Leacul singurătății? Singurătatea!

Ilie Tudor
Una dintre marile dileme ale psihologilor moderni este atitudinea pe care trebuie să o aibă cei atinși de această "boală a singurătății”.

Ma­jo­ri­tatea specialiștilor susțin fap­tul că oamenii care suferă din cauza sin­gu­rătății trebuie să-și gă­seas­că preocupări care să-i țină prinși într-o acti­vitate de grup. Astfel, în Occident, și de curând și la noi, au luat ființă nenu­mărate "grupuri de te­rapie”, de cari­tate, de stu­diu, de rugăciune (de obi­cei afi­lia­te dife­ri­telor cul­te), menite să le dea oa­me­nilor sen­timentul par­ti­cipării și al utilității. Internetul, gi­gan­tica rețea mon­dială de calculatoare, adună mii și mi­lioane de uti­li­zatori, în diferite grupuri de dialog, pe teme de la science-fiction la sexualitate, de la fotbal la pro­bleme eco­logice și parapsi­holo­gice. Printre cele mai răspân­dite afaceri de pe In­ternet sunt ace­lea cu agen­ții matri­moniale, prin care potențialii cli­enți să-și găseas­că rela­ții cât mai potrivite nevoilor lor (de la simplă prie­tenie, la aven­turi romantice și că­să­torii) și, mai nou, cu agen­ții care să găsească ve­chii prieteni și colegi de școală. La câteva decenii de la lansarea acestei ade­vă­rate indus­trii de com­batere a singurătății, rezultatele sunt încă modeste, în raport cu viteza cu care sentimentul de însin­gu­rare se infil­trea­ză în sufletele oamenilor contemporani. (Și-apoi, In­ter­netul transmite idei și cuvinte, niciodată și mân­gâieri.) Reconsiderându-și modul de acțiune, psihologii au ajuns la concluzia că cel mai bun me­di­cament îm­po­triva singu­ră­tății este... ac­cep­tarea ei, acceptarea me­lan­coliei, accep­tarea tris­teții, ca pe un experiment fun­da­mental de au­tocunoaștere și con­­trol, o șansă de a în­frunta, fără menajamente, mo­­dul nostru de a gândi și simți. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să ne fie deloc teamă de singură­tate, ci mai de­­gra­bă să cău­tăm să o ac­ceptăm ca pe ceva tem­porar și să căutăm să în­țe­legem me­sajul desti­nat nouă, pe care ea îl as­cun­de. Apa­riția aces­tui sen­timent de izolare su­fle­tească poate fi sem­nul că trebuie să de­venim mai generoși cu cei din jur, mai puțin critici, mai puțin naivi, mai deschiși sufle­tește sau poate mai atenți la adevă­ratele noas­­­tre ca­pa­cități inte­ri­oare de a fi fericiți. În­tot­­dea­una, ne spun psi­ho­­­logii, singu­ră­­­tatea are un sens ex­trem de cons­truc­tiv. Totul este să o ac­ceptăm cu curaj, să găsim căile de a-i desci­fra mesajul, iar apoi, chiar să le par­curgem, fără să dis­perăm după câ­teva săptă­mâni sau luni de căutări. Rezul­tatul nu va fi doar dezro­bi­rea de acest senti­ment apăsător, ci și o îmbu­nă­tă­țire a con­di­ției noas­tre umane și un pas decisiv spre ceva fun­da­men­tal, ce fiecare dintre noi caută - sta­rea de fericire profundă și durabilă.
Cu siguranță că oamenii nu ar fi devenit atât de însingurați, dacă nu ar fi amânat atât de mult găsirea de soluții la problemele lor. V-ați pus, de exemplu, în­tre­barea, de ce obezi­ta­tea a ajuns problema numă­rul unu, la aproape 40% din populația globului, îm­bo­gă­țin­du-i pe pro­ducătorii de medicamente pentru slăbit? Ei bine, pentru că există foarte mulți oameni care caută să-și acopere golul sufletesc mâncând. După o masă co­pioasă, creierul eliberea­ză niște sub­stanțe care conferă pe moment o stare de bine, de mulțumire, puțin rezis­tentă și care dispare "în vânt”. Și atunci, nevoia impe­rioa­să de a mânca apa­re din nou. Vizio­narea îndelun­gată de programe TV face, la rândul ei, ca toate sim­țurile să fie absor­bite de ceea ce se desfă­șoa­ră pe ecran, reușind să ne sus­tra­gă de la problemele cu care ne confrun­tăm zi de zi. Rezultatul este o adevă­rată anes­teziere su­fle­tească și a minții, care repetată prea des duce la un fel de înstrăinare de ceea ce ne în­con­joară, la o in­ca­pacitate de a comunica cu cei dragi. Fi­rește, sunt și oameni care iau droguri în ade­văra­tul sens al cu­vântului, alcoolismul și depen­dența de halu­ci­no­gene fiind fenomene de masă în ulti­mul timp, cei care le utilizează numărându-se fără îndo­ială printre cei mai singuri dintre pă­mân­teni.