, instalarea comunismului în România, cu ocupația sovietică "asigurătoare”, tre­cerea la național-comunism și, în final, răsturnarea acestuia prin eveni­mentele din 1989. Ion Ianoși e un mar­tor mai special. Provenind dintr-o fa­milie de evrei-unguri, plasată prin vo­ia destinului în Brașov, oraș ce avea să devină românesc după Marele Război, el a avut șansa poliglotismului și a po­sibilității de a alege să se realizeze fie în limba maternă, maghiara (plus lim­ba oficială a Imperiului, germana), fie în limba țării în care prin context isto­ric a ajuns să trăiască, româna. A ales româ­na. Cronica vieții sale, ex­cep­țională ca infor­ma­ție și cu o scriitură foarte precisă, meticuloasă chiar, e dife­rită de alte auto­biografii și fiindcă prezintă situația unui membru al "minorității minoritare”, etnia iudaică - în epocă un liant transnațional (evreii erau răspândiți în tot spațiul conflictual european) - concomitent inte­grată în zo­nele de așezare, diferite cultural și eco­nomic. Tâ­nă­rul Janos Maximilian Steinberger, des­cen­­dentul unei familii burgheze cu adânci rădăcini eu­ropene, este nevoit să evolueze într-o lume instabilă care îl duce la o opțiune. Istoria, prin puseul ideolo­gii­lor totalita­riste, l-a împins spre o plasare de stânga, iar geografia l-a salvat, Brașovul rămânând în urma Dik­tatului de la Viena, în România, unde antisemi­tismul nu a căpătat totuși forma "soluției finale” folo­site de naziști. Intrat în mișcarea "ro­șie”, cel ce avea să se numească Ion Ianoși ajunge în tabăra câștigătorilor, fără a fi însă un revanșard, cum au fost etichetați, după 1989, majori­tatea evreilor ce au jucat un rol în instaurarea comu­nismului la noi. Internaționalist prin vocație și cultură, el ajunge să studieze la Leningrad în virtutea unei selecții de Partid și să creadă în ideile marxiste, utopia părându-i mai reală și realizabilă decât... realitatea. Stadiul leningră­dean l-a deprins cu duplicitățile com­por­tamentului social comunist, cu acel "conformism neconformist” despre care scrie, l-a făcut să stea aproa­pe de eveni­mente, dar să nu treacă de limita opor­tunistă a anga­jării. La Leningrad și-a găsit vo­cația, Estetica, și pe cea care-i va deveni soție pe viață, la bine și la rău. Revenit în țară cu un doctorat în filosofie, își începe cariera universitară, este implicat în transpunerea ideologiei PCR, îi cunoaște pe "bonzii” Partidului din Cultură și cola­borează cu ei în im­punerea "noii viziuni asupra lumii”. Ion Ia­noși este, pe de o parte, un vehicul al acestei acțiuni, pe de alta, un om care înțelege limitele ei. Cul­tura lui, solidă și profundă, îl ajută să pară detașat de dog­matismul invadator al epo­cii, nelipsindu-i totuși un "oportunism de sistem” care l-a ferit de crudele pedepse aplicate "necre­dincioșilor”. Ion Ianoși e în esență convins de teoria utopiei la care a aderat în tinerețe și sub semnul căreia a stat consecvent toată viața, chiar dacă mijloa­cele aplicării cred că n-aveau cum să-i placă. Mărturia lui șochează prin de­tașarea cu care sunt văzuți "ac­torii”, prin finețea ob­servației în descrierea carac­terelor. "Obiectivismul bur­ghez” l-a ajutat să tra­verseze epoca nefirească și tulbure la care a acceptat să participe. Pentru cei care au trăit în lumea descrisă de Ion Ianoși, observațiile aces­tuia sunt interesante, mai ales că, personaj prin­cipal, el nu adoptă o poză encomiastică. Dincolo de con­flictul ideatic în care nu vrea să se lase târât (și care, după 1989, i-a adus atât contestatori, cât și apă­ră­tori cu cărțile pe masă), Ion Ianoși își scrie la senec­tute cartea vieții, cu bucuriile și tragediile ei, cu împli­nirile și pierderile pe care orice revoluție le aduce în destinul unui om.

Micaela Ghi­țescu, "Între uitare și me­morie”, Editura Hu­­ma­nitas (tel. 0372/ 74.33.82), 310 pag.

Mi se pare incredibil că d-na Micaela Ghițescu e octogenară. Nu numai că arată cu mult mai tâ­nă­ră, dar dovedește o putere de muncă pe care mulți ti­neri nu o au. Și asta după o viață dificilă, începută sub semnul nedreptății stri­gătoare la cer, după suferințe și persecuții, toate datorate regimului insta­urat în 1947. Din cu totul altă perspectivă, memoriile acestei doamne aparent fragile și de o admirabilă modestie ne arată ce a însemnat punerea în practică a utopiei egalitare în care mai crede încă d-l Ion Ianoși, care au fost consecințele "luptei de clasă” asupra unor oameni nevinovați, cum a distrus cu sadism vieți și familii oneste "cea mai dreaptă dintre orânduiri”. Fiica unui medic eminent, Constantin Ghițescu, care nu a făcut niciodată politică și a ajuns prin merite profesionale șeful secției de chirurgie de la Spitalul Colentina, și cu o mamă din familia de cărturari Papa­costea, Micaela a primit o educație îngrijită, învățând din copilărie franceza, germana și engleza. În timpul liceului a frecventat și cursurile ținute la Institutul Francez cu profesori din Franța. În 1948, când Institutul a fost desființat și profesorii expulzați, fata a menținut legătura prin corespondență cu di­rectorul fostului Liceu Francez, Marcel Fontaine, care se atașase de elevele lui. În 1952, când era deja studentă în anul IV la Litere, este arestată împreună cu alte fete ce frecventaseră cursul de cultură fran­ceză și cu profesoare ce predaseră acolo, suspectate cu toate de... spionaj. Înainte de asta, tatălui ei i se in­terzisese, fără nici o explicație, să profeseze (pe bule­tinul de identitate i-a fost scris "fără ocupație”!), iar din familia mamei mai mulți membri fuseseră și ei arestați. În casa construită de părinți din munca lor fuseseră aduși chiriași securiști. După 13 luni de anchetă și trimitere în fața Tribunalului Militar pentru "crimă de înaltă trădare”, fostelor eleve ale cursurilor de franceză li se schimbă încadrarea și sunt con­dam­nate la 3-4 ani (una dintre ele, Mariana Ionescu, prie­tena Micaelei, moare în timpul detenției de o tuber­culoză galopantă). Scrise pe un ton alb de relatare, fără artificii stilistice și privilegiind faptele, nu senti­mentele, mărturiile din închisoare - Uranus, Jilava, Mislea - sunt cu atât mai impresionate (autoarea însăși își explică tonul plat: "Multe lucruri nu am putut, nu am știut sau chiar nu am vrut să le exprim. Dar, în ceea ce am spus, am căutat să fiu corectă. Exactă”). O decență, o pudoare a sentimentelor și o admirabilă modestie caracterizează întregul volum. Cu atât mai zguduitoare pare de pildă scena abia schițată când, ieșită din închisoare în 1955, printr-o amnistie, află pe peronul gării că în timpul absenței îi muriseră și tatăl (de inimă), și fratele (într-un accident montan suspect). Tânăra are apoi greutăți în a-și ter­mina facultatea și mai ales de a găsi un loc de muncă. Peste tot unde încearcă se găsesc tovarăși "vigilenți” care o resping ca fost deținut politic. Așa își începe Micaela Ghițescu, din necesitatea de a supraviețui, cariera de traducător literar în limbile cu­noscute de ea, dar și din spaniolă și mai ales din portugheză, învățată la perfecție după închisoare, în paralel cu o slujbă de traducător tehnic. Începe să fie din ce în ce mai solicitată de Editura Univers pentru autori importanți ai literaturii portugheze și brazi­lie­ne, se perfecționează din mers și ajunge să redacteze chiar și o Gramatică a limbii portugheze, ce a avut mai mul­te ediții și a fost apreciată ca foarte utilă și de către portughezi (azi numărul operelor literare re­cre­ate în românește de ea trece de 80). Mai mult, munca i-a fost răsplătită în țară și în străinătate cu premii și de­corații. Trebuie adăugat că, de 20 de ani, d-na Mi­caela Ghițescu se ocupă și de editarea "re­vistei gân­dirii arestate, Memoria”, lucru deloc ușor în in­di­fe­rența colectivă față de suferințele tre­cutului. Neo­bo­sită, curajoasă și situată ferm de partea bună, d-na Mi­caela Ghițescu este un om exemplar.