Mari duhovnici români: Părintele SOFIAN BOGHIU

"Dumnezeu este lumină și ne vrea în lumină”

* O sută de ani de la naștere *

Anul acesta, pe 7 octombrie, se împlinesc 100 de ani de la nașterea Părintelui Sofian Boghiu, cel supranumit "Apostolul Bucu­reș­tiului”. Când l-am cunoscut, viața sa se apropia de amurg. Cu părul alb ca neaua și suflet de copil, spo­vedea ceasuri întregi, în bătrâna biserică a Mânăstirii Antim. Stătea neclintit în scaun, în pofida celor aproa­pe 90 de ani ai săi. Prin fața lui se perindau tot soiul de oameni, bătrâni și tineri, bogați și săraci, simpli muncitori ori savanți grei de studii. Cu toții căutau la el ceva ce nu le mai dăruia nimeni - vraja spirituală a unei alte lumi. După ce le oferea o baie de Duh, credin­cioșii plecau beți de uimire. Împreună cu dânsul, sim­țeai că granițele materiei sunt fluide, că între noi și îm­părăția de care ne-a vorbit Hristos nu este un zid, ci o punte delicată, puntea smereniei și a iubirii. Aceste stări Îl definesc pe Dumnezeu însuși și convertesc în lu­mină pură orice facere omenească. De la ele a înce­put și interviul de față, realizat în timpul vieții părin­telui Sofian, pe care îl publicăm ca o mărturie vie a prezenței sale continue și discrete printre noi. De fapt, atunci când și-a dat sufletul în mâinile Domnului, într-o dimineață frumoasă de toamnă, chiar de Înăl­țarea Sfintei Cruci, Părintele Sofian Boghiu nu a plecat dintre noi. A preferat să se așeze cuminte în cel mai lăuntric colț al inimii noastre, de unde ne povățuiește mereu, spre limanul păcii și al rugăciunii.

Dumnezeu este smerit
"Bun simț, asta ne trebuie”

- Părinte, auzim des vorbindu-se la biserică des­pre smerenie, dar e greu să înțelegem ce înseamnă cu adevărat această stare a sufletului. Puteți să ne lămuriți ce presupune ea?

- Când e vorba de sme­renie, Mântuitorul însuși ne spune: "Învă­țați­-vă de la Mine, că sunt blând și sme­rit cu inima și veți afla odihnă pentru sufle­tele voastre.” Mân­tui­torul Hristos, Dumne­zeu Tatăl și Sfântul Duh sunt sme­riți, numai dia­volul este mândru. Sme­renia și dra­gostea sunt atribute dum­nezeiești. Dia­volul nu poa­te să fie nici plin de dra­goste și nici smerit. Dacă starea de norma­litate a omului este cu­viința, sme­renia trebuie să o dobân­dească, pentru că este un dar dum­neze­iesc. Și e greu... Foarte greu găsești astăzi oa­meni smeriți. Chiar prin­tre oamenii bi­se­ricii, prin­tre călugări, găsești foarte greu smere­nia. Dar un om cuviin­cios, care să-și cunoască propria măsură, care să vorbească cu bună cu­viin­­ță, poți găsi. Să te com­porți nor­mal, să nu soco­tești că ești mare, asta se poate do­bândi mai ușor. Bun simț, asta ne trebuie.

- Cum să faci să ai curaj și încredere în tine, dar să nu cazi în mândrie?

- Dacă acest curaj este smerit, atunci merge. Dar când ai în tine o încredere exclusivă, atunci pierzi legătura cu Dumnezeu. Când ești foarte încrezător în tine, în chip mândru, atunci e periculos, pentru că te lipsești de ajutorul dumnezeiesc. Așa-i de mare în­crederea în tine încât n­-ai nevoie de El! Nu o spui, dar te gândești la acest lucru, neavând implicit încredere în Dumnezeu. În astfel de momente, El este undeva, în altă parte, și nu se amestecă, iar tu ești sigur pe știința ta, pe experiența ta. Dar trebuie să ai și curaj, că altfel nu faci nimic, ești mereu timorat. Să ai încredere în Dumnezeu și siguranța că El te ajută și atunci poți să faci orice.

Școala rugăciunii lăuntrice
"Dumnezeu ne ascultă numai când ne rugăm cu încredere”

- Părinte, cum să ne rugăm? Unii citesc mereu rugăciuni din cărți, acatiste, paraclise, alții se roagă doar cu propriile lor cuvinte. Care e rugăciunea pri­mită de Dumnezeu?

- O rugăciune izbucnită din inimă, plină de încre­dere. Dumnezeu este foarte prezent în viața noastră, și atunci, oriunde suntem, ne putem adresa Lui, iar El este prezent mereu și ne ascultă. Să ne rugăm cu aceas­tă încredere în Dumnezeu, cu această credință puter­nică, iar nu cu o rugăciune formală. Pentru că, adese­ori, noi ne rugăm, dar n­-avem încrederea aceasta că Domnul ne poate ajuta. Spunem rugăciunea, dar n-avem credință, n-avem această încredere în Dum­nezeu cu toată ființa noastră. Atunci ne ascultă Dum­ne­zeu, când ne rugăm cu încredere.

- Există și un program de rugăciune pentru creș­tinul din lume, un program pe care el ar putea să-l respecte zilnic?

- Eu pot să vă dau un exemplu, nu un program. Nu prea cred în programe încredințate românilor noștri, pentru că le respectă 2-­3 zile și după aceea le părăsesc, că se plictisesc. Le acceptă cu vorba, dar practic se lasă repede. E și o vorbă, că la noi, la români, o sărbătoare nu durează mai mult de trei zile.
Să vă dau acum exemplul practic, din Pateric. În Orient, acolo unde s-a petrecut întâmplarea, de obicei plouă foarte rar. Un tânăr din vremea aceea mergea să vadă un bătrân care trăia în deșert. Când a ajuns, bă­trânul l-a întrebat: "Ce mai este prin lume?”. Iar fra­tele i-a răspuns: "E secetă mare. Se roagă preoții în biserici și tot nu plouă”. Bătrânul s-a mirat: "Cum frate? Vă rugați și tot nu plouă? Ia să ne rugăm și noi”. Bătrânul s-a pregătit pentru rugăciune, apoi și-a ridicat mâinile în sus și a spus câteva cuvinte către Dum­nezeu. Le­-a spus în taină, nu cu voce tare, și deo­dată a început ploaia! Nu plouase de luni de zile. "Vezi frate? Dacă ne rugăm, plouă”. Bietul tânăr a rămas foar­te uimit, n­-a mai putut să spună nimic. E o întâm­plare reală, nu o pildă. Ce înțelegem din ea? Că o rugă­ciune din inimă, din toată ființa, plină de smerenie, a adus imediat un răspuns din partea lui Dumnezeu. Ime­diat a plouat! Asta e o rugăciune adevărată!
Noi însă nu știm să ne rugăm. Suntem risipiți în așa măsură, încât chiar când ne rugăm pentru noi, pentru ziua de astăzi, pentru un necaz, nu suntem "acasă” totdeauna. Ne rugăm și mintea "scapă”, alunecă, și te surprinzi că te gândești la altceva, chiar atunci când te rogi. Iar dacă nu te rogi continuu, cu încredere și cu smerenie, El nu-­ți răspunde. Asta ne trebuie, o rugă­ciune plină de luare aminte, plină de aten­ție. Domnul este pre­zent în fiecare zi și noapte, este me­reu lângă fiecare din­tre noi; ne vede și cunoaște tot adâncul nostru, toate neputin­țele. El ne cunoaște, dar noi suntem cu gândul și la El, și în altă parte. Asta și din cauza vrăjmașului dia­vol, care caută să ne despartă de Dum­nezeu și aduce fel de fel de motive, de ar­gumente, chemări și is­pite în mintea omu­lui. Așa ajungem să ne luăm după suges­tiile lui și să ne des­părțim de Dumnezeu. Mai ales atunci când omul se roagă, demo­nul încearcă să intre în viața lui intimă ca să-l separe de Dum­ne­zeu. De aceea, în asemenea împreju­rări, când știe că I se adresează lui Dumne­zeu, omul trebuie să rostească rugăciunea cu multă căință, să­-și reproșeze lui însuși că, iată, stă de vorbă cu Dumnezeu, dar min­tea lui este de­parte, neatentă. Sunt și oameni care au această bună­cuviință față de Dumnezeu și își reproșează că sunt risipiți, și nu sunt conștienți în apropierea de Dumne­zeu, iar Dumnezeu vede această căință și răspunde. Dar, cel mai adesea, mintea noastră e risipită și ne rugăm formal. Sunt persoane care citesc noaptea multe acatiste, dar după ce citesc, dimineața se scoală și în­cep să bârfească, să judece. Asta este ca și cum nu s-ar fi rugat, și de aceea, aceste rugăciuni nu sunt luate în seamă de Dumnezeu.

Credință și tăgadă
"Trupul merge în pământ, dar sufletul își continuă drumul”

- Părinte, există foarte mulți oameni care nu cred în Dumnezeu. Cum putem să-i ajutăm?

- Dacă tu, care ești credincios, îi spui și nu-l con­vingi, e și din cauza lui, dar și din cauza ta. Pentru că nu i-­ai spus măcar un cuvânt care să-l atingă. Dacă el nu are nici o legătură cu Dumnezeu, atunci pentru o ase­me­nea persoană trebuie să te rogi personal, sincer, ca Dom­nul să-i dea credință. Această încredere în Dum­­nezeu îl poate convinge, dar să îi spui așa, sincer, ceea ce știi despre El. Că Dumnezeu există, că toată această creație a lui Dumnezeu nu putea să o facă ni­meni, decât o putere supranaturală. Soarele, stelele, tot acest ansamblu extraordinar care ne înconjoară și care este în mișcare cu o regularitate de ceasornic. Ceasor­nicul mai rămâne în urmă din când în când, dar angre­na­jul care este în jurul nostru e de o precizie extraor­dinară, nu are nici o eroare. Cine îl ține? Întâm­plarea? Întâm­plare nu poate să fie, întâmplarea este ceva foarte nesigur. Este o forță care întreține totul. După ce le-a creat, le ajută să reziste. Poți să convingi un om și vorbindu-i despre moarte. Să-i spui că dacă se uită îm­prejur poate să vadă că toți oamenii mor; în întreaga istorie nu au existat decât două persoane care n-au murit - Enoh și Ilie. Ei nu au murit încă, sunt cu trupul la cer. Încolo, murim cu toții și ar trebui să se convingă și el că moare și nu știe ce-l așteaptă dincolo. Îi poți spune că dincolo este o judecată, iar faptele pe care le-a făcut în lumea aceasta sunt știute de Dum­ne­zeu și va da seamă pentru toată viața trăită pe pământ.
Dacă își dă seama de acest lucru și își dă seama că lumea de dincolo nu este un pustiu, că dincolo este viață în continuare și că tot ceea ce vorbim de mii de ani e ade­vărat, și dacă mai crede în această istorie a mântuirii care se răsfrânge peste noi, este foarte bine pentru el. Atunci poate că se întreabă și el - ce face după moarte? Când iese sufletul, acea esență din noi, trupul nos­tru, această mașină extrem de compli­cată pentru care ne străduim toată viața, nu mai are nici o valoare. Am murit și gata! Trupul merge în pământ, dar sufletul, acea esență care a încetat să mai fie în noi, își continuă drumul. Dacă omul necredincios își dă seama de această situație se poate întreba: acea esență din mine care a ieșit, care până acuma era foarte utilă pentru mine, prin care vorbeam și prin care lucram, unde este? Și îi poți răspunde că ea continuă să existe în împărăția lui Dum­nezeu, Autorul întregului Cosmos. Sufletul este în seama lui, stă undeva. Rămâne acolo un anumit timp, indefinit, până la judecata viitoare, când acest trup, așa cum a fost el mâncat de șobolani, de șerpi și alte vie­țuitoare, acest trup va învia și se va uni din nou cu sufletul și vor trăi amândoi în veșnicie, așa cum a rânduit Dumnezeu. Unde? În lumină sau întuneric. Cel care și-a trăit viața urât nu va avea loc în lumina lui Dumnezeu din cer. N-are loc, și atunci îl ia în primire stăpânul întuneri­cului. Dar cel care a făcut niște lucruri frumoase în viață, cel care a trăit după porunca lui Hris­tos, spun Sfinții Părinți, trăiește în lumină; în lu­mină veșnică va trăi și trupul lui înviat. Iar dacă aceste lucruri le ia în bătaie de joc, cum se întâmplă de obicei, e spre marea lui pagubă.
Pe Dumnezeu oamenii îl intuiesc foarte greu. Dacă nu crezi în Dumnezeu, e bine să fii totuși rezervat. Și dacă totuși ești în stare să mai asculți și de alții, roa­gă-te... Roagă-te să ți se lumineze mintea, care este îm­bâcsită adeseori cu fel de fel de idei de-astea năstruș­nice și fără Dumnezeu. Să te lumineze Dumne­zeu, și vei vedea aceste lucruri în jurul tău. Dacă omul nu se convinge să facă aceste lucruri, rămâne în ignoranță până la sfârșitul vieții.

Săraci și bogați
"Milostenia îi este foarte plăcută lui Dumnezeu”

- Părinte Sofian, țara noastră este foarte săracă și cu mulți oameni ajunși în pragul deznădejdii din pricina lipsurilor materiale. Cum să reziste ei prin credință la astfel de încercări?

- Cel care nu are ce mânca să aibă încredere în Dumnezeu, pentru că înainte de a ne ajuta oamenii, ne ajută Dumnezeu. Și, dacă poate, să se roage cu toată în­crederea. Nu-l lasă Dumnezeu! Îi deschide inima unui bogătaș care-l ajută. Cunosc un asemenea om, care lucra la noi odată, pe când restauram biserica mare. Era un om obișnuit, dar avea mare încredere în Dumnezeu. Nu amâna niciodată timpul de rugăciune și avea programul lui, pe lângă alte ocupații legate de fa­milie. Ei bine, omul acesta, când ajungea să aibă lip­suri, se ruga la Dumnezeu. Dar nu erau lipsuri din cau­za lenii. Se ruga și atunci îi venea ajutorul. Pare incre­di­bil pentru multă lume, dar așa se întâmpla. Cine știe cum, venea la el câte un om și-i spunea - "Măi Gheor­ghe, n-ai nevoie de niște pâine? Sau de niște ali­mente sau chiar de carne?”. Ei bine, oameni ca el sunt niște rarități... Știu că omul, când n-are ceva, în loc să se roage, înjură! Îl înjură pe Dumnezeu, în primul rând, că nu îl ajută, și pe urmă îi înjură pe cei din jurul lui. Apoi se bate cu soția...
Bogătașii nu prea stau de vorbă cu alde mine, evită să stea de vorbă cu un popă. Dacă ar vorbi cu mine, i-aș sfătui să nu se gândească numai la ei, că mai sunt și alții pe lume, oameni săraci, pe care trebuie să îi ajuți, iar ei pot. În loc să pună banii la bancă, să ajute câțiva săraci. Adeseori acești oameni, care au bani, nu știu ce să se mai facă cu ei. Ar trebui să intre și ei în situa­ția omului sărac, care n-are niciun fel de mijloc de a se salva de necazuri, și atunci își va da seama că celălalt, aproapele lor mai sărac, are cu adevărat ne­voie de ei. Sfântul Antim era foarte convins că miloste­nia este foarte plăcută lui Dumnezeu. În viața duhov­nicească ai aceste două virtuți: rugăciunea curată - care implică efortul de a te curăți și a te apropia de Dum­nezeu - și milostenia. Ultima virtute îi este foarte plăcută lui Dumnezeu. După cum știm, la Judecata din Urmă, Mântuitorul ne va spune: "Am fost flămând, am fost însetat, am fost bolnav, am fost strein, am fost în închisoare...”. Iar noi îi vom spune: "Doamne, când? Dacă Te știam așa, Te-am fi ajutat!”. Iar el ne va răs­punde: "Întru­cât nu i-ați ajutat pe cei mai mici frați ai Mei, pe semenii voștri, pe Mine nu M-­ați ajutat”. Așa încât, să nu uităm milostenia și rugăciunea curată. Sunt cele mai bune fapte, fapte apropiate și plăcute lui Dum­ne­zeu. Sunt lucruri pe care le poate face fiecare dintre noi, dar pentru asta trebuie un efort și o convin­gere. Biserica face ce poate să facă, cu niște oameni care fug de ea și fug de Dumnezeu. Nu-i poate prinde cu arca­nu', să-i oblige să facă ceea ce vrea Dumnezeu. Asta e libertatea omului. Îngerii buni de pildă nu pot greși. Așa i-a lăsat Dumnezeu după căderea lui Luci­fer. Unii au căzut și nu se pot îndrepta. Diavolii râd de mântuire în hohote; n-au nevoie de ea! N­-au nevoie nici de Dum­nezeu. Omul a rămas singura ființa care își alege singură locul în veșnicie. Omul, prin libertatea lui, poate adera la bine sau la rău. De aceea e pus într-o grea încurcătură. Trebuie să alegi, să judeci bine, ca să alegi ce este bun cu adevărat. Asta depinde de tine.

Darul și povara libertății
"Sufletul are alte pretenții decât cele materiale”

- Și cum putem alege bine, când avem atâtea tentații?

- Scopul vieții noastre, spus pe scurt, este mântuirea. Mântuirea pre­su­pune eli­berarea de rău și orientarea către împără­ția lui Dumnezeu. Asta-i mântuirea! În viața noastră sunt două puteri care ne ur­mă­resc și ne vor - Dumnezeu, puterea bună, forța aceas­ta universală care ne atra­­ge către ea, și forța răului, care de ase­menea ne vrea și ne atrage către ea. Forța aceas­ta a răului este ea însăși în luptă cu Dumnezeu, iar noi, având libertate, ale­gem. Alegem ce vrem noi. Unii îl aleg pe Dumnezeu, alții pe celălalt. Acum, atracția către Dumnezeu este nițe­luș mai grea, pentru că tre­buie să ai stăpânire de sine, pe când răul este mai aproa­pe de firea omeneas­că. De aceea omul greșește adeseori, pentru că a tinde către bine implică un efort personal, pe când a tinde către rău este ușor. Omul primește de obicei ceea ce e mai ușor, ceea ce vine fără efort. Noi ne înșelăm ade­seori, făcând un fel de rai pe pământ. Trăim încărcați de materie, și această materie ne aduce niște satisfacții, niște bucurii. Omul, dacă mă­nâncă, bea și doarme bine și are și celelalte pe­tre­ceri la îndemână, e mulțumit. Nu se mai gândește că are și un suflet în el, iar sufletul are alte pretenții decât cele materiale. De aceea, pentru omul înțelept, care se gândește serios la viața lui, e ne­ce­­sară și asceza. Prin asceză înțeleg înfrânarea omului de la belșugul de mâncare și băutură, dar și controlul fiecărui cuvânt și al fiecărei fapte. Asceza însemnează controlul vieții noastre lăuntrice, fie că se referă la cele materiale, fie că se referă la cele duhovnicești, acest control e nece­sar pentru că ne încărcăm cu tot ceea ce facem, cu toate abuzurile noastre. Și dacă nu căutăm să ne desco­torosim de ele în viața aceasta, căindu-ne pentru ele, plecăm cu această încărcătură dincolo.
Știu că se iau foarte ușor aceste lucruri - "Ei, ce știe popa?”. Nu e chiar așa; ceea ce știm noi știm din gura lui Dumnezeu. El S-a coborât pe pământ, S-a întrupat pentru noi, a fost și răstignit și ucis de oameni, însă cu putere de Dumnezeu a înviat. De atunci este pururea cu noi prin harul Său, prin Sfânta Spovedanie și Împăr­tășanie. El este prezent în viața noastră și ne ajută în continuare să ne mântuim, adică să ne realizăm ca niște oameni luminoși. Dumnezeu este lumină și ne vrea în lumină; vrăjmașul este întunecatul care ne vrea în întunericul lui, iar ființa omenească are această li­ber­tate de a-și hotărî viitorul. Suntem lăsați pe pământ să ne pregătim loc undeva în lumină. Depinde doar de noi ce alegem.