Un cimitir ca o gură de rai
Mai întâi e cimitirul. Uriaș, tălăzuit de apele ierburilor înalte, sub care simți oasele strămoșilor. Se urcă pe fiece vinișor de plantă, ca să se sorească-n petalele de narcise încâlcite printre crucile bătrâne. N-au avut parte de prea multă lumină în viață. Ținutul acesta a fost răscolit de sabie și război, iar ei au trebuit să lupte continuu. Nu le-a fost ușor, dar nici nu s-au plâns. Când a fost nevoie de moarte, au murit. Când a fost nevoie de viață, au trăit. Acum dorm liniștiți și împăcați, ținându-l în brațe pe Domnul, așa cum și El i-a ținut la sân în timpul vieții. E atâta înviere aici, încât te crezi mai degrabă pe-o gură de rai decât într-un lăcaș al morților. Și e pace. O pace ca de început de lume. Șoseaua care tună și trăsnește e departe, în urma ta, parcă pe ceea parte de lume. Aici ești doar tu, cufundat între iarbă și cer.
Lăcașul
Apoi e biserica. Micuță, tupilată în valurile de iarbă și străjuită la drum de doi goruni uriași. Copacii sunt fiecare cât o catedrală. Au crengi lungi, noduroase, și o coroană cât să cuprindă tot satul sub ea. Bisericuța e de piatră, iar pe creștet poartă cușmă de șiță, tăiată din lemnul gorunilor. Zidu-i durat la fel ca cel din cetățile dacilor. Piatră de râu, rostogolită din munte, dăltuită doar de apă, apoi așezată de mâini truditoare și legată cu un fel de mortar. Cum? Nu mai știe nimeni! Dar zidul făcut astfel e mai tare decât stâncile Retezatului și poate îndura orice viforniță. De aceea l-au și făcut. Nu numai pentru rugă. Nicidecum. În lăcașul Domnului, te poți și lupta. Și atunci, ruga se face spadă și îi înfricoșează pe năvălitori.
Merg aproape. Mângâi bolovanii bătrâni rânduiți în perete, peste care au trecut veacurile. Bisericuța de la Gurasada a crescut în timp, ca un prunc, întărindu-se și mărindu-se veac după veac. Pe atunci, oamenii îi știau și taina, și rostul. O încălzeau cu inimile lor și îi dădeau suflet prin rugă. Astăzi... parcă ne-am răcit. Nahlapii puhoaielor barbare nu mai sunt. S-au tălăzuit de sfântul lăcaș, l-au frământat în pumnii lor negri, l-au luat pe coamele cailor sălbatici, ba chiar au rupt din el fărâme, dar, până la urmă, s-au spart și s-au risipit ca viscolul în fața soarelui de primăvară. Acum e pace! Dar ce folos, dacă noi suntem mai străini de noi înșine, dacă nu mai știm graiul bisericii și nu-i mai purtăm glasul clopotelor către inimă, așa cum făceau străbunii? Și dacă acum, sfântul lăcaș îmi pare singur, părăsit în iarba mare și neostoit în durerile lui, e pentru că noi ne-am însingurat. De el și întreolaltă.
Îi trec pragul înfiorat. O ușă mică, de lemn, prinsă-n chingi de fier, te lasă să intri doar dacă te apleci. E felul ei de a chema la o sfântă umilință, pe care întregul lăcaș o respiră firesc. Pe ziduri, chipuri palide de sfinți, zugrăvite cu veacuri în urmă, pe cheltuiala crăiesei Maria Tereza. A crezut ea, crăiasa căreia i se pleca tot apusul, că țăranii din Gurasada își vor schimba legea, dacă le zugrăvește lăcașul. Dar ei, strănepoți ai cnejilor, mândri și neplecați, au mulțămit pentru sfinții zugrăviți, dar legea străbună, cea ortodoxă, nu și-au schimbat-o. Cuminți, au scris în pisania pusă în fruntea bisericii: "Cu ajutorul Tatălui și cu îndemânarea Fiului și cu purcederea Duhului Sfântu s-au zugrăvit această sfântă biserică, în zilele înălțatei chesaro-crăiesii noastre Mariei Terezii”. Atât. Ș-apoi și-au văzut de traiul lor ca și mai înainte.
Moș Petrea
La început, nici nu l-am zărit. Stătea aplecat pe mormântul reavăn, căruia îi meșterea o cruce. Avea o față bătrână, bătrână, brăzdată de cute adânci, dinlăuntrul cărora îi luceau ochii vii, albaștri și sfredelitori. Un aer măreț, de împărat în zdrențe, completa figura aceasta stranie și greu de pătruns.
"Bisearica îi taaaare veche. Și gorunii la fel”, spune de parcă mi-ar fi citit întrebarea pe buze. "Îi dă pă vremea cnejilor, cum le zâc ominii p-aicea. Faini bărbați! Și viteji! Ei conduceau toate satele dă pân părțile aistea și tot ei mânau poporu-n luptă și făceau și bisearicile. Le făceau ca cetățile lu' Decebal. La fel tăt! Din pchiatră la fel, cu var la fel”. Vede că ochii îmi sclipesc curioși atunci când aud de meșteșugul tăinuit al zidarilor daci. Tărăgănează vorbele, plimbând fiecare cuvânt înainte să-l lase să curgă liniștit spre mine. Are timp, parcă e de o veșnicie aici, în cimitirul bisericuței.
"Io știu cum o făceau. Săpau adââânc în pământ ș-apăi așăzau pchietre mari și pântre ele var cu nâsâp. Var nestins! Ș-apăi legau tăt cu drugi dă lemn până sus. Apăi aruncau păstă pchietre apă multă, multă, dă stângeau varu' dinlăuntru și ieșea un zid de nu-l farâmi acu' nici cu barosu. Nu mai știe nima să facă ce făceau iei. Nima!”
N-am aflat de unde era moș Petrea. Când l-am întrebat, a tăcut luminat de o amintire din străfund. Dar eu l-am simțit a fi de aici, din cimitirul înecat de iarbă, potopit de narcise, din locul în care dorm strămoșii. Viața lui e aninată acum între două lumi - cea de aici și cea de dincolo. Le așează la sfat și dă samă uneia de cealaltă. Parcă s-a născut bătrân, parcă e de când lumea, făcut așa, ca o poartă prin care trecutul se varsă în ziua de astăzi. Când am vrut să-l cercetez și să aflu de unde știe atâtea despre bisericuță, mi-a îngânat stins, abia auzit - "Dân bătrâni”.
Cei 7 preoți și Maslul cu minuni
De la ei va fi aflat și că "pă când era bisear'cuța gata, vrăjmașii o prădat conacul cneazului. Ș-or făcut prăpăd, prăpăd. Numa' o fomeie o scăpat, da', 'nainte d-a scăpa, s-o jurat că de-o rămâne cu viață, își dă tăți ficiorii să hie preoți! Ș-o avut șăpte ficiori. Șăpte! Cân' s-o făcut ei preoți, gorunii erau mici. Pusăsă cneazu' sămânța când o-nceput lucru' la bisearcă. Ș-apăi ficiorii s-or legat tăți, ca, de ziua lu' mumă-sa, care cădea dă «Schimbarea la Față a Domnului», să hie tăți aci, la cimitir, și să facă Sfântu' Maslu lângă goruni, cu tăt satu'. Și d-atunci, întru pomenirea lor, așa facem și noi, în fiece an. În fiecare an să strânje tăt satu' sub goruni la slujbă. Tăt! Și vin ominii și din alte sate, și vin șapte preoți, câți ficiori avea fomeia. Și să face slujba sub gorun, pă locu' însămnat dă ei cu pchiatră”.
Mă duce să văd și eu altarul de piatră. E ridicat ca de câteva palme din iarbă, lângă trunchiul gorunului bătrân. Aici, sub cerul înalt, se strâng urmașii cnejilor de odinioară, să-și înalțe rugile străvechi dimpreună cu cei șapte preoți. Șapte... Număr din Cartea Sfântă.
"Ș-apăi multe minuni s-o-ntâmplat la Maslu' cela! Că cine are rugăciune tare și credință multă, să vindecă d-orice boală. Maslu curăță tăt, tăt! Numa' să crezi! D-aia vin ominii dă dăparte tare, să se roaje cu noi aci, și cu cei șapte preoți”.
Nea Gheorghe Haida
Stă în casa lui, ca un boier de demult. O curte largă și o grădină în care te pierzi.E trecut de 70 de ani, dar e mai voinic și mai sprinten decât mine. Oțelit de viață și de muncă. Tot ce văd, vite, acareturi, țarină lucrată, toate-s grijite de el și de soția lui. Doi oameni care toată viața nu au cerut lumii nimic. Doar să nu-și piardă rânduiala, să-și păstreze rădăcinile din care s-au născut. După ce ne dă "zâua bună”, mie și părintelui Ovidiu, parohul bisericuței, ne poftește-n tindă.
Se uită departe, la văzduh, când îl întreb cum era lumea odinioară, dacă era ca acum. "Nu! Nu era ca acu'! O fost mai credincioasă, mai cu frică de Dumnezeu. Nu erau ominii așa dușmănoși. Erau foorte împăcați. Nu se cârtcheau unu pă' altu' ca acuma, nu s-auza să-și bată ficioru' tata, ș-alte lucruri de mi-i rușine să vi le spui!”. Din răspunsul său răzbate o tristețe amară. Nea Gheorghe Haida știe ce-i cu schimbările "aistea”. Înțelege mersul lumii.
"Timpu-l face pă om. Timpu'! Or vinit comuniștii, omini fără Dumnezău, și nu i-or mai lăsat pă copchii la școală să-nvețe relijia. Pă nevastă-mea o pârât-o unu că de ce-și dușe copchiii la bisearcă. I-o spus scurt - «Cât îs în curtea mea îi duc unde vrau!». Da' altora le-o fo' frică. Or început să nu mai știe de Dumnăzău. Ceva ce io n-am pominit pă lume!”
Nea Gheorghe Haida a crescut în suferință. Când era copil, tatăl i-a murit pe front, în Rusia. A rămas acolo într-o groapă comună, iar mama s-a descurcat "cum o putut”. Adolescența și prima tinerețe le-a petrecut în lipsuri. Pentru mine e de mirare că acum și-amintește de anii aceia întunecați cu nostalgie. Le regretă tihna pe care le-o dădea credința și viața ritmată de clopote. A fost botezat în bisericuța cneazului, s-a cununat în ea, acolo merge în fiece duminică sau sărbătoare și tot acolo va fi prohodit. Tot ce-a fost mai important în viața lui s-a scurs sub cușma ei de șiță, între zidurile de piatră veche, sub privirile sfinților ațintite de veacuri spre credincioși.
"Pă vremea tinereții mele, numa' ăla era om de merjea la bisearcă și se lua. Fără popă, bărbatu' și femeia nu să fac una! Ș-apăi, dacă nu-s una, nici casa nu e una, nici copiii, nii'ca. Să destramă tăt! Ș-apăi, noi făceam nuntă! Cu alai, d-acasă, luam mireasa și merjeam pă jos cu luminile aprinse până la bisearcă. Merjeam și juma' dă ceas. Apăi, după slujbă, viniam acasă, ș-o zi ș-o noapte petrecea la mire, și altă zi ș-altă noapte la mireasă. Ș-apăi te făceai om la casa ta. No! Da' acu', tinerii nici nu mai știu. Trăiesc așa... fără căpătâi. Lumea s-o făcut cum nu poate s-o mai priceapă nimeni. S-o destrămat!”
Un ban cât un mileniu
Părintele Ovidiu Stretean e voinic. Dacă nu ar fi părul alb, ai spune că nu-i trecut de 50 de ani. Și totuși, face 20 de ani de când e aici păstor. 20 de ani în care a săvârșit Taina Maslului de sub gorun. El îi adună pe ceilalți șase preoți, împlinind numărul feciorilor femeii de odinioară. Apoi, împreună cu preoții și credincioșii, săvârșește taina. Știe și el că rânduiala e străveche. La fel de veche precum e și biserica.
Părintele îmi spune cum se luptă să păstreze sfântul lăcaș așa cum e, în frumusețea lui dintotdeauna. Cum a salvat fresca bătrână, în urmă cu aproape două decenii. Atunci a refăcut și ziduri, și acoperiș. Apoi au trecut anii și nu a mai putut face nimic, pentru că nimeni nu a mai vrut să-l ajute. Îmi arată însuflețit că sub fresca marii crăiese Maria Tereza se află o alta, cu mult mai bătrână, de la începuturile bisericii. O frescă pe care, probabil, a așezat-o aici cneazul-ctitor. Câte ne-ar putea spune acele chipuri de sfinți, dacă ar fi scoase la lumină? Dar astăzi nimeni nu mai vrea să știe de cele moștenite din bătrâni. Prețuim doar altarele noi, catedralele de oraș, pentru care suntem gata să jertfim totul. Jertfim chiar și bisericuțele vechi, care stau aninate de sufletul nostru prin ițe nevăzute, țesute prin noi de străbuni.
Cu ani în urmă, arheologii au săpat aici. Chiar în biserică. Sub strana dreaptă. Părintele îmi spune că acolo sunt înmormântați ctitorii. Cu fală, la fel ca împărații. Acolo îl vor fi pus pe cneazul care s-a luptat ca acest lăcaș să fie ridicat. Arheologii nu l-au mai găsit sub lespezile reci. Poate că timpul, în curgerea lui năvalnică, îi topise oasele bătrâne. Sau poate că vrăjmașii le risipiseră.
Au găsit în locul lui doar un ban. Un ban mâncat de vremuri, vechi de mai bine de 1200 de ani. Va fi fost pus acolo chiar de la început? Va fi făcut parte din comoara cneazului? Dacă e adevărat, atunci Gurasada nu e numai una dintre cele mai vechi biserici ale noastre, ci este, poate, cea mai veche! Asta pentru cei care încă mai iubesc trecutul și tainele lui cele vechi. Pentru ceilalți, aici e doar un cimitir tălăzuit de valurile ierbii, cu o bisericuță în mijloc. Atât! În rest e tăcerea străbunilor, care dorm dedesubt, așteptându-ne la marea întâlnire. O întâlnire în care va trebui să le spunem cum le-am rânduit moștenirea. Și lăcașele. Și ruga.
Fotografiile autorului