Cursul de Estetică pe care d-l profesor Ion Ianoși îl ținea, la sfârșitul anilor '60, studenților de la Universitatea București a fost important în formarea noastră și unul dintre puținele pe care le frecventam cu interes și plăcere. Vorbea liber, pasionat și pasionant, cu exemple din mari autori și artiști pe care se simțea că îi iubește. Ne lua părtași la admirația lui argumentată și ne făcea poftă să mergem la surse. Avea un fel de farmec greu de explicat (unele studente chiar se îndrăgosteau de el). Cu această amintire recunoscătoare am citit masivul volum autobiografic, mărturia unui om trăitor sub vremi, care a traversat secolul XX fiind aproape de majoritatea momentelor lui esențiale: instaurarea fascismului în Europa, Al Doilea Război, instalarea comunismului în România, cu ocupația sovietică "asigurătoare”, trecerea la național-comunism și, în final, răsturnarea acestuia prin evenimentele din 1989. Ion Ianoși e un martor mai special. Provenind dintr-o familie de evrei-unguri, plasată prin voia destinului în Brașov, oraș ce avea să devină românesc după Marele Război, el a avut șansa poliglotismului și a posibilității de a alege să se realizeze fie în limba maternă, maghiara (plus limba oficială a Imperiului, germana), fie în limba țării în care prin context istoric a ajuns să trăiască, româna. A ales româna. Cronica vieții sale, excepțională ca informație și cu o scriitură foarte precisă, meticuloasă chiar, e diferită de alte autobiografii și fiindcă prezintă situația unui membru al "minorității minoritare”, etnia iudaică - în epocă un liant transnațional (evreii erau răspândiți în tot spațiul conflictual european) - concomitent integrată în zonele de așezare, diferite cultural și economic. Tânărul Janos Maximilian Steinberger, descendentul unei familii burgheze cu adânci rădăcini europene, este nevoit să evolueze într-o lume instabilă care îl duce la o opțiune. Istoria, prin puseul ideologiilor totalitariste, l-a împins spre o plasare de stânga, iar geografia l-a salvat, Brașovul rămânând în urma Diktatului de la Viena, în România, unde antisemitismul nu a căpătat totuși forma "soluției finale” folosite de naziști. Intrat în mișcarea "roșie”, cel ce avea să se numească Ion Ianoși ajunge în tabăra câștigătorilor, fără a fi însă un revanșard, cum au fost etichetați, după 1989, majoritatea evreilor ce au jucat un rol în instaurarea comunismului la noi. Internaționalist prin vocație și cultură, el ajunge să studieze la Leningrad în virtutea unei selecții de Partid și să creadă în ideile marxiste, utopia părându-i mai reală și realizabilă decât... realitatea. Stadiul leningrădean l-a deprins cu duplicitățile comportamentului social comunist, cu acel "conformism neconformist” despre care scrie, l-a făcut să stea aproape de evenimente, dar să nu treacă de limita oportunistă a angajării. La Leningrad și-a găsit vocația, Estetica, și pe cea care-i va deveni soție pe viață, la bine și la rău. Revenit în țară cu un doctorat în filosofie, își începe cariera universitară, este implicat în transpunerea ideologiei PCR, îi cunoaște pe "bonzii” Partidului din Cultură și colaborează cu ei în impunerea "noii viziuni asupra lumii”. Ion Ianoși este, pe de o parte, un vehicul al acestei acțiuni, pe de alta, un om care înțelege limitele ei. Cultura lui, solidă și profundă, îl ajută să pară detașat de dogmatismul invadator al epocii, nelipsindu-i totuși un "oportunism de sistem” care l-a ferit de crudele pedepse aplicate "necredincioșilor”. Ion Ianoși e în esență convins de teoria utopiei la care a aderat în tinerețe și sub semnul căreia a stat consecvent toată viața, chiar dacă mijloacele aplicării cred că n-aveau cum să-i placă. Mărturia lui șochează prin detașarea cu care sunt văzuți "actorii”, prin finețea observației în descrierea caracterelor. "Obiectivismul burghez” l-a ajutat să traverseze epoca nefirească și tulbure la care a acceptat să participe. Pentru cei care au trăit în lumea descrisă de Ion Ianoși, observațiile acestuia sunt interesante, mai ales că, personaj principal, el nu adoptă o poză encomiastică. Dincolo de conflictul ideatic în care nu vrea să se lase târât (și care, după 1989, i-a adus atât contestatori, cât și apărători cu cărțile pe masă), Ion Ianoși își scrie la senectute cartea vieții, cu bucuriile și tragediile ei, cu împlinirile și pierderile pe care orice revoluție le aduce în destinul unui om.
Micaela Ghițescu, "Între uitare și memorie”, Editura Humanitas (tel. 0372/ 74.33.82), 310 pag.
Mi se pare incredibil că d-na Micaela Ghițescu e octogenară. Nu numai că arată cu mult mai tânără, dar dovedește o putere de muncă pe care mulți tineri nu o au. Și asta după o viață dificilă, începută sub semnul nedreptății strigătoare la cer, după suferințe și persecuții, toate datorate regimului instaurat în 1947. Din cu totul altă perspectivă, memoriile acestei doamne aparent fragile și de o admirabilă modestie ne arată ce a însemnat punerea în practică a utopiei egalitare în care mai crede încă d-l Ion Ianoși, care au fost consecințele "luptei de clasă” asupra unor oameni nevinovați, cum a distrus cu sadism vieți și familii oneste "cea mai dreaptă dintre orânduiri”. Fiica unui medic eminent, Constantin Ghițescu, care nu a făcut niciodată politică și a ajuns prin merite profesionale șeful secției de chirurgie de la Spitalul Colentina, și cu o mamă din familia de cărturari Papacostea, Micaela a primit o educație îngrijită, învățând din copilărie franceza, germana și engleza. În timpul liceului a frecventat și cursurile ținute la Institutul Francez cu profesori din Franța. În 1948, când Institutul a fost desființat și profesorii expulzați, fata a menținut legătura prin corespondență cu directorul fostului Liceu Francez, Marcel Fontaine, care se atașase de elevele lui. În 1952, când era deja studentă în anul IV la Litere, este arestată împreună cu alte fete ce frecventaseră cursul de cultură franceză și cu profesoare ce predaseră acolo, suspectate cu toate de... spionaj. Înainte de asta, tatălui ei i se interzisese, fără nici o explicație, să profeseze (pe buletinul de identitate i-a fost scris "fără ocupație”!), iar din familia mamei mai mulți membri fuseseră și ei arestați. În casa construită de părinți din munca lor fuseseră aduși chiriași securiști. După 13 luni de anchetă și trimitere în fața Tribunalului Militar pentru "crimă de înaltă trădare”, fostelor eleve ale cursurilor de franceză li se schimbă încadrarea și sunt condamnate la 3-4 ani (una dintre ele, Mariana Ionescu, prietena Micaelei, moare în timpul detenției de o tuberculoză galopantă). Scrise pe un ton alb de relatare, fără artificii stilistice și privilegiind faptele, nu sentimentele, mărturiile din închisoare - Uranus, Jilava, Mislea - sunt cu atât mai impresionate (autoarea însăși își explică tonul plat: "Multe lucruri nu am putut, nu am știut sau chiar nu am vrut să le exprim. Dar, în ceea ce am spus, am căutat să fiu corectă. Exactă”). O decență, o pudoare a sentimentelor și o admirabilă modestie caracterizează întregul volum. Cu atât mai zguduitoare pare de pildă scena abia schițată când, ieșită din închisoare în 1955, printr-o amnistie, află pe peronul gării că în timpul absenței îi muriseră și tatăl (de inimă), și fratele (într-un accident montan suspect). Tânăra are apoi greutăți în a-și termina facultatea și mai ales de a găsi un loc de muncă. Peste tot unde încearcă se găsesc tovarăși "vigilenți” care o resping ca fost deținut politic. Așa își începe Micaela Ghițescu, din necesitatea de a supraviețui, cariera de traducător literar în limbile cunoscute de ea, dar și din spaniolă și mai ales din portugheză, învățată la perfecție după închisoare, în paralel cu o slujbă de traducător tehnic. Începe să fie din ce în ce mai solicitată de Editura Univers pentru autori importanți ai literaturii portugheze și braziliene, se perfecționează din mers și ajunge să redacteze chiar și o Gramatică a limbii portugheze, ce a avut mai multe ediții și a fost apreciată ca foarte utilă și de către portughezi (azi numărul operelor literare recreate în românește de ea trece de 80). Mai mult, munca i-a fost răsplătită în țară și în străinătate cu premii și decorații. Trebuie adăugat că, de 20 de ani, d-na Micaela Ghițescu se ocupă și de editarea "revistei gândirii arestate, Memoria”, lucru deloc ușor în indiferența colectivă față de suferințele trecutului. Neobosită, curajoasă și situată ferm de partea bună, d-na Micaela Ghițescu este un om exemplar.