Doi pe o bicicletă, la Olimpiada din Londra

Iulian Ignat
Vezi dincolo de limite!

Două mii de kilometri, pedalând prin arșița verii și prin rafale de ploaie pentru a-ți îndeplini un vis, acela de a ajunge, chiar și pentru o zi, la Olimpiadă. Olim­piada de la Londra, un fastuos eveniment planetar, o mare reușită organizatorică și financiară. Într-o eră în care spiritul olimpic, cu aerul său romantic, pălește din ce în ce mai mult în fața cultului pentru aur și pentru glorie, din România a pornit spre Londra o cursă care amintește de vechii eroi ai Olimpiadei. Știind prea bine că nu vor avea parte de medalii, bani sau celebritate, Florin Georgescu și Alex Răcănel au ajuns la Londra, după un efort susținut, timp de trei săptămâni, doar pentru a transmite un mesaj: "Vezi dincolo de limite!”. În cei aproape 25 de ani de când este nevăzător, Florin Geor­gescu a înfruntat prejudecăți, refuzuri, indife­rențe, amărăciuni, eșecuri, dar a continuat să lupte pentru a arăta că se poate, că lipsa vederii nu înseamnă o viață în întuneric. "Eu cred că handicap înseamnă să te trezești dimineața doar pentru că trebuie, să mergi la un birou care nu-ți place, să stai într-o relație doar din obișnuință. Sunt ceea ce oamenii numesc un ne­văzător. Eu mă numesc un om care luptă să se auto­depășească, și să-și urmeze un vis”. Anul trecut, Florin și bunul său prieten Alex au reușit un tur al țării pe bicicleta tandem și au stabilit, pe o pistă specială, recordul național de viteză pentru un nevăzător, la volanul unei mașini. În vara aceasta, cei doi au pedalat de la Arad până la Londra.

2100 de kilometri în 21 de zile

- A fost turul țării de anul trecut un antrenament pentru traversarea Europei? Vă gândeați de atunci la Olimpiadă?

- Noi am urmat ca­lea pașilor mărunți, și acela a fost primul. Și turul de țară s-a do­vedit a fi foarte so­lici­tant, nu ne gândeam că putem ajunge atât de de­parte, dar fiece lucru te duce la un altul, într-o înlăn­țuire firească. Du­pă tur, am înființat Asociația Tan­dem, a­poi a apărut ideea cu Londra. Cum sunt gran­doman de felul meu, mă gândeam la o caravană de vreo 50 de bicicliști, însă bine că până la urmă am găsit fi­nanțare pentru doi. Pentru o astfel de "ex­pediție” trebuie fă­cute antrena­men­te serioase, ai de rezistat atât fizic, cât și psihic. După o săp­tămână de pedalat zil­nic, când vezi dimi­nea­ța bicicleta aia și știi că trebuie să te urci iar, îți vine să o iei și să dai cu ea de pământ. Tre­buie să faci pre­gătire de iarnă, e foarte important să mergi la sală, dar noi am sărit peste asta. Nu am știut, până în ultima clipă, dacă vom obține fon­duri, în cele din ur­mă Dolce Sport ne-a ajutat și am pornit.

- Cum ai perceput Europa din șaua bici­cletei, trecerile dintr-o țară în alta?

- Am apreciat cul­tu­ra bicicletei, pe care am în­tâlnit-o la ieșirea din țară. Piste făcute cu cap, nu doar ca să fie trecute pe hârtie, mulți părinți cu copiii în co­șuri, oa­meni de toate vârs­tele... Altfel, schimbările de la o țară la alta sunt foarte perceptibile. În Ungaria, la camping, am cântat la chitară, s-a făcut un foc de ta­bără, am băut, am râs, ne-am împrietenit, apoi, pe mă­sură ce înain­tam spre Vest, era mai dificil de interac­ționat cu oamenii. Răceala națiilor germanice nu-i un mit. Treceam prin orășele în Austria și în Ger­mania, la șase-șapte seara, străduțele erau pustii, nu vedeai țipenie de om afară din casă. N-aș locui acolo nici să mă plătești. Totul e curat lu­nă, cred că și firul de iarbă ar fi amendat dacă ar crește mai mult decât trebuie. La opt seara, cam­­pingul s-a închis, te rogi de ei să te pri­mească. Apoi, cum am ajuns în Franța, am simțit că revin la viață, slavă Dom­nului, campingurile răsunau de țipetele copiilor care alergau, cânta muzica, oamenii erau mai vorbăreți. Mi-ar fi plăcut să avem la dispoziție și trei-patru zile libere, să cu­noaș­tem oameni, dar atunci când ai de făcut 2100 de kilo­metri în 21 de zile, ajungi rupt de oboseală seara în cam­ping și a doua zi o iei din loc.

Pajiștea cu flori și cu vaci din Austria

- Cum te motivezi în fiecare dimineață să por­nești într-un lung efort? Cei mai mulți oameni se bucură de peisaje, de locuri noi, și asta le dă energie.

- În fond, poate fi plictisitor pentru oricine, dar te înarmezi cu răbdare și cu toleranță la rutină. Eu ascult muzică la căști, jazz pentru relaxare și rock pen­tru drum, asta se potrivește cel mai bine. Conversez cu Alex. Dar să știi că dacă nu percep vizual un peisaj, nu înseamnă că trec pe lângă el fără să-l remarc, că nu îl simt deloc. M-am bucurat de peisaje în călătoria asta. Îmi amintesc de un loc în Austria, la Dunăre, șoseaua trece pe lângă un câmp plin cu toate florile ve­rii, care miros senza­țional, iar­ba e lungă și te cere lungit, se aud păsările și tălăngile vacilor, nu m-aș mai fi dat dus de acolo. Mai erau să­tucele de munte, îmi spunea Alex că aveau case cochete și albe, intram în câte un birt să bem o apă, o bere, apoi continuam să urcăm în aerul acela tare de munte, se au­zeau clopotele biseri­ci­lor. Asta e partea fru­moasă, au fost și zile cu vreme foarte proas­tă, în care ne-a plouat de ne-a rupt, ne era teamă să nu alu­necăm, să nu ce­deze frânele la suișuri și coborâșuri. Am fă­cut trei pene, ni s-a stri­cat de două ori bicicleta, eu am ajuns o dată în spital, dar acum îmi amintesc de pajiș­tea cu flori și cu vaci din Austria.

- Faci o echipă de­ja bine rodată cu Alex. Dru­murile lungi și grele sunt o pia­tră de hotar pen­tru orice prietenie.

- Am trecut prin mo­­mente în care, tra­casat de atâta efort, simțeam nevoia să-mi descarc nervii, dar Alex a fost atât de calm tot drumul, în­cât, prac­tic, n-am avut cu cine să mă cert. A făcut de toate, de la gătit la dus gunoiul. El este un tip sportiv, are o toleranță mai ma­re la efort și la frus­trare decât mine, așa că, în echipă cu el, trebuie să țin pasul și nu-mi per­mit să mă plâng. Pa­radoxal, suntem oameni cu sensi­bi­lități și preocupări foarte diferite, sportul este cel care ne apropie. Eu voiam să fac mișcare, și cum po­sibilitățile mele sunt mai reduse în acest domeniu, Alex a propus mai întâi să mergem prin parcuri cu do­uă biciclete. Apoi, am auzit la radio un reportaj despre Asociația "Bate șaua”, le-am scris și oamenii au fost foarte prompți. Au vândut hârtie, au strâns bani, au vorbit la un magazin pentru adaos comercial zero și așa ne-am cumpărat prima bicicletă tandem. La noi nu e tocmai un concept obișnuit, nu există nici o com­petiție pentru așa ceva, dar în lume sunt anual 80 de concursuri importante.

Primiți la Casa Olimpică a României

- Care a fost mesajul cu care ați pornit la drum, ce ați vrut să demonstrați?

- În primul rând, am vrut să facem pledoarie, pur și simplu, pentru sport. Nu cred să existe domeniu care să unească mai mult, mai direct și mai repede oamenii, așa cum o face sportul, iar eu și cu Alex suntem cel mai bun exemplu. Nu am cunoștință de vreo campanie românească în care un om, cu orice fel de deficiențe, să fi fost solicitat pentru a face campanie pentru sport, în general, ci doar pentru scopuri specifice. Așa că mă simt onorat să fiu printre primii care fac asta. Am vrut, de asemenea, să atragem atenția asupra infrastructurii aproape inexistente în România pentru bicicliști și, totodată, să aruncăm cartoful fierbinte în curtea insti­tutelor ce se ocupă de protecția socială, institute ce nu au nici un fel de concepte, de strategii pentru promo­varea sportului paralimpic. Călătoria noastră nu a atras interesul presei centrale, însă la Londra am fost primiți la Casa Olimpică a României de ambasa­dorul nostru în Marea Britanie și de președintele Comitetului Olimpic Român, Octavian Morariu, care ne-a promis că ne va lua în seamă. Visul meu este ca sporturile mix­te, cele în care fac echipă o persoană cu deficiențe și una validă, să fie încurajate în România. La ora actuală, la noi se organizează doar competiții pentru oameni cu deficiențe, se țin în spatele ușilor închise, cu promo­vare zero, și cu impact tot zero. Cred că este o strategie greșită și că soluția o reprezintă echipele mixte. Un prim pas ar fi dotarea celor 4-5 licee pentru nevăzători din țară cu 10-20 de biciclete tandem, și realizarea unor parteneriate cu liceele sportive. S-ar putea pune astfel la punct echipe competitive, care să arate că se poate, că astfel de proiecte sunt viabile. Ar putea urma echipe de schi, canotaj. Este un proiect ușor de realizat și cu im­pact mare. Am multe idei, doar dacă aș avea cu cine să vorbesc, dacă m-ar as­culta cineva.

- Ce a însemnat pentru tine bicicleta, de ce o re­comanzi cu atâta căldură?

- Pentru mine, per­so­nal, a însemnat posibili­ta­tea de a mă bucura de miș­care, de viteză, de a-mi lărgi orizontul. Dar reco­mand tuturor bicicleta în tandem, pentru că dă sen­zația că pleci într-o excur­sie, nu într-o scurtă plim­bare solitară. Bicicleta, de oricare ar fi ea, te ajută să scapi de efectele seden­ta­ris­mului și de gânduri ne­gre. Treizeci de minute pe zi de mers cu ea, și faci mai puține drumuri la medic sau la psiholog.

- Ce profesie ai tu, Flo­rin?

- Sunt psiholog (interviul se încheie cu o porție zdra­vănă de râs).

Lui Florin îi puteți scrie pe adresa florin_georgescu 1975@yahoo.com