Povestea Fețelor Albe

Atunci când istoria e năpădită de buruieni, ră­mân poveștile. De ani buni, peste 50, ce­ta­tea dacică Fețele Albe a fost lăsată în grija lăs­tărișului tânăr, a tufelor de mure, a urzicilor și a mes­tecenilor pitici, iar din zidurile ei, încă albe, încă vii, au pornit șer­pește, spre lumină, rădăcinile fagi­lor ti­neri.

Istoria a rămas ascunsă sub pământ, iar datele con­crete, pu­ține, vorbesc de tehnica de con­struc­ție "murus dacicus”, întâlnită la toate fortificațiile dacice din Mun­ții Orăștiei, de blocurile de calcar, de terasele stratificate, de sanctua­rul circular, mistuit aproape în întregime de flăcările cucerito­rilor ro­mani. Se mai vorbește încet, cu teamă, des­pre preote­sele zeiței Ben­dis, care ar fi trăit aici, la Fe­țele Albe. Zeița Bendis, zei­ța Lunii, a pă­durii, a nopții, zeița magică a pămân­tului și a fertilității, zeița dra­gostei și a farmecelor. Di­vinita­tea adorată a dacilor, care, în cele câteva statuete găsite, poartă o su­liță în mâna stângă și o cupă de sa­crificiu în mâna dreaptă. Aici isto­ria se oprește, cotro­pită mai depar­te de vegetația nebună și de dez­in­te­resul autorităților, și începe povestea. Povestea Fețelor Albe.

Cetatea ascunsă

Tăcerea. Ăsta a fost primul lucru pe care a învățat să-l facă. Tăcerea smerită, tăcerea fără șoapte, tăcerea care ascultă și nu întreabă, tăcerea căreia îi e dat să vorbească doar cu celelalte tăceri din jur, tăcerea care se hrănește cu liniște, tăcerea care te vindecă încet de grijă, de spaimă, de tine. Învățase vreme îndelungată să tacă, să se bucure în taină de asta, deși fu­sese greu, poate cea mai grea încercare pe care trebuia să o de­prin­dă aici, în cetatea femeilor alese. Pentru că și ea, Tepit, fusese una dintre puținele fete care avea să le urmeze, pentru totdeauna, pe ma­rile preotese, spre lo­cul acela unde doar cele înzestrate cu har puteau ajun­­ge. Iar ele, preotesele, femeile acestea aspre și temute, venerate și puternice, văzuseră în ea, copila unui păstor comat, darul acela neștiut al purității. În lumea lor, a triburilor de păstori daci, nu exista onoare mai mare decât asta. Avea să se pregă­tească pentru nemurire, avea să-l întâlnească pe Zal­moxe. Și a înțeles atunci, chiar așa, copil, că plânsul femeilor poate fi de mai mul­te feluri, de infinit de multe fe­luri, că poți să plângi de bucurie și poți să plângi, la fel de bine, de jale, și uneori, exact ca la plecarea ei spre cetatea ascunsă, plânsul ăsta, al bu­curiei și al tristeții, poate veni în ace­lași timp, din aceiași ochi. A văzut asta, în ochii mamei ei. Și a mai aflat atunci, de la tatăl ei, că băr­bații ar vrea să plângă, dar nu îndrăz­nesc, nu știu cum se face, și nu le ră­mâne de­cât să se uite, dincolo de păduri, din­colo chiar de munți, de­par­te, tot mai departe, spre un cer pe care îl ascultă și i se supun. Tepit ar fi vrut să plân­gă și ea, dar nu știa prea bine de ce. Ochii tuturor oame­nilor pe care îi știa au privit-o cu admirație și, poa­te, invidie. Ea nu era ca ei, ea avea să meargă într-un loc în care doar cei puțini și aleși aveau voie să intre. Când a ajuns, împreună cu celelalte fete de o vârstă cu ea, copile, fecioa­re, fete ale atâtor vână­tori, pescari, păstori, războinici și chiar tarabostes, Tepit a știut că o să păstreze din cealaltă lume, cea pe care a părăsit-o, doar ochii, privirile acelea atât de diferite ale celor care i-au însoțit co­pilăria. Apoi a în­vățat să se obiș­nuiască, încet, cu zidurile cetății, cu vor­bele rare și drepte ale preoteselor, cu făcliile aprinse ce țineau loc de soare, a învățat să tacă și să asculte. Până acum.

Noaptea de Sânziene

Acum, după atâta tăcere, după atâtea și atâtea zile care deveniseră totuna cu nopțile, în care ele, fe­cioarele, deprinseseră, la lumina făcliilor, rostul tainic al tutoror plantelor magice pe care preotesele le aduceau în cetate, acum, în noaptea asta vrăjită, pentru prima oară de când sosiseră aici, li se îngă­duia să iasă. Au ieșit, una după alta, cu cape­tele ple­cate și sufletele pline de mirare și de bucurie spăi­moasă, au fost legate la ochi, poate pentru ca foș­ne­tul pă­durii și lumina stranie a pădurii să nu le tulbure prea mult simțurile, și li s-a spus să aștepte. Știau să aștepte, știau și ce trebuie să aștepte. Noaptea și tăce­rea erau unul și același lucru, învățaseră tăcerea, afla­seră, fără vor­be, și rostul ascuns al nopții. Aștep­tau. Dincolo de vânt, dincolo de ae­rul cald care le în­fiora pielea fra­gedă, albă, de copile ce nu mai întâlni­seră soarele, dincolo de lătratul îndepărtat al câinilor din satele răsfirate pe munți, în noaptea aceea lumea de­venea vrăjită. Și, pentru ca vraja asta să se poată împlini, era nevoie doar ca zeița Bendis să-și co­boare din ce­ruri binecuvân­tarea ei deasupra lor, a fecioarelor, a fețelor albe. Bendis a început să crească, să învăluie, argintie și rece, pădu­rea, frunzele au tăcut, vântul s-a potolit, au amuțit și câi­nii. Fecioarele au fost dezle­gate la ochi. Puteau, în sfâr­șit, să privească drept minunea. Pli­nă, rotundă, tru­fașă și atotpu­ter­nică, Bendis strălu­cea deasupra cetății, aproape, cel mai aproa­pe. Ar fi putut chiar s-o atingă. N-au îndrăznit. Fecioarele și-au plecat capetele la pă­mânt, au sărutat pământul, cum li s-a spus, și au început rugăciunea șoptită pe care preo­tesele, într-o lim­bă stranie, neștiută, le-au spus să o repete. S-au ru­gat către ea, zeița lună, s-au rugat pentru liniște și ros­tu­rile lumii. Cercurile de foc au fost aprin­se, și una câte una, fecioarele au intrat înăuntrul flăcă­rilor acelea. Tepit a intrat în cercul ei. A simțit vâlvă­tăile, căldură grea, istovitoare, gata să o înăbușe, să o trântească la pământ, să-i pârjolească pielea fra­gedă. A simțit că se sufocă și a simțit că e prea mult, a simțit că mintea vrea să-i părăsească trupul și că buzele încep să-i rostească vorbe străine, ca ale preoteselor. A sim­țit flăcările strân­gându-se în jurul ei, a simțit cum se duce. Fumul greu, șerpesc, se încolăcise în jurul ei, lumea s-a rotit fără sens, ar fi vrut să țipe, dar uitase cum se face asta. Apoi a zărit-o. Acolo sus, deasupra flăcărilor și a tru­pu­­rilor de copile, veghea ea, luna, marea zeiță Bendis. Tepit i s-a încredințat ei, a știut că din lumina poleită din argint va veni liniștea și puterea. Flăcările au în­ce­put să dea înapoi, dogoarea lor, ca prin farmec, a în­ce­tat să mai existe. Tepit le-a privit în ochi pe preotese, iar ele, pentru prima oară, după atâta amar de timp, i-au zâmbit. I-au întins mâna, iar Tepit a trecut prin mijlocul flăcărilor fără să se ardă, fără să mai sim­tă altceva decât bucurie. Trecuse încerca­rea, Bendis era cu ea, se purificase. Toată noap­tea aceea, fecioarele care o primiseră pe zeița lună să le vegheze sufletul au dansat, într-o săr­bă­toare nebună, prinse una de alta, într-o horă care a prins să se învârtească amețitor. Dan­sau pentru lumină și viață, pentru noapte și moarte, pentru lumea de aici și lumea de dincolo. Dansau pen­tru totdeauna, trecuseră hotarul străveziu din­tre viață și moarte, deveniseră zeițe. Ochii li s-au deschis atunci și au văzut luminile fiecărei frunze și plante, magia din lucruri, puterea din cer. Ben­dis le însoțise hora nebună. Se apropiau zorile, trebuiau să intre în cetate. Miracolul cel mare avea să se întâmple în curând.

Cea mai frumoasă femeie de pe pământ

Timpul care urma să treacă de­venise o sărbă­toare. Fecioarele tă­ceau mai departe, doar că acum de­veni­seră egalele preoteselor, erau pre­gă­tite, menirea lor le ridica deasupra lumii. Lu­mina soarelui nu ajun­gea la ele, ci doar plantele, pe care știau să le cunoască, fără greș, cu ochii închiși. Le sim­țeau puterile tă­măduitoare, plante pentru boli, plan­te pentru descân­tece, plante pen­tru fertili­tate, plante vii, plante rele, plante care vorbesc și se deschid înăuntrul tău, bu­ruieni otrăvitoare ce trebuie arse ca să alun­ge duhurile. Li se îngăduia une­ori să cânte, iar ele cântau. Nunta lor avea să se petreacă în curând.
Iar ziua aceea venise. Îmbrăcată în alb, strălucitoa­re și aproape plu­tind, Tepit a ieșit, însoțită de marile preotese, atunci când lumina încă nu răzbise la porțile ce­tă­ții. Avea să mear­gă în tăcere, printr-o pădure care le vorbea, avea să treacă un râu și să tot coboare, legată la ochi, spre valea sacră a Sarmisegetuzei și apoi mai departe, spre muntele sfânt, Ko­gaion.
Era așteptată de întreaga suflare a tri­burilor dacice. Tarabostes bătrâni, purtând comance de blană de miel tunsă mărunt, preoți cu bărbi uriașe, războinici, oa­meni simpli așteptau să so­sească cea mai vrednică dintre fețele albe, fecioara crescută de preo­tese în ceta­tea lor tainică, departe de lume și de lumina soarelui. Focurile ardeau încet, era vremea ca lumina să ves­tească o nouă zi. Noaptea s-a dat la o parte, pe cer, un timp, au ră­mas împreună și lună, și soare. Tepit ajun­sese. Lumea și-a plecat ochii, cu venerație. Era frumoasă, îmbrăcată toată în alb, cu fața radiind de pri­mele raze ale dimineții. Cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Tepit știa asta, se sim­țea privită, admirată, iubită, respec­tată. Pentru asta trăise. Ea, fiica unui păstor din munți, era, atunci, în ziua aceea care tocmai în­ce­pea să crească, cea mai de seamă ființă născută vreodată. Urma să de­vină femeie. Nu-i era teamă, se în­treba poate cum o să fie, mândră de destinul său, aș­tep­tând să se îm­pli­nească minunea. Preotesele au început să se roage pe altarul de jertfe, un bolovan teșit și lun­guieț, un preot, cel mai bătrân, a sacrificat un berbecuț negru. Cuțitul a spin­tecat burta animalului, mâna bă­trânului i-a scos la iveala inima. Pe fruntea sa brăz­da­tă a lăsat să cadă o mică pată de sânge. Apoi s-a rugat, mai întâi înspre lună, apoi înspre soare. Vântul, până atunci tăcut, a început să bată cu putere. Zalmoxe răs­pundea. Inima berbecului a fost aruncată pe rug. Apoi s-a lăsat liniș­tea.
De Tepit s-au apropiat preote­sele. "Să nu-ți fie fri­că”, i-au spus, "ești nemuritoare”. "Să nu-ți fie frică”, i-au spus și preoții, "tu vei vorbi cu Zalmoxe, doar tu ai darul să porți rugăciunile noastre”. Să alunge arșița, furtunile și boala. Să înde­păr­teze răul și pe toți acei soldați în­veșmântați în fier care pârjolesc pământurile dacice. Din rândurile războinicilor, purtă­torii de dra­coane au înălțat balaurii cu trup de piele și capete de aramă. Alți războinici, puțini, au ieșit din rând și au înfipt adânc, lângă piatra jertfelor, sulițele în pământ. Bendis a pălit, învinsă de soare. Tepit a închis ochii și a zâmbit. Războinicii au ridicat-o ușor, ca pe un fulg, au legănat-o un timp, apoi au azvârlit-o în sus, spre cer, spre lumină. Tepit s-a tot ridicat, sus, foarte sus, până la soarele pe care nu-l mai văzuse de atâta amar de vreme, apoi, trupul ei alb a coborât încet și s-a așe­zat, odată și pentru totdeauna, în sulițe. Zeul a pri­mit-o.

Pădurea vie și pădurea moartă

Ochi. Sute de ochi te privesc acum de pe fagii tineri crescuți în devălmășie, odată ce ai început să urci panta abruptă spre Fețele Albe. Pădurea asta, rasă de pe fața pământului de defrișările sălbatice ale so­vie­ticilor din anii '50, și-a găsit calea spre lumină și a aco­perit, iarăși, toată coasta dealului Muncelul. Oamenii n-au putut s-o înfrângă, pădurea, pur și simplu, trebuia să existe, trebuia să crească la loc, o dată și încă o dată, acum și pururea și în vecii vecilor. Nu se putea altfel. Lumina, abia furișată prin desișul de un verde crud, pare că se odihnește, ici și colo, pe potecă, pare să-ți arate drumul, să te călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tăinuit, miraculos, dar viu, încă viu. Și nu e doar asta. Simți, iar odată ce simți, vezi că razele soarelui rămân suspendate, că plu­tesc, ca un abur auriu, prin lăstărișul ăsta tânăr, pentru ca, mai apoi, să coboare ușor, să îmbrățișeze copacii, să se lipească strâns de ochii lor stranii. Sigur, îți spui, sunt doar niște simple noduri crescute pe fag, dar parcă niciodată nu ai văzut atâtea, parcă niciodată nu te-ai simțit privit de atâția ochi lemnoși deodată. Și ar mai fi și lumina asta care se prelinge pe trunchiurile subțiri, lumina asta care izvorăște de-a dreptul din nodurile cu pupile și iriși, lumina asta care arată mai mult a la­crimi, lacrimi albe, despre care nici nu știi dacă sunt de bucurie sau de tristețe. Nici nu contează. Mergi mai departe, pădurea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, ți se pare că pe aici n-a mai trecut nimeni, nicio­dată, n-ai încotro, urci, mergi mai departe.
Pârâul Alboanei, pe care trebuie să-l treci, sărind din piatră în piatră, se dovedește, însă, un hotar nevă­zut. De parcă, la fel ca pe un tărâm aflat în puterea unor forțe neștiute, o vrajă grea s-a abătut asupra pă­durii și a preschimbat fagii tineri în brazi. Dar nu e doar atât. Poteca ascunsă sub covorul de cetină uscată te poartă înăuntrul unei păduri cu totul și cu totul uscate. O tăcere de moarte s-a înstăpânit aici, brazii au crescut nebunește, s-au sugru­mat unul pe altul, într-o luptă feroce pentru lumină, care i-a lăsat fără viață. Abia sus mai poți vedea unele crengi rare, încă verzi, ce se zbat să ajungă la soare. Oricât de grea și de nefirească ar fi tăcerea într-o pădure moartă, o mie de vorbe neștiute se aud în jurul tău. Da, o pădure moartă se vaită și plânge mai mult decât una vie. Și e bine să nu fii singur atunci când pășești pe poteca asta, pentru că niciodată, chiar ni­cio­dată!, nu-ți va fi dat să în­tâl­nești niște brazi care să vor­bească mai mult. De jur îm­pre­jurul tău, crengile veștejite cu trunchiuri moi se mișcă una înspre cealaltă, fără ca vântul să bată vreo clipă. Brazii se jelesc, scâr­țâie, îți povestesc, într-o limbă ui­tată, po­vești de demult, uitate și ele. Te oprești. Asculți. Te gândești dacă vei mai ajunge vreodată la cetatea aceea despre care se știu prea puține lucruri, ce­tatea aceea care se află la nici două ore de Sar­mi­sege­tuza Regia, cetatea temutelor preotese dacice, cetatea fe­cioarelor, ele, ce au devenit, poa­te, mai târ­ziu, iele, Fețele Albe. Un marcaj pierdut te scoate la lumină, te poar­tă dincolo de pădurea moartă a bra­zilor ce-ți vorbesc. Ai ajuns.

Ruine

După urcușul ăsta, nu atât istovitor, pentru că din Valea Albă, drumul prin­cipal de acces spre Regia, până la Fețe­le Albe, nu faci mai mult de 40 de mi­nute de mers grăbit, cât ciudat și tul­burător, vederea cetății îți trezește doar nedumerire. Te-ai fi așteptat la altceva odată ajuns, te-ai fi așteptat, poate, ca toate semnele magice pe care le-ai întâl­nit pe drum să se împlinească, iar aici, totul să devină altfel. Nu-i așa. De vină, fără doar și poate, sunt și auto­ri­tățile, care au lăsat ruinele să se aco­pere de vegeta­ție, de vină sunt și ar­heo­logii care, din 1953 încoace, nu s-au mai învrednicit să scoa­tă la lu­mi­nă secretele de aici. Tot ce vezi, odată ce ai răzbit până în locul ăsta, sunt câ­teva pietre șlefuite, urmele unor terase (se spune că ar fi fost peste 30), ră­mă­și­țele unui sanctuar circular, un jgheab prin care apa era adusă în cetate și, pentru că nu se putea altfel, un panou plantat de Direcția Silvică Deva, în mijlocul poie­nii, ca să ai sentimentul că ai ajuns, to­tuși, la capăt de drum.
Privești în jur. Cauți o vreme negăsitul. Nici tu nu știi prea bine ce cauți, în orice caz, nu acele comori da­cice deasupra cărora, vorbesc bătrânii, ar dansa flă­cări violet. Dacă erau să fie aflate, au fost aflate de mult. Ici, colo, se zăresc blocurile de calcar ecarisate, cele pe care le știi de la mai toate cetățile din Munții Orăștiei. Rădăcini, buruieni, licheni care înghit încet istoria, ferigi, frunze uscate, umbră. E tot ce rămâne dintr-o civilizație, odată ce veacurile și nepăsarea urma­șilor se așează încet peste ziduri. Ai vrea să simți energia locului pe care oamenii o caută, orbește, și în zilele de azi. N-o simți. De vină s-ar putea să fii tu, obo­­situl, orășeanul, necredinciosul, cel care știe să ex­plice logic ce înseamnă ochii crescuți pe fagi, de ce se usucă pădurea de brad, cum și în ce fel și-au cons­truit dacii cetățile, cum și în ce fel au cucerit romanii pă­mân­turile astea. Lucrurile știute, pentru care există cărți și oameni care să-ți vorbească nestingherit. Dar aici, la Fețele Albe, nu e vorba doar de asta. E vorba că poveștile mereu puse la îndoială spun lucruri care s-ar putea să aibă temei. Lucruri bănuite, despre zeițe ale lunii și ale sacrificiului ritualic, des­pre preotese care să le slu­jească, care să cu­noas­că ros­tul plantelor și al farmecelor, despre fecioare care n-au mai văzut lumina soarelui decât în ziua în care au ajuns să fie sacrificate. Fe­cioare ale căror fețe nu pu­teau decât să ră­mâ­nă albe. Fețele Albe. Se spu­ne despre ele că le era îngă­duit să iasă din cetate doar în Noaptea de Sân­ziene, se spu­ne că atunci ar fi tre­cut prin mai multe ritualuri de ini­țiere. Dovezi nu există, dar au rămas legen­dele. Bas­mele acelea despre iele, femeile zălude care dan­sau noap­tea în mijlo­cul cer­cu­rilor de foc, po­veș­ti­le, atâ­tea și atâtea po­vești, des­pre fecioarele care tre­buiau sacri­fi­cate, una câte una, pentru ca ba­laurul sau duhurile rele să nu se apro­pie de tărâmul oamenilor. Bas­­me­le ră­mân, iar ele, cu un fir in­vizibil, se leagă foarte bi­ne de adevărurile con­crete despre care vor­besc istoricii: preo­tese, sa­cri­fi­cii, daci. Poate că, ajuns în­tr-un astfel de loc, înier­bat și pără­ginit, care încă mai așteaptă vremu­rile în care să țâșnească spre lu­mină cu adevărat basme­le, legendele, ima­ginația și puținul adevăr istoric sunt singurele care sunt în sta­re, laolaltă, să dezgroape neștiutul. Ar mai fi do­vezi, niciodată istorice, nicioda­tă concrete despre asta: o pădure tânără de fag cu sute, mii de copaci pe care au crescut ochi, un pârâu, ca un fir invizibil între două tărâmuri, o pădure de brad us­ca­tă care îți vorbește. Ar mai fi și pacea pe care o simți aici, printre ruinele Fețelor Albe, ar mai fi și soarele care te îmbie să mai stai, până când și tu, odată cu pie­trele, odată cu istoria, vei fi acoperit, încet, de ierburi, rădăcini și umbră. Totul e doar să crezi: miracolele încep de aici.

Oamenii cu fluturi în cap

Și sunt mulți, foar­te mulți oameni ca­re au nevoie să creadă. Fiecare, după chi­pul și asemănarea lui. Lucre­ția Râm­betea, femeia din Grădiștea Muncelului care merge în fiecare zi, mai bine de două ore, ca să ajungă la cetatea Sarmi­segetuza Regia, pe care o are în grijă, îi cunoaște pe toți. Pe mulți îi numește "oameni cu flu­turi în cap”. Pentru că mulți, în nevoia lor oarbă după o cre­dință mai pură, mai dreaptă, își întoc­mesc tot felul de ritualuri, care de care mai ciudate, ca să-i sărbăto­rească și să se închine strămoșilor daci. Dacă unii fac și ei sacrificii ritualice, iar alții se roa­gă creștinește, dacă mulți rostesc in­can­tații sau sărută pământul, mulți sunt și cei care susțin că zeități sau preotese dacice li s-au ară­tat aievea. Lucreția Râm­betea nu-i crede. În atâția ani de când are meseria asta, de îngri­ji­toare a Sar­misegetuzei, nu a auzit, nu a sim­țit, nu a văzut flă­cări circulare, zeități în­veș­mân­tate în alb sau ochi vio­leți care să te pri­vească din ruine. Însă dovezile trecerii acestor oa­meni sunt la tot pasul. E de ajuns să te abați un pic din poteca ce merge spre Fețele Albe, ca să gă­sești candele așezate în cerc, care au ars, probabil, pen­tru rugăciune. La fel și în mijlo­cului sanctuarului din cetate, la fel și la Regia. Oamenii au nevoie să creadă, oa­menii vin și caută sensuri și ros­turi stră­vechi. Ca femeia și bărbatul care au adormit în mij­locul pietrelor, la Fețele Albe, pentru ca, în miezul nopții, să ceară, înspăi­mântați, adă­post în sat. Văzuseră lupul, iar asta a fost prea mult.
Aici, la Regia, chiar lângă Soarele de An­de­zit, nu se va supăra nimeni dacă vei închide ochii. S-ar putea ca celălalt soare, cel de sus, să te îmbie să ațipești o vreme. Și s-ar putea să vezi aievea, ca în orice vis, tarabostes bătrâni, pur­tând comance de blană de miel tunsă mă­runt, preoți cu bărbi uriașe, răz­boinici, oa­meni simpli, adunați laolaltă, luminați de flăcări și de primele raze ale dimineții, așteptând. Apoi, îmbră­cată în alb, strălucitoare și aproape plu­tind, o vei vedea pe ea, pe cea mai fru­moasă fe­­meie de pe pământ. Vei ști și cum o cheamă: Te­pit. Fața ei albă su­râde. Povestea începe aici.

Foto: FLORENTIN POPA