Vă propun azi o lectură de vacanță, în special pentru doamne. E un roman scris de o prozatoare americană la curent cu studiile cercetătorilor care au ajuns la concluzia că "femeile tind să fie mai bune decât bărbații în ceea ce privește empatia, aptitudinile verbale, sociale și asigurarea stabilității, în timp ce bărbații dețin mai degrabă superioritatea în ceea ce privește independența, dominația (...), agresiunea ierarhică”. În plus, statistica arată că femeile citesc mai multă literatură de ficțiune, scrisă și de romanciere, și de romancieri, în timp ce bărbații, atunci când deschid un roman, preferă un nume masculin pe copertă. Consumatoarelor entuziaste de ficțiuni romanești li se adresează și Siri Hustvedt, cu formula ei plăcută, în care experiențele autobiografice, imaginația și eseul se întrepătrund, totul colorat cu o ironie ce atenuează viziunea feministă. Naratoarea din "O vară fără bărbați” e Mia, poetă și profesoară cincuagenară, pe care soțul ei, Boris, cercetător neurolog de renume, o anunță, după 30 de ani de conviețuire bună, că simte nevoia să-și ia o pauză din căsnicie. "Pauza” se dovedește a fi o colegă a lui, cu mult mai tânără. Șocanta schimbare a cursului vieții îi provoacă soției o psihoză depresivă temporară, pentru tratarea căreia se internează într-un spital de psihiatrie. Odată readusă pe linia de plutire, la îndemnul fiicei și al surorii ei care o sprijină cu afecțiune, Mia pleacă să-și petreacă vara, departe de tot ce avea în comun cu Boris la New York, în orășelul natal din Minnesota, Bonden. Acolo trăiește, într-un complex confortabil pentru vârstnici, mama ei octogenară, dar încă vioaie și cu mintea limpede. Ca să-și ocupe timpul, Mia se angajează să țină un curs de creație literară unui grup de fete de la școala locală. Sezonul estival al Miei la Bonden se împarte între grupul de prietene ale mamei din căminul de bătrâni ("cele patru lebede” între 80 și 100 de ani, fiecare cu ciudățeniile ei), cercul de copile de 13 ani cărora le vorbește despre poezie și o familie vecină, în care soția tânără cu doi copii mici e abuzată psihic de soțul instabil emoțional. Astfel sunt reunite în roman, cu fine detalii psihologice, toate vârstele vieții feminine: vulnerabilitatea copilăriei, suferințele, revolta și confuzia adolescenței, complicatul, solicitantul rol de soție și mamă, înstrăinarea în cuplul rutinat, odată cu vârsta, degradarea fizică și mentală a bătrâneții avansate, singurătatea văduvelor și reevaluarea întregului parcurs din perspectiva sfârșitului. (Deși autoarea n-a avut în intenție, ei părându-i-se normală, cititorul român nu poate să nu remarce grija instituțională pentru diferitele categorii de vârstă din societatea americană.) N-are importanță câtă autoficțiune e în romanul lui Siri Hustvedt - ea însăși soția unui foarte bun romancier, Paul Auster. Înclin să cred că unele experiențe, păreri și speculații sunt chiar ale autoarei, și ea în pragul bătrâneții, specialistă în literatură engleză (la care Mia face referiri și digresiuni eseistice), ca și în crize conjugale cu suport psihiatric profesional. Ceea ce am apreciat e că, deși exclusiv feminine (bărbații din roman sunt morți, absenți sau umbre enigmatice), poveștile de viață ale personajelor nu au de a face cu militantismul "de gen”, nu sunt agresiv acuzatoare, ci mai curând comprehensive cu slăbiciunile masculine. Feminismul e înmuiat inteligent de autoderiziune, umor și parodie a romanelor din secolul XVIII. În acest sens, și finalul "happy” - Boris se întoarce la Mia care-l iubește așa cum e, conviețuirea cu tânăra amantă relevând incompatibilități - e un bonus dulce pentru amărăciunile de care au parte mai toate soțiile.