Povestea americană a unui pictor român: IRINA NEGULESCU

"Vreți să veniți în America? Va trebui să fiți cei mai buni!”

- A părăsit ținutul mioritic în anul 1989, cu doar câteva luni înainte de căderea lui Ceaușescu. După o "haltă” de un an de zile în New York, și-a făcut bagajele și a plecat spre ținuturi... mai calde, aterizând tocmai pe coasta de vest a SUA, în San Diego, un loc cu peisaje superbe, care pentru un pictor reprezintă o adevărată încântare artistică -

Născută pe malul Mării Negre, la Constanța, Iri­na Negulescu este un pictor și un mu­ra­list talentat, un "full artist”, cum spun ame­ri­­canii, și, ca o curiozitate (sau nu), multe dintre cre­ațiile sale au ca temă de fundal - apa.
Am avut plăcerea să o cunosc pe Irina într-o călă­to­rie la San Diego, și în doar câ­teva cu­vinte, pot să spun că este o femeie mo­destă și frumoasă, cu un aer și o ținută adoles­cen­ti­ne, "posesoare” a unui spirit in­de­pendent, de învingător. Personalitatea ei op­timistă, veselă și vibrantă, aduce bună dis­poziție celor din jur, fiind purtătoarea unui zâmbet fermecător, fără de care nu iese din casă, și care, la inter­vale ne­regu­late, se trans­formă într-un râs con­ta­gios, ca­­re molipsește și farmecă au­diența. Ca­rac­­terul său frumos și sincer, dublat de un ta­lent artistic deosebit, fac din Irina o per­soană dedicată succesului.
În continuare, vă prezint povestea Iri­nei, o poveste de succes a unui român care a reușit în "Țara Făgă­du­inței”.

"«Altundeva», în America”

- Spune-mi, te rog, cum ai plecat, când ai ajuns, și care a fost primul tău popas în America?

- În anul 1987, soțul meu, care era inginer pe vapor, a decis să rămână în Spania și să nu se mai întoarcă în Ro­mânia. De acolo a plecat în SUA și s-a stabilit în New York. Eu eram însărcinată când a decis să rămână, și după doi ani și ceva de luptă cu birocrația comunistă din România, am reușit să primesc viza de State și să emigrez împreună cu fiul meu, care atunci avea un an și opt luni. Înainte de a pleca, însă, comuniștii m-au obligat să renunț la casă, și numai după aceea mi-au dat pașaportul de America. Se întâmpla în anul 1989, cu doar câteva luni înainte de căderea lui Ceaușescu. Ca o paranteză, aș dori să spun că fiul meu are acum 23 de ani și sunt tare mân­dră de el. Își iubește țara de adopție și a decis să se înroleze în US NAVY (Marina Militară - n.a). Acum este în Seattle, unde este stațio­nată unitatea sa navală.

- Așadar, ai intrat în America prin New York. Cum ți s-au părut orașul și oamenii? Ai suferit un șoc cul­tural?

- Sincer, la început a fost greu, eram și cu un copil mic după mine. Imediat mi-am găsit însă un job într-un office; lu­cram "data entry” (evidență pe computer, n.a). Făceam naveta zilnic, 60 km dus, 60 de km întors. A fost un șoc, totuși, im­pac­tul cu America. Îmi amintesc faptul că eu tot întrebam dacă așa este toată America. Oa­menii erau repeziți, totul era "fast pa­ce” (în ritm rapid - n.a) și nimeni nu avea timp de tine.”Așa este Ame­rica? Care este cel mai frumos loc în America?”, între­bam. Și răspunsul pe care îl primeam era: "Nu este așa peste tot. Cel mai bine este să ajungi în California. Acolo e o «altă Americă»”. Așa că, după un an de New York, ne-am făcut boc­celuța și am plecat într-o "altă Ame­rică”. (râde).

- Cum ți s-a părut San Diego, un oraș aflat la două ore de condus de Los Angeles, și la o oră de condus către granița cu Mexicul? Dar lumea, în com­parație cu cea din New York?

- Încă din avion, când survolam orașul înainte de aterizare, am avut așa, un feeling, și mi-am zis în gând: "Eu aici voi rămâne”. Și iată că și acum, la mai bine de 20 de ani de când am ajuns în San Diego, sunt tot aici. M-am adaptat foarte re­pede și foarte bine. Am în­ceput imediat să pictez și să am expoziții, iar mai târ­ziu, să organizez eveni­mente unde lumea venea să îmi vadă și să îmi cum­pere tablourile. Clima din San Die­go este foarte pri­mi­toa­re, cu veri nu foarte calde și cu ierni foarte blânde. A­veam o mare sa­tisfacție când veneau și români, care, văzând nu­mele meu, Ne­gulescu, mă întrebau dacă sunt de-a lor. Așa mi-am făcut și mulți prieteni români, cu care mă mai întâlnesc la dife­rite evenimente culturale, concerte sau expoziții de pictură.

"Prințesele de pe pereți”

- De unde ai moștenit pasiunea pentru pictură și la ce vârstă s-a manifestat prima dată?

- De la mama mea. A fost un autodidact în ale pic­turii dar care făcea bani din această artă. Eu o ur­mă­ream cum făcea picturi murale, cum făcea proiecte școlare sau cum picta pereții unor locuințe private. Dar nu ea mi-a pus pensula în mână, ci eu, pur și simplu, am învățat singură - pentru că îmi plăcea foarte mult. Eram copil, aveam 4 sau 5 ani și desenam pe coperțile fiecărui caiet sau cărți, ori pe pe­re­ții apartamentului, când mă strecuram după șifo­nie­re - unde încăpeam cu ușurintă, pentru că eram foarte slabă - pe care îi coloram. Nu mi-a scăpat niciun perete din spatele șifonierelor sau de sub paturi. În­cer­cam să fiu discretă și să nu le vadă ma­ma. Desenam flori, prinți, prin­­țese, sirene, pești sau castele. Mi-am dat seama că sunt talentată în școala primară, când pri­meam note foarte bune și colegii se rugau de mine să le fac și desenele lor, ca să ia și ei o notă bună.

- Care este tematica picturii tale? Ce anume pic­tezi?

- Fac pictură murală, lucrez pe comenzi. Pot picta direct pe perete, dar și pe pânză care se lipește pe pe­rete. În tablourile pe care le pictez abundă, ca tematică, apa și oceanul. Ador oceanul, și în mul­te dintre ta­blo­urile mele, apa apare ca fun­dal. Pictez atât copii ju­cân­du-se pe malul ocea­nului, cât și femei înotând sub apă. Probabil fap­tul că am crescut în Constanța, unde "că­dea” marea peste mine, a contribuit la dra­gos­tea mea față de mare, față de apă în ge­neral. Sunt fericită lângă apă, parcă aș fi un pește (râde). Îmi place mult să înot și să fac scufun­dări și îmi place să fac poze subac­va­tice, pe care le folosesc în picturile mele. Cu­lo­rile ex­traordinare care se găsesc sub apă mă inspiră, sunt unice, am făcut o pasiune în a picta femei subacvatice, folosind ca modele pe sora mea, prietenele mele și chiar pe mine însămi.

Dor nebun de prăjiturile românești

- Cum ai fost primită, ca româncă, de ame­ricani, de colegii și profesorii tăi de la facultate?

- Profesorii și colegii m-au tratat cu respect și m-am acomodat foarte bine în școală. Bineînțeles, la început a fost mai dificil, deoarece nu stăpâneam limba engleză așa de bine. Eu credeam că nivelul meu era unul bun, până când a trebuit să am o conversație tele­fo­nică și realitatea mi-a dovedit că mai aveam mult de învățat. Însă nu mi-a trebuit prea mult și m-am adap­tat relativ repede cu șocul cultural și cu limba engleză. Totuși, este o diferență între viața și oamenii din New York și viața și lumea din San Diego. În timp ce în New York totul se derulează în viteză și oamenii parcă nu au răbdare și timp să își facă prieteni, fiind foarte focusați pe job și pe cariere, în San Die­go, lumea este "laid back”( relaxată - n.a) și au mai mult timp să stea cu prie­te­nii și să socializeze. În San Diego șocul cultu­ral a fost minim. M-am simțit, de la bun început, ca acasă la Constanța, pen­tru că este un oraș portuar, aflat pe țărmul Ocea­­nului Pacific. Însă motivul deter­mi­nant care m-a făcut să decid să ajung și să rămân în San Diego a fost vremea super­bă. Aici, iarna tem­pe­raturile nu coboară sub 15 grade Celsius. Sunt de mai bine de 20 de ani aici și iubesc aceste locuri ca la început.

- Ce îți place și ce nu îți place în America?

- În America îmi place cam tot. Sunt o mulțime de locuri frumoase de vizitat, numai să ai timp să le vezi pe toate. Îmi plac oamenii; lu­mea este respectuoasă și foarte politicoasă, în general. Femeile sunt tratate cu respect. Mă simt în sigu­ranță aici. De asemenea, îmi place că aici este, într-adevăr, "the land of opor­tunity” (țara tutu­ror posibili­tă­ților - n.a); dacă ai talent, dacă ești bun în ceea ce știi să faci și depui efortul ne­cesar, atunci poți să reu­șești să duci o viață decentă, fă­ră griji. Ce nu îmi place? Nu îmi pla­ce tra­ficul uriaș. Și încă ceva; nu îmi plac dulciurile și deserturile de aici pentru că sunt fără gust. Îmi este un dor nebun de pră­jiturile românești. Îmi lipsesc plăcin­tele și cozonacii de-acasă.

- Ce faci în tim­pul liber? Unde îți petreci con­ce­diile?

- Îmi place mult să dansez și să ascult muzică. De fapt, eu dansez și când pictez (râde). Sunt un "so­cia­lite”, merg la evenimente culturale, la concerte. De ase­menea, îmi place să călătoresc și să vizitez locuri noi. Cum vând un tablou, îmi iau bilet de avion și plec un­deva. Nu știu să strâng bani (râde). Ultimele con­cedii le-am petrecut în Franța. Ultima oară am stat acolo o lună de zile și de acolo am plecat să văd Italia. Recent am fost în Costa Rica. După ce am vândut un tablou, mi-am cumpărat bilet de avion și am plecat acolo. Anul trecut am vizitat Puerto Rico. Peste o lună plec în New York, de unde plec pentru câteva săptămâni în Ro­mânia. De acolo voi pleca pentru 10 zile în Grecia. Nu mă plictisesc după cum vezi.

- Cât de des vizitezi România? Te-ai mai întoarce?

- Revin în țară cam o dată la 5 ani. Ultima oară am fost în 2008 și, după cum ți-am spus, plec din nou în România luna viitoare. Acolo îl mai am pe tatăl meu, la Constanța. Doar el mai este acolo, din rudele mele apropiate. Cele două surori ale mele sunt deja în State. Nu cred că m-aș mai putea reacomoda în România, după 22 de ani de America. M-am adaptat foarte bine aici. Dacă ar fi să mă mut din San Diego, m-aș muta undeva unde arta merge mai bine, ca de exemplu în Miami, Florida sau în San Francisco. Mi-ar plăcea foarte mult să mă mut în Laguna Beach, în zona Los Angeles, unde arta este foarte apreciată și foarte multă lume vine să cumpere.

- Ce sfaturi le oferi celor care acum se gândesc să emigreze în SUA? Unde te pot găsi cei care sunt interesați de picturile și expozițiile tale?

- Nu știu dacă sunt în măsură să dau sfaturi. Și, după cum am spus, America este mare, nu este peste tot la fel. Dar dacă ar fi să dau un sfat, le-aș spune celor care vor să vină în State, să vină mai întâi și să viziteze Ame­rica, sau, și mai bine, să stea o perioadă în care să își facă măcar o idee și să vadă dacă le plac locurile, oamenii și stilul de viață. Dacă da, atunci trebuie să fie buni în ceea ce știu să facă. Competiția este acerbă, dar cu pasiune, dăruire și multă muncă, vor reuși. Și să nu facă compromisuri. Trebuie să fie perseverenți și să învețe din eșecuri. Nu toate ușile se deschid ușor, dar tre­buie să nu cedeze. Trebuie să continue, să insiste, să se bată și să nu renunțe niciodată, sau, cum zic ameri­canii: "Never, but never give up!” (Niciodată, dar niciodată, să nu renunți!). Cam ăsta ar fi, în opinia mea, un sfat prietenesc pentru cei care vor să facă pasul peste ocean în căutarea EL Dorado-ului american. În privința picturilor mele, ele pot fi găsite pe site-ul meu: http://www.negulescu.com/. Aici se pot vedea creațiile mele și se pot afla informații despre evenimentele și galeriile unde expun.


Carte de vizită

•  Pasiunea pentru desen și pictură a început din fra­gedă copilărie, de la vârsta de cinci ani - mărturie stau mobila și pereții din apartamentul familiei sale, care erau pe post de "șevalet” în momentele când inspi­rația și creativitatea Irinei încercau să se ma­te­rializeze, exprimându-se și în plan fizic.

•  Și-a șlefuit talentul timp de 3 ani, la Școala Popu­lară de Artă din Constanța, iar apoi a fost aprofundat în SUA, unde și-a continuat studiile. Irina a sosit în SUA în anul 1989, după care a urmat între anii 1992-1995, San Diego Messa College, un­de a ab­solvit și ob­ținut di­plo­ma în "Fine Arts and Design”. Însă nu s-a oprit aici, și a con­tinuat, între anii 1996-1999, cursu­rile Uni­ver­sității din San Diego.