Bucureștiul cântă și dansează

Iulian Ignat
Serbări pe stradă

- "Street Delivery” la a 7-a ediție -

La ora la care acordeonul lui Andrei Mihalache tocmai ce începea să se încingă, sărbătoarea bucureș­teană "Street Delivery” era în toi. Un chitarist cânta cocoțat pe acoperișul unei dubițe roșii, lângă Biserica Anglicană, iar la capătul străzii, pe scena principală, concerta Luiza Zan. Era doar prima seară a celei de-a șaptea ediții a evenimentului ce închide o stradă din zona Grădinei Icoanei (Arthur Verona) traficului rutier, pentru a le-o dărui pietonilor. Proiectul, ce se desfă­șoară anual, în paralel, în București și în Timișoara, a fost gândit ca o încercare de a oferi o nouă valență în relația între oraș și locuitorii săi și de a promova, totodată, cultura urbană.
"«Street Delivery» a început prin mici exerciții le­gate de detalii: de parcelare, de marginea străzii, de gard, resturi de pavaje și grădini. Treptat, am ajuns la concluzia că o bună vecinătate și interesul comun ar putea să genereze ideea de traseu cultural. Nu am por­nit, cum se întâmplă de obicei, de la o comandă pu­blică, ci de la inițiativa particulară și nevoia agre­gării vecinătăților unui car­tier. Scopul a fost să reîn­tregim stra­da Arthur Verona, traversând Bulevar­dul Magheru - pentru că ea, de fapt, începe dincolo de aces­ta - și astfel Parcul Gră­dina Icoanei s-ar uni cu Grădina Cișmi­giu. Această pro­menadă creează un alt gen de relație decât cele obișnuite cu orașul, cu casele și cu traficul. Desco­peri oportunități și locuri pe care acum nici nu ne-am putea imagina că pot fi folosite. Există un beneficiu economic și de con­fort urban pe care poți să-l fruc­tifici în momentul când accepți și respecți drep­turile pietonului și ale bici­clistului”, de­clara arhitectul Șerban Sturd­za, Preșe­dintele Fun­dației Pro Patrimonio.
Dacă în urmă cu șapte ani, "Street Deli­very” a fost un eveniment prea puțin onorat de bucureșteni, în vara aceasta, el s-a trans­for­mat într-unul dintre cele mai așteptate evenimente ale anului, cu mii de partici­panți, ceea ce este bine în prin­cipiu, dar nu îmbucurător în realitate, căci aglomerația riscă să schimbe menirea și mesajul unei astfel de ma­nifestări.
Ediția 2012 a propus numeroase ateliere pentru copii (olărit, pictură, meșteșuguri), teatru, poezie, jon­glerii cu focul, expoziții de fotografie. Vlad Ursu­lean, tânărul jurnalist care a depășit prin reportajele sale on-line tirajele marilor cotidiane, a tipărit "Trotua­rul”, un ziar al pietonilor de la "Street Delivery”. În parcul Gră­dina Icoanei s-a desfășurat "Jucariada”, iar oame­nii mari s-au relaxat în hamace sau au urmărit dansuri sco­țiene. Muzica, bineînțeles, a fost principalul punct de atracție și anul acesta, de la piesele clasice, inter­pre­tate de un cvartet format din tinere instrumentiste, la ritmurile agitate ale tobelor, ce răbufneau din loc în loc. Cei trei componenți ai trupei Tou­louse Lautrec au susținut un con­cert ad-hoc, cu minimă amplificare, pentru a sprijini financiar trei teme­rari, ce pun la cale o expediție cu o ma­șină Dacia 1310, până în Mongo­lia. Ar fi pentru prima oară când o Dacie ar participa la Mongol Rally. Beneficiarii acestei ex­pediții de 15.000 de kilometri, între București și Ulan Bator, vor fi copiii cu dificultăți, atât mongoli, cât și români.

Concerte rock
"Nu uitați: suntem Motorhead și cântăm rock-n-roll”


"Sunteți cel mai bun public pe care l-am avut anul acesta!”. Dacă a spus asta Lemmy Kilmister, în fața a peste 10.000 de spectatori înfierbântați, înseamnă că așa e, pentru că Lemmy este ultimul tip de la care te-ai aștepta să spună ceva de com­ple­zență, doar ca să fie drăguț. "Excelent! Vom reveni aici cu mare plăcere, până atunci, nu uitați: suntem Motorhead și cântăm rock-n-roll”. Proba­bil cel mai gălăgios, mai rapid și mai bărbătesc rock-n-roll care s-a cântat de 50 de ani încoace, de când Chuck Berry l-a inventat și Elvis l-a făcut celebru. Trupa britanică, înființa­tă de Lemmy în 1975, a închis dumini­că seara o nouă ediție a festi­valului OST, desfășurat timp de trei zile la Rom­expo. La final, chitaristul Phil Camp­bell a primit din public un banner pe care scria "Phil, ești eroul meu”, l-a ară­tat colegilor și l-a luat cu el, vizibil im­presionat. Nu i se întâm­plă prea des una ca asta. Chiar dacă este un excelent chi­ta­rist și face parte din trupă de 28 de ani, idolul fanilor rămâne Lemmy, una din marile le­gen­de ale muzi­cii rock. A luat în se­rios chitara la 16 ani, după ce i-a vă­zut pe The Beat­les în concert de club, a cărat chi­tarele lui Jimi Hen­drix prin turnee și, până la urmă, a fondat una dintre cele mai influ­en­te formații ale curen­tului heavy metal. La 67 de ani, conti­nuă să bea o sti­clă de Jack Da­niel's zilnic și afir­mă că Mo­tor­head va înregistra un disc la doi ani, atâta timp cât își va per­mite un ampli­fi­cator. Cel mai re­cent dintre acestea, al două­ze­ci­lea din dis­co­grafia trupei, este "The World is Yours”. Forța și coeziu­nea trioului, sudat din 1994, ră­mâ­ne in­tactă, fiecare concert Mo­tor­head este un tăvălug și așa s-a întâmplat și la București. Alături de faimoasele trupe anglo-ameri­cane ce au ținut capul de afiș al festivalu­lui, Motor­head, Mega­deth, Mano­war, Motley Crue, s-a aflat și un "M” românesc: Met­rock. Cu cinci ore îna­inte de Mo­torhead, la patru după amiaza, pe un soare nău­citor, fanii formației au îndurat vipia pentru a fi alături de Metrock. Și a meritat! Cu George Pătrănoiu, unul dintre cei mai buni chitariști de rock români, și cu fi­gura emblematică a trupei, Cristi Ioniță, zis "Ză­pa­dă”, Metrock a fost la înălțime. Prima formulă a trupei se regăsește în 1980 la Oradea, câțiva ani mai târziu ea schimbându-se odată cu mutarea în Capitală. Rămas sin­gur, după plecările colegilor din țară, Cristi Ioniță reformează trupa, la începutul anilor '90, scoate un al­bum de succes și ține trupa pe linia de plutire în anii destul de tulburi, pentru muzica rock, ce au urmat. Este una dintre puți­nele trupe veterane ce con­tinuă să cânte un heavy metal curat, simplu, fără compromisuri, fără să se înmoaie odată cu trecerea ani­lor și merită aplau­ze, pentru abnegația cu care duc stea­gul mai departe.