S-a ivit, dintr-odată, pe uliță, de parcă ar fi ieșit din pământ. Un bărbat înalt, îmbrăcat în costum, cu o cămașă albă, descheiată la guler. Moș Stanci își amintește cum s-a trezit apoi cu el, pe băncuța din fața casei, privind în zare, spre dealurile Lupeniului. Au vorbit ca doi cunoscuți, de una, de alta, până când străinul l-a privit fix în ochi și l-a întrebat cu voce amenințătoare: "Ce-ai căutat în pădure, prin locurile mele? N-ai de lucru acasă, de umbli după aur, prin munți?”. În dimineața zilei cu pricina, Moș Stanci fusese cu un detector de metale, pe un deal din apropierea Lupeniului, unde se spune că ar fi îngropată o mare comoară. Speriat că intrase pe proprietatea străinului, a încercat să o întoarcă pe glumă: "Ba am de lucru, slavă tatălui, în ogradă, da' am mers de distracție prin pădure, se spune că acolo e aur mult, îngropat în pământ. Dacă locul i-al dumitale, ce găsim putem să-mpărțim cu dreptate... Batem palma cumva”. Răspunsul străinului l-a încremenit pe Moș Stanci. Privind departe, în zare, i-a spus bătrânului cu o voce rece, necruțătoare, că plata pentru aur e-un cap de om. Cineva din familie, nevastă, copil, și mai departe se va ocupa el de tot ce trebuie... După care s-a ridicat de pe bancă și-a luat-o pe drum. "S-a făcut așa, ca o flacără, cu mult fum, apoi s-a transformat în schelet și a dispărut”, își amintește moș Stanci. "Uite, chiar unde stai dumneata, a stat și el”, adaugă bătrânul și râde hârâit, când mă ridic, ca un arc, de pe bancă.
Nicolae Stanci este vechi căutător de comori în munții Retezatului. Toată viața a visat să găsească aur îngropat. Unii oameni din sat spun că ar fi și găsit, i s-ar fi deschis muntele într-o noapte și o voce i-ar fi spus că dacă vrea să ia aur, trebuie să se dezbrace în pielea goală, ca să poată ajunge la el. "Mmmm... N-o fo așe”, spune moșul trăgând din țigară adânc. Știe totul despre comorile Retezatului, a bătut râpă cu râpă în căutarea lor, dar de găsit, n-a găsit niciuna până acum. "Comorile mari sunt de pe timpurile de demult, când erau hoții de codru. Se duceau și jefuiau, luau bani de aur. Unde e îngropat aur, vezi niște flăcări deasupra câteodată. Și dacă mergi repede, vezi pe locul ăla ceva smolit, așa. Aici, mai sus, la Pârâu' cu aluni, o fo un gater. Cam pe-acolo se zice că au fost hoții, or adus toată banca sârbească pe care o jefuiseră. Și pentru că îi ajungea potera, au îngropat-o lângă o plută mare. Pe la 1949-50 a fost, acu, nu-i de mult. Da' oamenii nu să duc după aur. Se tem”. În schimb, Moș Stanci nu se teme. El știe rostul comorilor. Cele care fac flăcări noaptea înseamnă că sunt puse cu blestem și sunt greu de luat. Când hoții îngropau o comoară, puneau blestem să nu o poată lua unul fără celălalt. Și de se întâmpla să moară unul dintre ei, ălalt nu mai putea să ia de-acolo nimic. Dar un străin, dacă nimerea locul, putea să dezgroape comoara. Mai sunt comori puse și cu alt fel de blestem: să nu poată lua nimeni aurul niciodată. "La Piatra Rostoveanului, au auzit unii că ar fi aur și au fost cu popa să cetească, să desfacă legămintele, și nu au reușit. Cică ar fi într-o tigătoare, adică un fel de ciubăr de lemn, plină cu aur. Are grijă de el Michiduță, ăsta de-o fo la mine. Se bagă între oameni. Că omu' e slab, și doar-doar i-o prinde sufletu' sau măcar mintea. Înainte, am umblat și eu mult pe-acolo, prin toate cleanțurile. Acum m-am mai potolit, că mă ia în primire întunecatu' și nu vreau să mă încurc cu el. Și la cârciumă, aici, când mă întorceam, numa' ce-l simțeam că vine pe lângă mine. Era supărat. Zicea: «Bagi în tine cât poți și mie nu mi-ai dat». Și era ciudățenie că muierile toate trăgeau pe lângă mine, parcă ceva le-mpingea. Și după aia zicea: «Ești zgârcit sau ce ai? Mie să îmi verși trei picături pe jos înainte să bei din pahar și dacă te întreabă cineva, zici că ai avut un gunoi sau ceva în pahar. Că altfel vin și mă bag între voi!». Acu, mai mult mă apără Dumnezeu, că ăla spurcat numa' o țâră dacă i-ai greșit, te articulează imediat!”
Moș Stanci își mai aprinde o țigară, trage adânc în plămâni, închide ochii, să simtă gustul mahorcii, și spune cu vocea lui hârâită, de fumător înrăit: "Ie, ie, îi mult aur în munții ăștia, multe comori. Ie, ie...”.
Șarpele de aur
Toader iese la poartă și sprijinindu-se de un stâlp își dă pălăria pe frunte, să nu-i bată soarele în ochi. Mă măsoară din cap până în picioare. Privire de om al munților, trecut prin încercări, ce nu se lasă ușor la vorbă. Are una dintre cele mai frumoase gospodării din Câmpul lui Neag, făcută cu multă trudă și ambiție, în partea asta de lume, unde viața e aspră. 33 de ani a umblat prin Retezat, și cu armă, și fără armă. A lucrat și ca cioban, și ca pădurar, și ca sondor, cunoaște bine toate cleanțurile și văiugele. Știe că muntele are tainele sale, însă niciodată nu a fost atent la ele: "Am fost la stână mult, da io noaptea nu eram ca turiștii, să stau la discuții și să mă uit pe cer. Io mă culcam. Da' am văzut multe lucruri. Se făcea odată o linie în cer, așa, da' nu era stea căzătoare. Că pica în jos până aproape de pământ, stătea o țâră pe gânduri și abia apoi dispărea dintr-una. Unii zic că sunt niște probleme, de-astea, ceva de pe timpuri, de la bătrâni... Că atunci se-arătau multe minuni de-astea pe cer. Bătrânii ziceau că va veni sfârșitul lumii”. Însă Toader nu a fost niciodată curios cu astfel de întâmplări. Făceau parte din firescul lumii, erau pentru el ca ploaia sau ca vântul. Până într-o zi, când a văzut de-aproape o flacără albastră ieșind din pământ. "Aici, în stânca asta, în Păroasa, am văzut o flacără albastră. A ieșit de câteva ori. Am văzut-o noaptea, da' mi-o fo frică să caut pe-ntuneric. Ziua m-am dus, da' nu am avut ce să văd, că era numa' stâncă. A mai trecut ceva timp și mi s-a întâmplat iar că am văzut la o tufă, aici, flacăra. Am mers și am săpat acolo. Am găsit o baionetă din 1916, care avea mânerele din cupru. Atâta, nimic alta n-am găsit și nici nu mai vreau să caut, că nu știu de ce mă tot încearcă muntele cu chemări din aceste. Cine știe ce duhuri și ce blăsteme sunt prin pădurile astea, de nu le putem noi oamenii cuprinde cu mintea și nici nu ne putem apăra sufletul de ele”. De văzut a mai văzut Toader flăcări, mai sus de Păroasa, lângă un brad, apoi lângă un râu, ba cineva i-a zis ca din întâmplare unde s-ar găsi o comoară. Însă nu a vrut să meargă și nici să câștige mai mult decât are. Cu ochii închiși ar putea să ajungă în Pleșa, la Crestătură, că știe toate potecile până sus. Se spune că acolo ar fi băgat foarte mult aur, într-un loc zidit și acoperit. "Acuma vreo 70 de ani, a fost în Pleșa cu oile un băiat cu un bătrân, de aici, de la noi. Într-o țiră de gaură, așa, cică era un șarpe de aur. Sclipea ca soarele. Băiatul a călcat pe lângă el și șarpele odată a sărit să-l însemne cu mușcătura. A paralizat pe loc de frică și n-a mai putut vorbi. Ce vă zic eu acuma a lăsat scris. L-au scoborât din munte pe pat de cetină. Și nici nu a mai trăit mult săracu', încă un an și s-a dus. În scrisa aia a lui spune că era ceva ca un șarpe și a lăsat vorbă să nu calce om pe-acolo, că e fără scăpare. Manolesc îl chema pe băiat. Tata l-a apucat în viață și a văzut toată întâmplarea. Așa că mie nu-mi trebuie amaru' ăsta, pentru aur sau pentru comori. Doamne feri!”.
Toader pare să știe mai multe decât vrea să spună. La unele întrebări privește în depărtare, ba la o creastă, ba la alta a muntelui, și schimbă vorba. Probabil că unele taine nici măcar nu trebuie rostite. Au fost pe la el și alți oameni de pe la București, să-l întrebe de aur, oameni cu detectoare de metale, fără frică de duhurile pădurii, să-l roage să le spună locuri unde a văzut flăcări sau unde se spune ca ar fi comori îngropate. Și Moș Stanci s-a rugat de el să-i spună. Dar el zice mereu că nu își mai amintește sau că nu cunoaște, ferindu-se să trimită pe cineva într-un loc anume. Asta, poate și din cauza unui vecin, care a găsit un ciubăr cu două kilograme de aur în el. Îl ținea îngropat lângă casă pentru că, de câte ori atingea aurul, mâinile i se umflau și câteva zile nu avea ce să le facă. A murit de bătrânețe, după '89, fără să poată folosi vreodată galbenii și fără să afle ce blestem era asupra lor. După aceea în casa lui s-a mutat un văr al lui Toader. "Poate că el a găsit banii, că prea a luat-o dintr-odată din loc cu viața, a avut prima mașină în sat, căși multe, și-a făcut cam multe treburi pentru un salar... Da' în veac mie nu-mi trebuie, că nu știi când vine din urmă blestemul și te-ajunge”, zice Toader. Și împingându-și pălăria pe ceafă, se întoarce în curte, la treburi, cu un fluierat ușurel.
Gnomul
Îi este teamă să povestească. Și acum, când își amintește, are un tremur în glas. Era pe înserat, și umbra aceea s-a mișcat. Semăna atât de bine cu un urs! Era convins că este urs, deși s-a mirat că nu l-au simțit câinii aflați la doi pași de el, pe lângă oi. Nu știe de ce a tras. Poate reflexul de vânător să-l fi făcut să apese trăgaciul, era unul dintre cei mai buni de pe Valea Jiului. A pus arma la ochi, câteva secunde și-a ținut respirația și apoi... detunătura. Umbra aceea a căzut la pământ, în timp ce bubuitul cartușului încă zbura prin vale, aruncat din stânci în pădure și de-acolo înapoi spre el. "M-am dus să văd ce-i. Da' nu era urs. Era așe, ca un om, da mai mult un omușor. Să zic, la vreun meter și vreo douăzeci de țante (centimetri). Era tăt numa' blană, așa ceva io n-am văzut în viața me și nici n-am auzit. Era mort, îl lovisem în piept și căzuse pe spate. Avea într-o mână ceva ca un lămpaș, ca un felinar, așa. N-avea haine pe el, nimic. M-am spăriet. Mă gândeam la copchii, la soție și la famelie, și mă vedeam anchetat cu procuratură și miliție. Așa că m-am gândit să spăl urma. Am luat din gazu' pe care îl aveam ca să aprind focu', am turnat pe el și l-am aprins. Până dimineața a ars și tot mai ardea. Am rămas cu oile p-acol, mă tot uitam dacă mai arde. Abia în halalantă zi s-a stâns”. Când povestește, bătrânul nu pare înspăimântat de cum arăta ființa aceea ciudată, îi strânge inima ceea ce a urmat în viața lui, începând din acea zi: numai nenorociri. S-a întors cu oile jumătate din munte. La scurt timp, i s-a îmbolnăvit grav unul dintre copii, apoi i-a murit soția, apoi i-a luat foc casa și tot așa, în fiecare an a tot pățit câte ceva. "Cine v-a spus că mi s-a întâmplat mie toate astea, nu trebuia să vă spună. Astea nu-s de zis. Vă rog să nu îmi dați numele la ziar și nici fotografia. Am tras destule pentru ceea ce am făcut, nu mai vreau și altele”. După acea întâmplare omul a mai urcat în munte. A trebuit. Dar niciodată nu a mai fost la fel ca înainte. A început să i se pară că aude pași în urma lui, că ceva huruie sub pământ sau că cineva mereu îl privește, îi urmărește mișcările din întunecimile pădurii. După teama din ochii bătrânului, întâmplarea nu pare să fie poveste. Și se leagă, de altfel, cu alte mărturii din Retezat, cum ar fi cea a turiștilor găsiți plini de sânge de către salvamontiști. George Resiga și echipa sa de salvamont au fost chemați, în apropiere de zona Pietrele, când mai mulți oameni au fost găsiți răniți și într-o stare de panică. Au spus că, din senin, s-a lăsat o ceață deasă peste ei, prin care se întrezăreau niște ființe umanoide ce se mișcau foarte repede. S-au speriat și au luat-o la fugă pe versant, căzând și rănindu-se.
Frătuțu Ion zis Apașu
Are o pălărie decolorată de soare și roasă pe margini de atâta purtat. E încălțat cu bocanci vechi, are la brâu o secure și duce cu el o țoșcă. O față aspră și ochii ascunși în două linii sub sprâncene, încât nu îi vezi, doar îi ghicești, lunecând peste lucruri. A apărut, deodată, din umbra pădurii, când o luasem pe jos, către platoul Văii Paroșeniului. S-a prezentat scurt: "Doamne-ajută! Io îs Frătuțu din Câmpu' lui Neag”. Toată lumea îl știe pe Frătuțu, din Vulcan până la Câmpul Mielului. Mulți îi zic Apașu. Are casă în sat, între oameni, însă mai mult îi place să umble pe culmi, fie noapte sau zi, iarnă sau vară. Umblă din casă în casă, lucrând câte ceva, alteori dispare săptămâni la rând și coboară din munte întreg și voios, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Fără să mă privească prea mult, se așează direct lângă mine, pe iarbă, scoate din țoșcă o sticlă de țuică și, după ce trage o dușcă zdravănă, îmi întinde și mie: "Da' luați și serviți, stați să ne mai hodinim o țâră”. Dacă unii cunosc Retezatul ca în palmă, cu Frătuțu aveam să înțeleg că e altceva: el îi supraviețuiește muntelui. Asta e viața lui: să trăiască zilnic în munte, cu muntele, după legea celui mai puternic. Să își croiască neîncetat drum prin creste, fără apă, prin desișuri, prin cotloane pline cu jivine înfometate. "Vă place la noi? Îi frumos Retezatu, să te plimbi prin el, da' mai mult ca turist, așe ca dumneata. Că, domnuțu meu, dacă ați rămâne noaptea pe aici, cu lupi de jur împrejur și cu viața aninată numa' de-o flăcăruie de foc, nu știu cum v-a place. Sau să ai ursu' rănit în față și să nu ai decât o secure la tine, ioi, atunci să te plimbi, că dacă nu știi unde să îl lovești dintr-una, îi găta cu viața”. A văzut multe Frătuțu în munte. A văzut și lumini ciudate, țâșnind din lacuri, și animale împerechindu-se sau omorându-se între ele. Dintre toate însă, întâmplarea de anul ăsta l-a mirat cel mai mult. "Cam pe unde o murit înghețat băiatu' lu' Moș Câta astă iarnă, Dumnezeu să-l hodine, cam pe-acolo am văzut io arătarea. La început, n-am știut ce îi, și ăștia de erau cu mine li s-o făcut frică. Numa' vedeam că ceva mișcă. Mie nu mi-e frică de nimic, io și cu ursu' m-am bătut în viața me, că așa-i viața aici, aspră. Io am zis că-i drac sau urs, că prea se uita la mine așa, fix. Și m-am apropiat. I-am văzut ochii. Și de când i-am văzut, am zis că urs nu e, sigur. Îi avea ca de om, numa' că mai depărtați. N-aș putea zice în ce culoare, da' numa' străluceau, așe. Odată am scos securea și-am zis: «Fută-l Dumnezeu, mie nu mi-e frică!». Da când m-am apropiat mai mult de el, odată o fugit în sus, spre pădure. Nu știu ce lighioaie să fi fost, da' cam în două picioare fugea, așa ca și omul, și eu aș zice că avea ca o blană pe el. Cât m-am dus io repede după el, mi-a căzut pălăria și am zis lasă, că vin să o iau mai târziu. M-am întors la oamenii ăia cu care eram și ăia deja o luaseră la vale de frică. Când m-am întors după pălărie, nu am mai găsit-o, parcă o înghițise pământu'. Singur m-am întors după ea, că ăștia își făceau toți cruci și nici înapoi nu vroiau să se uite. No, mie nu mi-e frică”.
Frătuțu s-a obișnuit cu muntele și cu sălbăticia. Însă mai este ceva ce îi dă curaj. O întâmplare din adolescență, de pe vremea când mergea împreună cu fratele său la bâlciuri și la hore prin sate. Într-una din seri au plecat mai devreme de la horă. Și la o răspântie de drum au găsit doi pui de câine. Ai cui erau, cine îi lăsase acolo, n-au știut niciodată. Și-au făcut însă repede socoteala că ar fi buni, unul de dus la stână, sus, și altul de lăsat pe lângă vatră. Au luat fiecare câte un pui în brațe și au pornit către casă. "Aia o fo întâmplare ce nu se uită o viață de om. Auzi dumneata, mergeam și sâmțeam cum se face câinele greu la mine în brață! O țâr de pui! O bucată n-am zis nimic, da' când am ajuns aproape de un podeț care este peste râu, înainte s-ajungem acasă, nu l-am mai putut duce de greu ce se făcuse și i-am zis lu frate-miu: «Io îl țâp, că nu-l mai pot țâne». Și el atunci o zis către mine: «Și-al tău s-o făcut greu? Că eu abia îl mai duc.». Și le-am dat drumu' din brațe. Se înnoptase și vedeam cam rău. Și nu știu cum s-a făcut, da' știu că odată ce le-am dat drumu', de unde erau pui, acu' erau ditamai dulăii, cu colți ca de lup și ochii roșii. Ca la comandă, s-or dus de-a stânga și de-a dreapta podețului și nu ne-o mai lăsat să trecem. Atunci ne-am speriat tare. Și n-am știut ce face. Numa' frate-miu o zâs să ne punem să ne rugăm. Toată noaptea ne-am rugat, și cu Credeiu, și cu Sfânta Marie, și cu Tatăl Nost. Și câinii n-or dispărut decât dimineața, când o dat soarele. Ca un fum s-or dus”. De-atunci, Frătuțu, zis Apașu, nu mai are frică de nimic. Îl ajută rugăciunile și știe că Dumnezeu e mereu cu el, peste tot: și în râpele pietroase cu șerpi, și în pădurile întunecate, cu urmele ghearelor de urs pe copaci, și în zăpezile Retezatului, peste care se aștern urletele de gheață ale lupilor. Cu rugăciunile în minte, știe că nimic nu se poate atinge de el.
Cu securea la brâu și țoșca după el, Frătuțu dispare printre fagi, ca și cum n-ar fi fost. Gustul de țuică de prune îmi spune însă că n-am visat.
Bătrânu' cu clop
Moș Părău doarme îmbrăcat și cu clopu' în cap. Lângă el, sprijinită de zid, e vechea botă de cioban. Moșu trăiește singur-singurel, nici oi nu mai are. Îl vizitează din când în când pisica vecinilor. Dacă toată viața a umblat pe munți, acum, la bătrânețe, rar mai iese din curte. Mai mereu își face de lucru în casa veche, de lemn, în care nu găsești decât o masă, un pat și un dulap. Se mai ridică, întocmai ca acum, pe marginea patului, și molfăie o coajă uscată de pâine privind la rama cu fotografii vechi, din perete. Își rotește ochii albaștri, de bunic blând, către mine. "Lucruri de poveste îs multe în Retezat. Și eu am trăit destule, da mi-e greu să povestesc. Mai e câte o lumină, așa... am văzut-o, și odată o perit, nu știu cum. Nu îmi mai amintesc acu', că io-s bătrân tare. Nici nu mai știu câți ani am, poate îmi spui dumneata... Sigur sunt născut în 1926... Cât? 86 de ani am? Vedeți, îs bătrân. Doamne ajută-ne! Ce îmi amintesc eu ca întâmplare mai deosebită este când m-am născut. Asta poveste mămuca mi-o zis-o mereu, să nu o uit. Și o țân minte. Doamne, ajută-ne, nu ne lăsa!”. Povestind domol, Moș Părău schimbă camera în care stau într-o poiană și pereții casei devin pădure foșnitoare de brazi. Nu mai suntem în Câmpul lui Neag, ci pe muntele Godeanu, înconjurați de flori albe și albastre, presărate prin iarba mare. Moș Părău oftează: "Când o fo să mă nasc eu, mama era în munte cu vitele. Nu ave cum să coboare de-acolo, când or început chinurile facerii. Așa că eu m-am născut acolo, numa' cu o moașă de-a moșit. Și țân minte: mi-a tăiat buricu' pe cetină, pe butuc de brad, cu o săcure de-o avută la ei. Asta e tot ce pot să vă zic, Doamne, ajută-ne și nu ne lăsa. Bătrânețea asta nu îmi mai dă mintea limpede. Iaca, poate de-aceea tătă viața eu numa' pe sub cetine am umblat și numa' pe munte cu oile. Prima noapte din viața me am dormit-o pe pat de frunze, la sânu' maicii, sub ceriu liber și cu ochii după stele. Alta nu știu să vă spui amu, Doamne, nu ne lăsa”.
După ce își sprijină bota de perete, Moș Părău se întinde la loc, în pat. Își trage clopul pe ochi, de parcă ar dormi în poiană și n-ar vrea să-l deranjeze lumina. Eu mă ridic și ies încetișor. Închid cu grijă ușa casei, veche de două sute de ani, și parcă zidurile ei freamătă și foșnesc întocmai ca o pădure de brad din Retezat.