("Cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah", cap. 38, versetul 8, Vechiul Testament)
Doctorul manastirilor
Doar el, in tot tinutul, stie planta asta. El, Ioan Baron, si inca un pustnic batran, numit Stefan, care i-a dezvaluit candva locurile. Limba cerbului. "Navalnicul"... Un fel de feriga stranie, "lunga-asa, pe care-o recunosti si-o gasesti greu, ca creste numa' pe niste stanci umbrite si nu trebuie s-o culegi decat prin februarie, cand e maronie, pan' nu da vegetatia. Si s-o folosesti proaspata, fiindca doar astfel are puteri mari..." Cu planta asta a vindecat chiar si cancere. Apoi Iarba talharului. Ori Pedicuta sabatica "noua", zisa pe-aici si Coada celor din vant, o planta magica, taratoare - "vrejuri lungi ca niste sfori ce-alearga pe pamant" - care nu traieste decat prin colturile cele mai intunecate ale padurilor, si abia dupa patru ani face niste flori galbenele, atat de asemanatoare cu alte plante taratoare, incat multi o confunda (maicile pustnice venite de la manastirea Petru-Voda au cules un sac, fara sa-si dea seama ca-i o iarba rea, nu cea adevarata). Dintre toti, doar Ioan Baron stie.
Cunoaste precis toate locurile unde sunt asemenea ierburi de leac in muntii Rarau, multe din ele foarte rare si puternice, cu efect uluitor de rapid, plante ce nu traiesc decat aici, in anumite sihle bucovinene. Umbla singur, zile la rand, prin pustietati, zeci si zeci de kilometri, dupa astfel de buruieni tamaduitoare, pe care le duce apoi in casuta sa din creierii muntilor si face din ele leacuri pentru oameni. Ceaiuri, alifii, tincturi, tot felul de licori ciudate, cu ierburi mari bagate inauntrul sticlei, preparate minutios, dupa retete vechi si precise. De multi ani traieste rupt de lume, in cabanuta aceea din Rarau, o casuta ca de basm, care a devenit aproape legendara in zona, caci desi putina lume se urneste sa urce pana la el, lumea vorbeste. Calugari vindeca, mai ales! Zeci de calugari sunt astazi sub ocrotirea lui. Adevarat "doctor al manastirilor", Ioan Baron este si el un om al credintei si cuminteniei. Traitor foarte multa vreme prin manastiri sau ca sihastru (cinci ani absolut singur, intr-un bordei sapat sub pamant, pe muntele Giumalau), ii cunoaste pe aproape toti pustnicii ce impanzesc si azi muntii astia, multi dintre ei monahi imbunatatiti, aflati aproape de sfintenie. De la acestia a invatat o mare parte din remediile sale, "leacuri soptite la ureche", in ceasurile de rugaciune si povata duhovniceasca, sfaturi tainice, in care se vorbeau putine cuvinte, dar fiecare cu rost adanc. De la acesti insingurati vietuitori in paduri le-a aflat, oameni care n-au cunoscut medic niciodata, fiindca au convingerea ca "Dumnezeu a lasat omului, in jurul lui, oriunde s-ar afla, toate plantele pentru tamaduirea tuturor bolilor", si ca un om cu suflet curat, care stie rostul naturii, nu are cum - nu are voie! - sa devina bolnav vreodata. "Toate ierburile is a lui Dumnezeu. Toate! Si toate au menirea lor de vindecare...". Asta crede din toata inima si Ioan Baron, acest barbatel vanjos si sanatos tun, c-o forta fizica cat trei barbati de varsta lui, de 66 de ani, care traieste solitar, in muntii astia salbatici de la marginea tarii, pe care-i cunoaste ca-n palma, mereu atent la pamant, la cer sau la arbori, in cautare de locuri ale plantelor sale rare. "Eu is doar un om simplu, un "nimeni"", se recomanda mereu, sfios de orice publicitate, rusinat sa-si rosteasca chiar si numele. "Ioan, atat", le zice oamenilor straini care-l cauta. Zilele astea e fericit: o maica sihastra l-a calauzit pana intr-o poiana inalta, dincolo de varful Giumalaului, si i-a aratat un povarnis c-o iarba noua. Flori ca niste bobite, asa. I-a zis la ce este buna. "Despre asta chiar nu stiam", marturiseste. Dar a cerut binecuvantare si, cand a ajuns acasa, a scris totul intr-un caiet. Asa si-a descoperit multe din leacuri, putin cunoscute in lumea medicala moderna. Si poate zice, fara nici o mandrie, ca acum cunoaste remedii pentru cam toate bolile omului.
25 de kilometri pentru un paharut cu alifie
Am mai scris, nu de mult, despre Ioan Baron. "Omuletul acela parca fara varsta, un spiridus al padurilor, c-o cusma neagra pe cap", care alearga de atatia ani prin pustietatile Bucovinei, ajutandu-i pe toti sihastrii din jur, cu mancare, taiatul lemnelor, sau sapandu-le el insusi bordeiele subpamantene. "Ocrotitorul sihastrilor", cum e numit uneori chiar si in Biserica. Cel ce a avut privilegiul sa cunoasca o multime de anahoreti cu viata ingereasca. Pustnici cu aura de sfintenie. Urcasem si eu, printr-un viscol teribil, pana la casuta lui plina de icoane, de pe varful Raraului, in care am vorbit mult, am baut un ceai care mi-a dat o energie incredibila si am mancat cel mai bun bulz din lume. L-am revazut dupa toata aceasta iarna grea acum, in primavara, cand am aflat ca va cobori pentru cateva ore in oraselul de la picioarele Raraului, Campulung Moldovenesc. L-am intalnit din nou pe la mijlocul lui aprilie. A venit vreo doisprezece kilometri pe jos, doar pentru a-i aduce unui gospodar de pe Valea Seaca, numit Costica Arsene, un paharut cu alifie din plante (sotia acestuia avea niste dureri mari la picioare), urmand ca apoi sa se intoarca alti doisprezece kilometri pana la casuta sa din inaltimi. Cam douazeci si cinci de kilometri pe jos, ca sa ii dea cuiva un paharut cu alifie. O pasta aurie, pe care o prepara cu mari greutati, umbland poate tot atatea distante pe piscuri, ca sa gaseasca ierburile de folos. A invatat "reteta" de la o maica pustnica, care la randu-i o stia de la o alta pustnica, batrana dinspre partile Radautilor. E-o compozitie grea, tare anevoios de facut, cu ceara curata-curata, ulei de masline tot curat, sau de oaie, apoi extract din plante salbatice macerate-n alcool: radacini dintr-o anume feriga, culeasa toamna, pe-un timp blajin, arnica, cretisoara, pedicuta si altele, totul pus intr-un ceaunas si amestecat la foc mic, ore la rand, pana ce iese pasta asta groasa, puternica, ce vindeca o multime de boli. Cere uneori cativa bani, foarte putini, doar cat sa-i ajunga pentru alta ceara, alt alcool medicinal, alt ulei de masline... Atat, fiindca astea costa prea mult pentru el, ba mai trebuie sa coboare si pana in oras sa le cumpere. Iar lui nu-i place orasul. Nu prea foloseste nici banii pentru sine, nu se pricepe. Nici macar leacuri n-ar face, daca s-ar putea. Dar n-are cum altfel. Chiar duhovnicul sau i-a dat ascultare sa continuie, caci e spre folosul oamenilor. "Atatea drumuri pe munti, dupa plante...". Dar trebuie sa faca asta. "N-am ce face. Ca daca n-o fac eu, cine-o mai avea rabdare, in ziua de azi, sa o faca?....".
Ioan Baron nu foloseste posta. Telefonul - foarte rar. Ii este cam rusine sa cheme tocmai la el, "acolo sus", vreun om suferind, ca sa urce atata drum muntele pieptis. Merge el la dansii, cand e cazul. Nu-i e usor nici asta, fiindca nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, nici soselele, nici trenurile. Face asta pentru oameni. Chiar daca sunt bolnavi din localitati indepartate, se urca pe tren si merge la adresa lor, pe cheltuiala lui, de drag, ca sa-i ajute, fara sa-i pese ca pierde atata timp pentru numai o sticluta de tinctura. Pentru el "timpul nu exista, ci doar clipa cand faci ceva pentru cineva. Altceva, ce-ar fi mai valoros? Nimica. Eu? Ce sunt eu? Eu am toata rabdarea din lume...".
Asa il revad, vesel, in dimineata asta de aprilie, coborand sprinten pe-o ulita pietruita, cu rucsacelul sau verde in spinare, zambindu-ne din departari si facandu-ne semne cu mana. Eu si Costica Arsene il asteptam in poarta casei, linistiti. Intram tustrei in odaia larga, "de buna", iar Ioan Baron scoate din rucsac paharul cu alifie si il asaza simplu, pe masa de lemn. Asta avea de facut. Isi cere scuze, dar n-are alt ambalaj decat acest pahar. Nu prea mai are chef sa zaboveasca, dar o face fiindca il rog eu foarte mult sa mai stam putin sa vorbim, de data asta nu despre pustnici, ci despre ierburi vindecatoare. Viorica Arsene, nevasta gazdei, ii zice cat de bine i-a facut o anumita solutie, pe care i-o daduse in urma cu cateva luni, tot pentru tromboflebita si artroza, caci ii intepenea, ca paralizat, piciorul, prin somn. Plus leacul de stomac si ficat. "Ca prin minune", zice. "Mi-o trecut, in numai cateva zile. Sa va ajute Dumnezeu!" Ioan Baron rade. Cu tot chipul. I se destind toate trasaturile, de-o fericire interioara, cumva. Nimic nu il face mai fericit decat cand aude ca i-a facut bine unui om.
Nemtii vrajitori
Avea putin peste 20 de ani si se afla undeva in Banat, in muntii Semenicului, pe care-i cunostea aproape la fel de bine ca pe acestia de-aici. De copil i-a placut cel mai mult sa traiasca prin munti, avand mereu un "dor de singuratate" si pustnicie, care e "efectiv innascut", crede, doar la unii oameni, n-ai cum sa scapi de el, orice-ar fi. Ei bine, niste cercetatori germani, specialisti in botanica farmaceutica, au venit atunci in zona, intreband ce localnic stie cel mai bine Cheile Carasului. Cautau niste plante foarte rare, ce nu cresc nicaieri in lume decat acolo, intr-un tinut nemaivazut de frumos: "Trece exact peste el paralela 45, cu prapastii, liane si cascade - zici ca nu esti in Romania -, iar eu cunosteam bine locurile si chiar plantele, desi nu prea ma pricepeam pe-atunci la ce folosesc". Nemtii venisera sa faca acolo niste experimente cu ierburi medicinale, aveau cu ei un intreg laborator mobil, bagat intr-un cort mare, cu eprubete si microscoape. Culegeau planta si verificau tot ce contine, ce nivel de toxicitate are, in floare, frunza, tulpina. In tulpina, mai ales. Asta ii interesa. Iar el ii privea si incerca sa inteleaga cum gandesc dansii medicamentele astea naturiste, caci aveau si un translator, care le explica totul. Din acele zile de vara a invatat Ioan Baron sa compuna primele sale remedii. Uitandu-se la savantii aceia germani, "cu cata atentie si "gingasie" scoteau din pamant fiecare fir de iarba, ca pe-o comoara parca, pe urma cum scoteau din planta fiecare picatura de substanta folositoare. Ca niste vrajitori ai naturii erau...". Dar marea revelatie au fost pentru el plantele! Cat de usor poate fi sa te vindeci singur... "Si-s toate aicea, langa noi. Gratis. Jur. Na, uitati-va" si arata spre fereastra prin care incepe sa ploua foarte tare, cu rafale. "Ce mare si frumoasa ii padurea...".
***
La inceput le-a testat pe el insusi, odata, cand si-a zdrobit genunchiul - deplasare grava de rotula cu ligamente - si medicii voiau sa il puna doua luni in ghips. Nu putea merge decat in carje, iar lui "ii era groaza de ghips", nu-l putea suporta. A rezolvat-o pe loc: orez fiert, propolis ras si tataneasa de la macerat, totul ca o "turta" pusa cataplasma. In doua zile, doctorii s-au crucit: nu mai avea absolut nimic, putea alerga. Altadata, dupa mai multi ani, a avut un accident mult mai grav, a cazut de pe o stanca din muntii Giumalau. I s-au sfaramat toti muschii de la picioare. Erau negre-albastre picioarele lui, de sus pana jos. Aflase leacul de la un calugar batran: in primul rand, pedicuta, dar si alte cateva plante din munti, carora nu le mai tine minte numele stiintifice. Bandaj cu foi de varza si "prapurul" de la oaie, adica panza aceea alba care-i tine intestinele, unse cu un fel de seu ce "trage" toate ranile. Un cioban dintr-o stana de pe varful Giumalaului a taiat o oaie si i-a adus "prapuru'" la bordeiul sau din padure, in vremea cand era inca pustnic. Si a vazut efectiv pe trupul sau miracolul unei tamaduiri uluitor de rapide. Tot in doua-trei zile, picioarele erau vindecate.
Frunzele din buzunar
Cazurile grave n-au fost insa incercate pe el, fiindca el n-a fost niciodata in viata bolnav cu adevarat. In fiecare zi, Ioan Baron mesteca niste plante pe care si le pune de cu dimineata, proaspete, in buzunarul de la piept al hainei, oriunde s-ar duce. Cand simte c-ar fi orice amanunt in neregula cu trupul sau, ia o jumatate de frunza si o mananca. Orice disconfort: stomac, plamani, ficat, inceput de raceala. Daca n-are planta potrivita pe-acasa, merge si o culege. Ori face ceai. Daca il doare stomacul, se duce si ia niste "pastura" de brad, un fel de bobite negre, uscate, ce ies pe rasina copacului. Cu "pastura" asta, printr-un regulament de tratament anumit, a vindecat ulcere. "Ii "esenta" bradului, tot ce-i mai bun in el si iese din rasina. Mananci doua-trei boabe si imediat iti trece stomacul. Imediat! La ulcer ii putin mai indelungat, da' tot vindeca. Am aflat asta de la un parinte sihastru, care mai mult din astea manca, toata ziua. Si o gasesti usor, pastura bradului. Va zic: ii atat de simplu, totul. Totul!... Natura asta.... Odata, o doctorita din Iasi m-o certat grozav: "Dom'le, tu ai un atestat, ceva? Unde ai studiat tu medicina?" Eu m-am rusinat si am pus capu-n jos. Zic: "Pai... in padure...". "Iti bati joc de mineee?!", o tipat ea. "Cum adica in padure?! Eu am facut Universitatea!". Anul asta, in iarna, o venit ea la mine, sus. Mi-o zis s-o iert, da' nu mai stie ce sa mai faca. Era bolnava cu ficatul, cu stomacul. Medicamentele n-o mai ajutau. M-am uitat la dansa si mi-era mila, mi-era parca si draga, cumva, saracuta. Eu nu ma supar niciodata pe nimenea. Eu nu stiu sa ma supar. I-am facut tincturi, ceaiuri. Acuma si-o facut o vila uriasa, de vreo sase miliarde de lei, pe langa manastirea Petru-Voda. Biata de ea.... Pacat ca oamenii de azi nu mai stiu lucruri simple. Altadata, batranii nostri stiau ce sa faca, n-aveau nevoie de doctor. Pustnicii stiu si acum. Of, padurea asta... Totu-i aicea, langa noi, si nu stim...".
Pe vreo sapte medici ii are acum ca "pacienti", cu leacurile lui. Vreo doi sunt chiar oncologi. Oameni care recunosc deschis ca medicina normala nu le mai e de ajuns. Lui Ioan Baron nu ii prea pasa. Ca-s doctori, profesori, ciobani... Unora le tine minte doar numele mic, ca preotul de pe pomelnic. Si, un secret: chiar ii pune pe pomelnice pe toti, la manastiri, dar nu le zice asta. "Buruienile de la mine, vindecarea de la Dumnezeu", asta e vorba lui, dupa ce le da plantele si ii invata cum sa le "intrebuinteze". "Buruienile mele", asa zice, smerit. In rest, nu-l mai priveste nimic. El doar atata stie sa faca. E poate doar putin mahnit ca nici macar oamenii astia bastinasi dimprejur, bucovinenii de prin sate, nu cunosc "folosinta" si nici macar cum arata plante medicinale obisnuite, ce cresc la doi pasi de ograzile lor. Culmea, nici macar batranii. Ioan Baron nu gaseste nici un motiv pentru care el n-ar putea sa traiasca pana la 100 de ani. Doar daca are vreun accident, daca ar cadea iarasi de pe vreo stanca. Doar asa. Dar, dupa cum se simte, zice ca n-are cum. Nu stiu de ce, dar, privindu-l, il cred.
Vindecari minunate
E foarte liniste si tihna in odaia cea mare a lui Costica Arsene de pe Valea Seaca, incat parca si vorbele noastre curg cu alean. Afara, prin ferestre, se vede o ampla furtuna cu soare. Inca ploua colorat, torential. Ioan Baron isi cere mereu iertare, cu voce soptita, ca vorbeste despre sine. Da, imi raspunde, e adevarat ca are vreo saptezeci de "pacienti" prin toata tara "si atat de multe comenzi, de n-am noroc", asta, doar fiindca vestea despre el s-a dus din om in om. Ce sa faca? El n-a dorit, uraste popularizarea asta, dar n-a putut sa nu-i ajute pe oamenii in suferinta. Gazda, Costica Arsene, gospodar masiv cat un urs si mult mai "lumesc", ii incuviinteaza spusele in tacere. Intr-un tarziu, il intreaba pe prietenul sau daca n-are vreo iarba pentru ficat, fiindca de cateva zile se simte foarte "umflat", i-e rau, se gandea zilele trecute sa mearga pana la spital in Campulung. "O trecut Postul Pastelui si na... Si eu... Ca tot omu'". Ioan Baron scoate din rucsacelul sau verde un pumn de frunze tari si zimtate, pe care i le da. Ii explica pe-ndelete cum se face ceaiul, printr-o infuzie speciala, pe care n-o prea inteleg. Iarba talharului. Sau Iarba Vantului... Cea mai puternica pe care o stie. N-o gasesti usor. Altadata, batranele o culegeau dezbracate, doar in anumite zile din iunie, prin locuri de putini cunoscute astazi. Vindecea, cum i se mai zice din strabuni, caci vindeca o multime de boli, de plamani, stomac, ficat, chiar si cancere sau ciroze hepatice. Ioan Baron nu poate sa uite un om cu ciroza din satul Tibana, undeva pe langa Iasi, caruia medicii ii mai dadusera doar trei luni de trait. Era slab, doar pielea si osul, abia mai putea merge. Iar el i-a adus aceasta iarba a talharului. Plus cateva tincturi cu tataneasa, miere si propolis. Dar iarba talharului a fost baza. Si azi, dupa vreo douazeci de ani, omul acela traieste.
Acestea nu-s doar simple intamplari. Acum doi ani, in iarna, un decan de la Institutul Agronomic din Iasi, specialist in plante, a auzit si el despre "buruienile" lui Ioan Baron si s-a gandit sa isi incerce norocul. L-a rugat sa-l ajute, caci suferea tot de o ciroza, in faza foarte grava. Ce altceva mai bun sa ii dea decat Iarba talharului? "Hai, mai, doar cu buruiana asta crezi mata c-o sa ma vindec?!", a zis profesorul. Dupa doua saptamani, nevasta lui a venit, de la Iasi, tocmai pana la casuta de pe Rarau, special ca sa ii duca lui Ioan Baron un cadou si sa ii multumeasca. Profesorul se insanatosise, era deja plecat in Portugalia, la un congres. Cand s-a intors, i-a cerut tamaduitorului sau sa ii trimita un manunchi de asemenea ierburi, dar intregi, cu radacini, frunze si flori, ca sa le analizeze in laborator, sa vada ce contin. Cunostea de mult Iarba talharului (Stachys officinalis), ii stia toate proprietatile terapeutice. Dar nici o planta din aceasta specie nu avusese pana atunci asemenea puteri. Conteaza probabil de unde, cand si, mai ales, "cum" o culegi, a fost concluzia sa stiintifica. Iar propria vindecare o considera si astazi "un miracol".
Despre cat de simplu poti fi fericit
Maine, Ioan Baron va pleca peste munti, de la casuta lui din Rarau, pana la manastirea Pojorata. Pe scurtatura. Va strabate doua paduri, va trece un munte stancos foarte abrupt, si, in sfarsit, va ajunge la manastire, cam pe la mijlocul utreniei. Acolo se va intalni cu doua femei mai in varsta, venite tocmai de la Bucuresti, doar pentru el, sa ia niste plante, dar si niste remedii pentru alti cinci bucuresteni care sunt in suferinta si-si asteapta leacurile, preparate minutios pentru fiecare.
Ioan Baron va veni. Pe la ora sase jumatate va vedea rasaritul soarelui, chiar de pe varful muntelui. Si manastirea cea alba jos, departe, la picioarele sale. In acel loc inalt se va odihni putin, se va aseza pe iarba si va privi. Poate chiar va manca ceva, din rucsac. Stie asa bine drumul asta, l-a facut de sute si sute de ori, diminetile, devreme... Se simte liber, fericit. Dupa ce se va intoarce de la manastire, nu stie precis ce va face. Nu s-a gandit. Singurul sau program e doar cel de rugaciune, pe care-l tine "cu sfintenie, orice s-ar intampla", de multi ani. Dimineata, de la ora patru si pana la sase, apoi dupa pranz, de la patru la cinci, si seara, de pe la opt pana spre zece, inainte de a adormi. Dar poate sa-si faca rugaciunile si pe munti, in padure, fiindca poarta mereu in rucsacul sau verde Ceaslovul, absolut oriunde s-ar duce. Se pune undeva, pe-o pajiste inalta, in genunchi, si doua ore, doar se roaga. Nici o clipa nu se ridica. Ii zic ca asta-i o viata ca de calugar, dar el zice ferm ca nu. Ci crede ca asa ar trebui sa traiasca orice crestin obisnuit. Orice om liber. Pentru el nu-i deloc o privatiune, o corvoada, ci chiar o bucurie. Adesea, abia asteapta "ceasurile" astea ale rugaciunii. Si pentru cine se roaga? "Pentru toata lumea asta din jur. Pentru tot ce este...". Asa zice. Si rade.
Asadar, chiar nu stie ce va face maine, spre amiaza. Poate ca va merge dupa plante. Poate va trece dincolo, peste Rarau, pana la manastirea Sihastria, sa vada ce mai e. Acolo, parintele staret Ioan Larion, unul din marii duhovnici ai Bucovinei, il numeste si azi "doctorul manastirii". De doua ori, Ioan Baron l-a salvat de la moarte. E batran, are o boala grava de plamani, uneori se sufoca, aproape i se opreste respiratia. Fug calugarii peste munte, pana la el: "Hai, frate Ioane, ca parintele nostru ii gata!...". Mereu vine, cand este chemat. Dar nu ii place faima asta, de "doctor al manastirilor", cum l-a botezat parintele Ioan. Chiar anul acesta, la Boboteaza, a vrut sa ii multumeasca in predica sa de la sfarsitul Liturghiei. In fata unei biserici arhipline, a spus: "Avem aici un om care m-a salvat de la moarte. Mari sunt minunile lui Dumnezeu...". Vindecatorul statea cuminte, undeva in pridvor. Nu se astepta. "Unde esti, frate Ioane? Ridica mana sus!", a mai zis duhovnicul, zambind, privind peste multime. Atunci el s-a rusinat tare si nu a ridicat mana. A iesit incet din biserica si a plecat si s-a tot dus, aproape alergand peste munti, inapoi, spre casuta lui. Nu vrea sa fie stiut. Vrea sa fie nimeni. Pentru Ioan Baron, "nimic din ceea ce faci nu trebuie sa fie stiut". Nu-i pasa. Maine, la rasaritul soarelui, va fi pe varful muntelui aceluia, unde se va aseza pe iarba. Lumea va fi la picioarele lui. Va sta acolo cateva minute, ca sa se odihneasca. Si va privi.