Când predica, își desfăcea adeseori mâinile. Le desfăcea larg, de parcă dorea să îmbrățișeze cu ele tot văzduhul și, cu el, și pe cei din biserică. În veșmântul cel auriu părea un vultur gata să-și ia zborul către înalt. Așa a rămas în memoria tuturor. Ca un mare predicator. Atât de mare, încât părea singurul în atmosfera cenușie a Bucureștiului de sfârșit de secol și mileniu.
Dacă intrai în biserică să-l asculți, vocea sa te țintuia în loc. Era gravă, amplă, cuprinzătoare, cu profunzimi de nebănuit. Te puteai adăposti în sunetele ei. Ți le puteai face rugăciune. Avea în ea deschiderea notelor de orgă și puterea tunetului de dinainte de furtună. În timpul predicilor, vocea aceasta, maiestuoasă și grea, se înălța dinspre altar, plutea deasupra capetelor tuturor și ieșea apoi, năpraznic, prin porțile bisericii, direct în uliță, pierzându-se printre casele vechi de pe strada Sfântul Silvestru. Aici îi alina pe bătrânii care stăteau pentru o clipă să o asculte, le aținea drumul spre piață precupețelor guralive, îi îmbăta pe studenții care veneau să o soarbă ca pe un elixir al tinereții veșnice și-i fericea până și pe țiganii de mahala bucureșteană, fericiți că predicile părintelui îi pot feri de blesteme. De priceput pricepea câte ceva toată lumea.
Părintele Galeriu era când eruditul profesor universitar, când preotul sfânt, mustind de har, când, pur și simplu, bătrânelul cel bun ca pâinea caldă, care se descălța de pantofi și venea acasă în picioarele goale, pentru a milui vreun sărman. Și mai era ceva. Părintele Galeriu nu era niciodată singur. Întotdeauna venea însoțit. Nu la oameni mă refer, ci la o iradiere tainică, învăluitoare și caldă, care se revărsa din anteriul negru, de pânză simplă, din ochii adânci, adumbriți de sprâncenele stufoase, din trupul scurt și noduros, de țăran moldovean, din barba patriarhală, din gesturile largi, din toate și din nimic. Prezența aceasta discretă, mai mult decât cunoștințele sale teologice uimitoare, mai mult decât mintea sa ascuțită, care-ți răspundea pe loc la cea mai chinuitoare problemă a vieții, prezența aceasta a fost taina vieții lui. Pe ea au căutat-o milioanele de oameni care s-au prăbușit obosiți sub epitrahilul său pentru a învia în câteva clipe, redescoperindu-se mai altfel, mai altcumva. Pentru că părintele avea un dar mare, incomensurabil. Acela de a găsi în orice preocupare a noastră, oricât de măruntă - un țel, în orice icnet - o rugăciune, și în orice om - un copil al lui Dumnezeu. Odată ajuns în fața lui erai salvat, câștigat definitiv pentru Dumnezeu.
Copilăria din tinda raiului
E o seară de iarnă, așa cum și astăzi mai sunt în satele noastre. Cu pași vătuiți de somn, cu omăt până la umăr, cu noaptea care se așterne vârtos și nu se lasă dusă, cu foc în sobă și povești. Mai ales cu povești. La început, mama le spune copiilor ce a citit ea din Creangă, iar la urmă de tot, atunci când pleoapele cad mai grele decât neaua de afară, caută să iscodească tâlcuri și întâmplări din povești: cu zmei și balauri, feți-frumoși și ilene-cosânzene aleargă prin fața ochilor larg deschiși ai copiilor. Din când în când, câte un pitic, ori poate o zână, se încumetă să sară prin fereastra mică direct în odaie și să le vorbească micuților despre tărâmul de dincolo. Ei ascultă cu uimire, până când pleoapele se plumbuiesc peste ochii frumoși, alungându-i în vis.
Așa a crescut părintele Galeriu. Ani mai târziu, la bătrânețe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopțile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveștilor, și cum călugări pelerini, veniți de la mânăstirile nemțene, poposeau uneori în casă, istorisindu-le isprăvile grozave, pline de minuni, ale sihaștrilor de odinioară. Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică și cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. Iscusința de a dezvălui adevăruri tainice și profunde s-a copt lin la focul nopților de iarnă și sub umbra magică a monahilor peregrini, și a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât și pe cărturari. Părintele însuși spunea - "am prins și eu ceva îndemânare și tâlc de la mama”. Muiat în credință și în tradiția neamului, sufletul său s-a alcătuit din același aluat cu al strămoșilor săi răzeși - simplu și neprefăcut, trainic și smerit, înzestrat cu o înțelepciune adâncă, în măsură să dea seama de lucrurile mari ale lumii.
În acei ani, micul Constantin l-a cunoscut pe Dumnezeu. Domnul răzeșilor, "drag și bun”, care vine să colinde cu Moș Crăciun satele moldovenești, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani și fulgerând pedepse pentru boierii nemilostivi. Icoana aceasta a dumnezeirii îi va fi covârșit sufletul și-i va fi călăuzit primele rugăciuni. Când a sosit vremea să fie dat la școală în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la seminar. Dorea să ajungă preot. E greu să pătrundem acum în subțirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale anevoioasă. Dar știm cu certitudine că în inima lui se aprinsese un foc. Părintele Galeriu spunea că Dumnezeu i-a încălzit "odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.
Școala
Părintele a fost mereu preocupat de orice aspect al cunoașterii umane. Mintea sa ascuțită a răscolit mult în afara granițelor teologiei, căutând răspunsuri, aflând întrebări. Pentru el, științele, mai ales cele exacte, erau tot atâtea ferestre ale creației, deschise spre infinitul tainelor dumnezeiești. Deschiderea aceasta unică, atât de rară astăzi în cinul preoțesc, s-a clădit încă din anii de seminar. Înzestrat cu o inteligență aparte (a fost mereu bursier), micul Constantin s-a adâncit în studiu. Părintele își amintea că în vremurile acelea nu se predau numai materii teologice. "Era o veche tradiție la sat, ca preotul să știe de toate, să măsoare și pământul și să-i vorbească omului și de ciclul cerului”. Așa că micuții seminariști învățau, pe lângă Noul și Vechiul Testament, tipic și muzică, necesare unor viitori preoți, și astronomie, agronomie, logică sau psihologie. Dincolo de aceste preocupări, fundamentală a fost la Constantin căutarea lui Dumnezeu. Uriașul duhovnicesc din anii maturității s-a trezit la viață încă din anii aceștia de seminar. Pentru el, cunoașterea nu era mărginită de gândire și nu se oprea înghețată la un șir de raționamente reci. Era mai degrabă vedere interioară, împărtășire de har. "Darurile lui Dumnezeu”, spunea părintele, citându-l pe Sfântul Grigorie Palama, "sunt ochi duhovnicești cu care poți privi întregul Univers”. Și acești ochi i s-au deschis de timpuriu.
La facultate, a avut parte de câteva întâlniri providențiale, care i-au cristalizat experiența din timpul seminarului. A studiat cu mitropolitul martir Irineu Mihălcescu (înlăturat din scaun și apoi ucis de comuniști), cu Theodor M. Popescu (închis și apoi ucis de același regim) sau cu Nichifor Crainic (și el deținut politic, cu care avea să-și dea lucrarea de licență). Teolog și poet, membru al Academiei Române, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin excelență. Tânărul a fost contaminat de verva și talentul oratoric al îndrumătorului său, de preocupările pentru ascetică și mistică, de felul poetic în care își turna concepțiile teologice. Nu în ultimul rând, Crainic a fost un mărturisitor al credinței căruia nu i-a fost teamă de regimul comunist. L-a iubit pe tânărul Galeriu, oferindu-i chiar o bursă în Germania, la finalizarea studiilor. Din păcate, părintele nu a putut să o fructifice, pentru că România era în plin război și a trebuit să plece în armată. Era un răzeș și înțelegea să-și slujească neamul la fel cum o făcuseră strămoșii săi. Și-a făcut stagiul militar și, cu facultatea terminată, s-a gândit să părăsească viața de mirean, intrând într-o mânăstire. Dragostea pentru Sfinții Părinți, imaginea luminoasă a călugărilor nemțeni care-i marcaseră copilăria vor fi contribuit la această alegere. Dar pronia îi rânduise un alt drum. Tatăl său, un om tare evlavios, care-și rupea de la gură pentru a milui pe sărmanii satului, nu a fost de acord. I-a spus scurt și aspru - "Nu băiete! Nu vei intra în mânăstire! Te vei căsători și vei face copii, pentru a duce mai departe numele de Galeriu”. Constantin își iubea tatăl nespus de mult, așa că s-a supus.
În timpul facultății, obișnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuță. Prin intermediul acestuia, a cunoscut o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani. "La prima întâlnire mi-a pus trei întrebări”, spunea, mai târziu, soția părintelui: "dacă îmi place viața la țară, eu i-am răspuns că da, dacă aș vrea să devin preoteasă, și i-am spus că găsesc o astfel de viață grea, dar frumoasă, și abia la sfârșit m-a întrebat dacă îl plac. M-am rușinat și nu i-am spus nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. Avea niște ochi vii, strălucitori și un glas care te atrăgea. Simțeai nevoia să stai lângă el și să-l asculți. Și simțeai că are în el dragoste, o dragoste pe care o lucra și care a atras apoi mii de oameni”. La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsătoriți.
Slujire și prigoană
Satul Podul Văleni era în anii '40 un cătun micuț, răzlețit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele acestora, Ialomița curgea leneșă, lățindu-se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri mlădie și liniștită, se răscula mânată de ploile repezi de munte și înghițea totul. Ca să scape de năbădăile ei, sătenii își duraseră casele sus, pe culmi. Într-una dintre ele s-a mutat și noul părinte, o căsuță smerită, cu pământ pe jos. Venise de la București cu tânăra sa soție, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric și nădăjduia să îi miște pe oameni spre Hristos. "Pentru el, biserica a fost mereu înaintea familiei. Prea puțin stătea acasă, prea puțin vorbea cu mine și copiii. Era complet absorbit de slujire”. Sfântul lăcaș ce-i fusese dat spre grijire era vechi și coșcovit, căci Ialomița se năpustise asupra lui în câteva rânduri, iar zidurile stăteau acum hâite de zavistia apei. Părintele Galeriu l-a reparat și a început să slujească. Predicile sale au ajuns să-i adune nu numai pe sătenii de la Podul Văleni, ci și pe cei din satele apropiate. O întâmplare anume îi răspândise faima de rugător puternic. Unui țăran i se furaseră într-o noapte caii. Pentru oamenii acelor timpuri, asta era o tragedie. Fără cai, nu puteai munci câmpul și nici nu-ți puteai hrăni familia. Disperat, omul a alergat la preotul cel tânăr. Părintele Galeriu l-a ascultat, apoi i-a spus liniștit - "Mergi acasă, roagă-te și fii pe pace, căci caii se vor întoarce acasă”. Și așa s-a întâmplat. A doua zi, caii erau cuminți, în bătătură. Fapta nu a trecut nebăgată în seamă și, curând, la bisericuța din Podul Văleni a început să vină din ce în ce mai multă lume. Dragostea de slujire care-l animase pe părintele începea să dea roade. Ierarhii au văzut râvna cu care lucra și s-au gândit să îl aducă la Ploiești, la o parohie mai mare. Părintele a pășit în marele oraș, odată cu intrarea bisericii ortodoxe române într-o nouă zodie. Suflarea de gheață a comunismului se întindea spre altare. Din ordinul stăpânirii, credincioșii nu mai aveau voie să stea în biserici după ora două a amiezii. Dar părintele Galeriu era un om liber, robit doar iubirii de Hristos. Fără îndoială că avea în minte figurile dascălilor din facultate, mulți dintre ei închiși, dar neplecați ciocanului și secerii. Așa că nu a ținut seama de interdicție.
La biserica Sfântul Vasile, acolo unde slujea, duminica după-amiaza se țineau întâlnirile Oastei Domnului. Părintele era sufletul lor. Predica, spovedea, slujea. Era o bulboană spirituală, pe care autoritățile au încercat să o zăgăzuiască. Îi speria verva noului preot și, mai ales, dragostea cu care îl înconjurau mulțimile de credincioși care se scurgeau din tot orașul la biserica Sfântul Vasile. "Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocși, n-am beneficiat de libertatea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinței fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimineața a Sfintei Liturghii. Și n-aveai răgaz... După Sfânta Liturghie, era fie un parastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiți de putința de a face acest învățământ religios. Eu însă, trecând peste dispozițiile autorităților, țineam această cateheză duminica după-amiaza, când participa foarte multă lume. Și atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat și, după două luni de ședere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.
Un pachet cu mâncare
E dimineața devreme. Preoteasa Argentina se trezește pentru a avea grijă de cei patru copii. Părintele Galeriu fusese închis în urmă cu câteva zile. E speriată și tristă, căci nu are nici o sursă de venit. Și-ar lua un serviciu, dar e greu de crezut că, având un soț deținut politic, își va găsi ceva de lucru. Deschide ușa pentru a deretica în fața locuinței în care stau cu chirie și vede mirată un pachet. De mărime potrivită, legat cu sfoară, stă așezat frumos în fața ușii. Preoteasa îl aduce în casă și-l deschide cu grijă. O fi oare un alt truc al Securității? Nu. Înăuntru e o pâine și ceva de mâncare. Din acea zi și până când părintele s-a întors de la închisoare, acel pachet s-a aflat în fiecare zi, dis-de-dimineață, în fața intrării. Nesmintit, pe ploaie sau ger, cineva trecea pe la familia greu încercată și o ajuta.
"Mai bine de un an de zile nu am știut cine era. Am încercat să-l prind pe anonimul care se jertfea pentru noi, dar nu reușeam. Aducea pachetul și apoi se ascundea. Până într-o dimineață, când am văzut o bicicletă rezemată de gard. Am bănuit că e a lui și am așteptat să vină să o ia. Atunci l-am întrebat de ce face asta. Mi-a spus printre lacrimi că de când a fost arestat părintele, s-a legat în fața lui Dumnezeu să ne aducă în fiecare dimineață o pâine și ceva de mâncare. Și s-a ținut de cuvânt. În fiecare zi”.
Când credincioșii au aflat că părintele e în închisoare s-au pus în mișcare. Coșuri cu ouă, saci cu grâu și porumb, căruțe cu cartofi, putineie cu brânză s-au revărsat asupra familiei oropsite. Un belșug de mărinimie! Iubirea pe care părintele o risipise cu atâta generozitate se reîntorcea acum însutit. "Nu numai că nu am dus lipsă de nimic, dar primeam atâtea, încât am ajuns să dau eu însămi de pomană altor familii care aveau bărbații închiși”.
Departe de toate acestea, părintele trudea în lagărul de la Valea Neagră, o colonie de muncă forțată, al cărei unic scop era acela de a zdrobi trupurile și sufletele celor care nu consimțiseră la marșul spre viitorul "de aur” al comunismului. Nu era singurul preot închis. Tuturor celor care o contestau, societatea multilateral dezvoltată le pregătise un mormânt anonim. Norma de lucru pentru un deținut era uriașă. Trebuia să sape într-o zi cât doi oameni zdraveni. Asta, cu o apă fiartă botezată ciorbă și cu un colț de pâine. Nu-ți făceai norma, nu primeai nici de mâncare. Moarte sigură!
Părintele Galeriu nu s-a descurajat. Era în mâinile lui Dumnezeu. Slujea Sfânta Liturghie în gând. Cu fiecare lovitură de sapă, spunea și un "Doamne miluiește!”. Iar harul lucra. Ajunsese să-și sape norma zilnică în jumătate de zi, iar în timpul rămas, lucra pentru alții. Îi iubea pe ceilalți deținuți ca pe propriii lui copii. Nu se gândise niciodată că va ajunge între oameni cu o credință atât de profundă. În anumite privințe, lagărul de muncă era mânăstirea la care visase încă din copilărie. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ținea pentru sine nimic. Dacă un deținut era desculț, îi dădea papucii lui, dacă tremura de frig, îi oferea propria haină. Dar, prin dragostea celorlalți, părintele nu rămânea multă vreme nici desculț și nici dezbrăcat. Iubirea lui circula ca un fluid, punând în mișcare inimile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului și se întorcea la el înmiită, plină de sudoarea și necazurile pe care le sublimase în lumină. Când autoritățile l-au închis, nu au realizat că părintele era mult mai periculos în lagăr decât în libertate.
Când iubirea zidește o casă
"Era chiar de ziua prăznuirii Sfântului Dumitru. Ieșisem puțin la biserică, lăsând copiii acasă. Când m-am întors, ei erau în bucătărioară și se învârteau mirați în jurul unui străin îmbrăcat în haine ponosite. Era slab ca un țâr și cu o barbă mare, încâlcită. Am crezut că era un cerșetor. Abia când s-a întors către mine i-am recunoscut ochii arzători. Ochii nu i se schimbaseră deloc, dar copiii nu l-au mai recunoscut... Era numai piele și os, îmbrăcat mai rău decât un cerșetor. Și era și bolnav, se îmbolnăvise de hepatită”.
Preoteasa își înăbușă un suspin. Ochii i se umplu de lacrimi și între noi se așterne o tăcere. Drame ca ale părintelui vor fi fost mii în acei ani, dar în familia lui, suferința era îndulcită de dragostea lui Hristos. Când credincioșii săi au aflat că părintele fusese eliberat, au început să se scurgă către biserică. Erau așa de bucuroși că scăpase cu viață, încât s-au hotărât să-i ridice o casă. Au pus umărul și în câteva luni i-au zidit-o. Au făcut-o chiar în curtea bisericii, să-l știe apărat de cruce și altar. Părintele și-a continuat slujirea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îi era teamă. Se mistuia lăuntric pentru o singură țintă - să propovăduiască oamenilor evanghelia. "Cuvântul este calea aceasta divină și umană de a comunica, de a ne împărtăși unul celuilalt taina noastră lăuntrică. În acest spirit am împărtășit și eu Cuvântul, Cuvântul-Creator”.
Anii treceau peste biserica Sfântul Vasile din Ploiești, iar predicile părintelui răzbeau prin ceața cenușie pe care comunismul o aruncase peste țară. Într-o lume aservită și umilită, el era liber și nesupus. An după an, părintele adăuga la făptura sa har și iubire. Era mistuit mereu de grija celor aflați în nevoi. "Într-o zi, la ușa noastră a venit un cerșetor. Voia o bucată de pâine, iar noi nu mai aveam decât un colț, așa că l-am refuzat. Părintele a aflat după câteva zile și s-a necăjit tare. A strâns toată mâncarea din casă și a dat-o de pomană, zicându-ne - «Acum o să vedeți și voi ce înseamnă să fii necăjit și să nu ai ce mânca».”
Treptat, vocea sa a răzbit din urbea prahoveană și s-a făcut auzită și în capitală. A devenit doctor în teologie, apoi conducătorul spiritual al viitorilor preoți și, în cele din urmă, dascăl universitar. De la parohia din Ploiești s-a mutat, din 1975, la cea de pe strada Sfântul Silvestru, biserică de care își va lega numele definitiv. Aici se vor petrece câteva dintre întâlnirile care vor aduce sau înrădăcina pe calea bisericii unele dintre marile personalități ale culturii române de secol XX. Pentru ei, Părintele Galeriu era în acei ani o gură de aer proaspăt în peisajul unei biserici ce părea îngenuncheată. Era teologul racordat atât la teologia și știința contemporană, cât și la învățătura Sfinților Părinți. Figura sa, de duhovnic cu aură monahală și de savant erudit, avea să câștige pentru Hristos suflete care nu ar fi putut să fie prinse de nici un alt "năvod” al Duhului.
"Vom muri și vom fi liberi!”
L-am ascultat, adeseori, vorbindu-ne despre acel strigăt al unui decembrie sângeros. Era fascinat de izbucnirea aceasta spontană și fierbinte a credinței, care dădea seama de jarul ce mocnise într-un popor asuprit de ateismul politrucilor. Pe tinerii care muriseră în decembrie 1989, el îi vedea martiri. Moartea lor, moarte pe care o aleseseră pentru a fi liberi, era aidoma celei a Mântuitorului - fără pată, purtând în pântecele ei o înviere. În zorii zilei de 22 decembrie, părintele a purces spre Piața Universității. Era însoțit de nepotul său, Cristian. Nu dorea să protesteze, nu o făcuse întreaga viață. Îl mâna acolo dragostea de rugăciune pentru sufletele celor uciși. Petele de sânge luceau stins pe asfaltul negru, mărturie a unei nopți care se sfârșise prin jertfă. "Bunicul era frământat. Îngenunchea și se ruga în fiecare loc în care fuseseră uciși revoluționari. Se ruga cu lacrimi. De fiecare dată, plângea pentru sufletele lor. Când s-a întors acasă i-a spus bunicii că suntem datori față de acești oameni. Datori să ne jertfim și noi mai mult”.
Părintele așteptase această schimbare. Anii în care predicase sub amenințările Securității, cei în care ținuse cateheze la Ploiești sau la București au reprezentat o formă de revoltă pașnică, singura la care poate consimți un slujitor al Răstignitului. Și revolta fără sânge rodise. Vocea aceea, maiestuoasă și blândă, care te înfiora și te mângâia totodată, care răsunase în biserică, dar și la Canal, se putea acum revărsa în voie.
Părintele Galeriu a devenit omniprezent. Ținea cursuri de teologie la trei facultăți, era invitat la simpozioane ale oamenilor de cultură sau ale cercetătorilor din varii domenii, dădea interviuri la radio, televiziune sau ziare și, în plus, își vedea conștiincios de slujirea la parohia Sfântul Silvestru. Un ucenic apropiat, care îl ajuta în fiecare duminică la altar, mi-a spus că într-o bună zi și-a propus un mic experiment. S-a gândit să nu se așeze decât atunci când o face și părintele. Dânsul nu mai era tânăr, împlinise 71 de ani în noiembrie 1989, ucenicul, dimpotrivă, nu trecuse de 40. Slujbele au început la ora 8, apoi ceasurile s-au scurs încet. S-a sfârșit slujba Sfintei Liturghii, după care părintele a predicat. Îndelung. A urmat o cununie, apoi un botez. Trecuseră deja mai bine de 6 ore de când Părintele Galeriu se ruga în picioare. Era neobosit. Atunci ucenicul s-a așezat, frânt, dar avva a continuat. Un nou botez, apoi câteva cununii și, atunci când soarele trecea spre seară, după nouă ore de zdrobire a trupului și înflăcărare a Duhului, s-a așezat.
Așa a viețuit până în ultima clipă, timp de mai bine de un deceniu. Nu s-a cruțat deloc, nu și-a îngăduit nici un răgaz. "Când treceam la culcare, vedeam lumina aprinsă în camera sa. Intram și îl sfătuiam să se odihnească. Îmi spunea că nu poate, că trebuie să citească, pentru că oamenii așteaptă de la el cuvânt, un cuvânt de astăzi, și-l accentua întotdeauna pe «astăzi». Îi spuneam că e deja o enciclopedie și-mi răspundea, zâmbind, că nu-i destul. Îi replicam că o să-și dea sufletul într-o bună zi de atâta osteneală, iar oamenii vor zice doar - «Dumnezeu să-l odihnească»! Mă privea și spunea - «De vor zice din inimă, va fi de ajuns pentru mine»”, spune soția sa.
Pentru părintele, singurele clipe de răgaz erau între două conferințe sau slujbe. Atunci, în mașină sau în tren, s-ar fi putut opri din iureșul zilnic, dar și acolo avea grijă să ia cu el un tânăr care-L căuta pe Domnul sau un intelectual care era frământat de o întrebare fundamentală. Se risipea fără teamă și fără cruțare. Cristian Galeriu își amintește că, adeseori, "înainte de a intra într-o conferință era complet epuizat. Acumula atâta oboseală încât observam că ne urmărește cu mare greutate atunci când discutam cu el. Dar, când începea să vorbească, se petrecea cu el un lucru aproape miraculos. Deodată se înviora, ridicându-se de cele mai multe ori în picioare, și vorbea de parcă era dimineața, după un somn bun. La final, întotdeauna, indiferent dacă era frig sau cald în sală, cămașa sa era udă. Întotdeauna. Când îl întrebam cum se simte îmi spunea că abia atunci când vorbește se odihnește cu adevărat”. Și întâmplări de felul acesta, care vădeau o revărsare năpraznică de har și se constituiau în semne ale sfințeniei, s-au înmulțit în ultimii ani de viață.
Vuietul Duhului
Într-una din zile, pe când se întorcea din oraș, s-a întâlnit cu un om sărman. L-a binecuvântat cu drag și l-a miluit cu câțiva bănuți, așa cum făcea cu orice cerșetor. Dar omul nostru era desculț, iar banii primiți nu i-ar fi ajuns pentru o pereche de pantofi. Așa că Părintele Galeriu s-a descălțat în plină stradă și l-a încălțat pe necăjit. Apoi s-a întors acasă în șosete, senin de parcă ar fi umblat toată viață fără nimic în picioare.
"Făcea așa tot timpul. Era foarte milostiv. În ultimii ani din viață, obișnuiam să merg la copii. Ei stăteau la Ploiești, iar vizitele mele țineau câteva zile. De multe ori, când mă întorceam, nu mai găseam plapuma sau păturile. Îl întrebam pe părinte ce se întâmplase, iar el îmi răspundea că au venit la el oameni sărmani și s-a gândit că noi avem tot ce ne trebuie, iar ei nu. Așa că le dăduse tot ceea ce era pe pat...”
În acei ultimi ani l-am cunoscut și eu. Era deja greu de har, cu o putere a rugăciunii cum nu întâlneai decât la călugării cei mai sporiți. Mulți credincioși mărturiseau că binecuvântarea lui putea fi simțită pe creștet zile întregi. Ceva se întâmpla cu carnea de care se atingeau degetele lui noduroase, de răzeș voinic, deprins cu munca. Am trecut și eu printr-o astfel de întâmplare. Cu o seară înainte, ne contrazisesem aprig pe o temă teologică. Eram tânăr și trufaș. A doua zi, atunci când părintele obișnuia să binecuvânteze din ușa altarului toată lumea din biserică, nu am vrut să merg la el. Îmi simțeam inima prinsă ca într-o gheară de oțel, năclăită-n supărare și obidă. La rugămintea unei prietene, m-am urnit totuși. Greu și cu mânie. Când m-a binecuvântat, s-a întâmplat... Un cui fierbinte s-a împlântat în mintea care nu dorea să știe de iertare. Apoi, o pace adâncă și bună mi s-a răspândit în inimă, covârșindu-mi sufletul. Primisem o iertare necerută, mă spălasem de o ciudă de care nu doream să mă lepăd. Am înțeles că părintele săvârșise în locul meu și căința, și iertarea, ca oarecând Domnul, pentru noi toți. Era slujitorul Lui cu adevărat, preot deplin, deopotrivă jertfă și jertfitor.
Sfârșitul lui a venit năpraznic și neașteptat. Îl înveșnicisem cu toții la altarul bisericii Sfântul Silvestru. Era al nostru pentru totdeauna. Nimeni nu cred că își închipuia că va muri vreodată. Ce să aibă moartea cu Părintele Galeriu? Vom muri noi toți, păcătoși, mustind de patimi care ne viermuiesc carnea, dar el? El avea să rămână pentru totdeauna acolo, la altar, slujind neîntrerupt și vorbind cu noi. Mai ales vorbind.
Și totuși, în cele din urmă și cu totul neașteptat, a murit. Un accident cerebral l-a prăbușit. Și-a revenit cu greu. Din altar, vocea i se auzea ca niciodată, stinsă, plăpândă, parcă de pe cealaltă parte a lumii. A mai trăit așa aproape un an. Apoi i-a fost din nou rău. Era în anul 2003, chiar în postul Adormirii Maicii Domnului, pe care o prețuia nespus. În zilele acelea a avut un vis. Se făcea că este într-o grădină superbă și acolo a întâlnit-o pe Prea Curata. Ea i-a spus doar atât - "Ești binevenit!”. Vestea aceasta, că este așteptat în împărățiile luminii, l-a bucurat și l-a întărit. Într-o dimineață, s-a trezit mai vioi decât de obicei. S-a uitat la soția sa și i-a spus: "Ce chip luminos ai!”. Au fost ultimele cuvinte pe care i le-a adresat. A intrat apoi în comă și s-a stins două zile mai târziu, pe 10 august. La înmormântarea lui au venit mii de oameni, de la președinți de stat și până la țiganii umili care veneau să-i ceară binecuvântare. Înainte de a fi așezat în mormânt, deși era senin, soarele s-a înconjurat de un cerc straniu, ca un curcubeu, vestind plecarea din lumea aceasta a unui uriaș al Duhului. De atunci, spun ucenicii, în pofida secetei, florile de pe mormântul său nu s-au veștejit niciodată.
"Părintele Galeriu, când vorbește, te conectează la Dumnezeu. În comparație cu el, ceilalți preoți nu predică, silabisesc... Eram odată cu niște tineri, nu mai știu despre ce le vorbeam, și unul sare și îmi zice admirativ: «Domnule Țuțea, vorbiți de parcă ați fi Părintele Galeriu!». Eu, care înclin să mă cred genial, eram gata să mă supăr... Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simțit onorat!”
PETRE ȚUȚEA
"După ce am auzit prima predică a Părintelui, m-am dus în continuare și în celelalte duminici, așa cum se duce însetatul la izvor. Există ființe alese care-și lasă amprenta în cei cu care se întâlnesc. În mine, Părintele Galeriu și-a lăsat amprenta. Pentru totdeauna.”
MIHAI ȘORA
"Pe lângă preot și profesor, Părintele Galeriu a fost un om de rară și aleasă omenie. A fost un om între oameni. Generos până la jertfă, altruist până la iertarea și iubirea vrăjmașilor, răbdător până la uitarea de sine, înțelept și echilibrat în toate, Părintele Galeriu a fost și a rămas un adevărat «Părinte» și «duhovnic», dăltuind în sufletele studenților și ale enoriașilor săi adevărate caractere creștine... Nu știm dacă se va mai naște sau repeta curând un asemenea om și preot ca Părintele Galeriu, căci, în persoana sa, Dumnezeu a așezat din plin daruri și virtuți pe care le-a cultivat cu grijă și stăruință. A fost un simbol al Bisericii Ortodoxe Române.”
VIRGIL CÂNDEA
Fotografii: arhiva familiei Galeriu, căreia îi mulțumim pe această cale