ANA POPESCU - "Cand faci ce simti, lucrurile se aseaza cum trebuie"

- Tanara actrita de cinema, cu studii americane si filme realizate, si acasa, si dincolo de ocean, si-a croit succesul convinsa ca atunci cand faci ce iti place si placerea e dublata de munca, nu exista piatra care sa-ti stea in drum -

Linistea bunicii si ciorba bunicului

- Esti o actrita de cinema cu palmares stralucit. Ai lu­crat cu Francis Ford Coppola si cu Joel Schu­macher, doi giganti ai regiei de film. Cu toate astea, acasa, in Romania, esti prea putin cunoscuta. De unde a pornit drumul tau spre succes?

- De obicei, talentul si pasiunea pentru o arta anu­me se mostenesc pe linie de familie. La mine n-a fost asa. Am avut, ce-i drept, parinti cu firi artistice, firi foar­te imaginative, dar ei sunt (doar mama mai este, caci tata s-a prapadit) de profesie ingineri metalurgi. In­­gi­neri cu firi de artisti. Tata picta, mama il ajuta, aman­doi confectionau marti­soare si bratari inainte de '90, apoi ta­ta si-a descoperit pa­siu­­nea pentru fotografie... Aman­doi erau innebuniti du­pa filme si muzica, asa ca eu am ascultat muzica, in­clusiv straina, de foar­te mica. Apoi, cand aveam cinci ani, am pri­mit un vi­­deo de la o matusa din Sta­tele Unite si am in­ceput si maratonul fil­melor. Tot blo­cul venea la noi in vizi­ta, sa vada filme de pe ca­sete "tra­ficate", cum se fa­cea pe atunci. Apoi ai mei ma du­ceau la expozitii de pictura, aveam albume de arta in ca­sa... M-au educat in directia asta artistica, mi-au inoculat bucuria asta de a trai cu arta. Iar acasa, mereu stiau sa creeze sarbatori, chiar daca, din punct de vedere finan­ciar, nu aveam mari posibi­li­tati. Nu ne permiteam sa dam mese fastuoase sau sa cum­param cadouri scumpe, in­sa lipsa banilor era com­pensata de imaginatia lor si de dra­gostea cu care im­pa­chetau fie­care cadou mo­dest sau pe care o adaugau in orice reteta de mancare. Cred ca atmos­fera aceasta per­ma­nenta de bucurie si faptul ca i-am va­zut pe ai mei iu­bin­du-se atat de mult mi-au influentat e­norm ale­gerile de mai tarziu. Si mai erau si vacantele la Braila, la bunicii din partea ma­mei, unde abia asteptam sa ma duc. Aveam acolo o ca­sa-vagon, in care fiecare camera era diferita - cu pat diferit, cu peretii vopsiti di­ferit... Bu­nicii, care au ames­­tecat in sangele lor mul­te natii - greci, tatari si per­sani - erau veseli tot tim­pul, ba aveau si animale pe langa casa si asta era ceva fantastic pentru mine. Mi-au spus ca avem si o vaca in pod, iar eu am fost convinsa ca este ade­varat, caci n-am verificat niciodata, desi mi-ar fi placut sa o vad. Erau si gaini prin curtea noastra, iar eu dezvoltasem o obsesie, sa in­tru in cui­bar si sa stau cu ele. Imi placea, pro­babil, viata in comu­nitate, iar comunitatea gainilor mi se pa­rea foarte po­­trivita. (rade) Cand infloreau copacii, stateam mai mult co­cotata printre ramuri, apoi, cand se co­ceau fructele, ma indeletniceam cu cule­sul lor. Im­preuna cu ve­risoara mea, de care ma des­parteau, ca varsta, doar zece luni, ma jucam facand prajiturele din pamant, din care eu mai si muscam cateodata, pen­tru ca mi se pa­reau foarte apetisante. Ne placea mult si leap­sa. Odata, cuprinsa de fre­nezia jocului, am izbutit sa cad intr-un sant cu apa, plin de ma­tasea broastei si broaste, bi­neinteles. Mo­mentele alea n-o sa le uit niciodata, atat de cumplite au fost. (rade) Pe bunicul il tin minte fa­cand tot timpul ciorba. Asta probabil fiind­ca eram me­reu uluita de cat de marunt toca zarzavatul si legumele. Iar pe bunica o tin minte ca pe o figura de poveste: era plinuta, avea un ras din ace­la, din inima, si cand ma strangea la piept, simteam ca ma imbra­tiseaza cu tot sufletul. Bunica m-a invatat ce inseamna credinta in Dumnezeu, ce in­seam­na toleranta si res­pectul fata de semeni si ce inseamna sa fii un om cu su­fletul linistit. Bunica avea o liniste pe care n-am mai re­ga­sit-o decat la o singura persoana pana acum si e ceva ce nu pot sa explic in cuvinte, e ceva ce trebuie vazut si, mai cu seama, sim­tit.

Vedeta din stratul cu zarzavat

- Pana aici, nici o legatura directa cu teatrul, cu actoria...

- Ba cred ca da. Libertatea si bucuria copilariei dezvolta mult fantezia, creeaza o energie care adeseori se transfigureaza artistic. In mod concret insa, pri­ma mea legatura cu scena tine de zilele cand ma jucam pe langa bloc aici, in Bucu­resti. Unii dintre copiii de-o seama cu mine orga­nizau spectacole in gradina, iar eu tare as fi vrut sa urc alaturi de ei pe sce­na aceea im­pro­vizata, numai ca eram o fetita cam gra­suta, si imi lipsea curajul sa ies in fata alaturi de ei, desi pu­team si eu sa cant si sa dansez. Singurele mo­mente in care imi asu­mam pos­tura de "vedeta" erau cele in care ma simteam foarte si­gura pe mine, adica sa dau cu sapa, sa plantez zar­zavaturi si flori... Si mai faceam si ges­turi extreme: ma bateam cu alti copii. Si la asta ma pricepeam! (rade) Chiar, nu stiu de ce eram asa de vio­lenta in perioada aia! Cert e ca as fi vrut sa am codite impletite si fustite scurte, dar, in loc de asta, eram un baietoi grasut. Mo­mentul "eliberarii" a venit abia pe la 14-15 ani, dupa ce intrasem la liceu, la Sfan­tul Sava, si dupa ce pierdusem din kilogramele in plus. Atunci am inceput sa fiu admirata pe holurile scolii si-am realizat ca nu ma mai deranja sa fiu in centrul atentiei. Iar dupa ce am castigat si titlul de "Miss Fru­musete", am inceput chiar sa-mi doresc sa fiu in centrul atentiei. (rade) Ciudat e insa ca, pana la 18 ani, in afara unor incursiuni cu scoala, eu nu am mers niciodata la teatru. Nu stiu de ce! Oricum, ini­tial, eu ma pregatisem sa de­vin medic, dar mi-am dat seama repede ca asta nu era alegerea potrivita pen­tru mine, fiindca sunt genul de om care se implica trup si suflet, care nu poate sa se de­taseze de problemele oa­me­nilor cu care vine in con­tact, or sa faci medicina pe fon­dul unui exces de sensi­bi­li­tate... e ceva foarte dificil. Asa ca, pa­na la urma, am dat la fa­cultatea de Chimie. Ma gan­deam ca, in felul asta, puteam sa-mi ex­ploatez si latura crea­tiva: ma si vedeam facand par­fumuri. Dar, incepand cursurile, am realizat ca facul­tatea asta nu semana de­loc cu ceea ce-mi in­chi­puisem eu, nu implica crea­tivitatea dupa care tanjeam. Asa ca, incet-in­cet, din aceasta stare de dezama­gire acu­mulata, m-am transfor­mat in clov­nul grupei, iar situa­tia asta a cul­minat cu ziua in care, la un curs, profe­soa­ra de chimie anor­ganica mi-a dat cu un caiet in cap si mi-a zis sa ma duc la circ, ca acolo e locul meu, la care eu m-am intors catre ea foarte re­voltata si i-am replicat: "Doam­na, eu plec la teatru!". Am iesit din clasa, fara sa stiu exact unde ma duc, dar picioarele m-au purtat fix acolo unde spusesem: la spectacolul "Unchiul Vania", de la teatrul Bulandra. Si de-atunci, soarta mi-a fost pecet­luita! L-am cunoscut pe Horatiu Malaele, care m-a incurajat sa ma indrept catre teatru, am mers si-am vazut multe-multe spec­ta­cole, am citit diverse carti care aveau legatura cu zona asta si m-am angajat ca figurant la Teatrul National. Intre timp, am terminat anul la Chimie, m-am angajat ca barman, ca sa-mi cas­tig existenta, dupa care am dat admitere la UNATC si-am picat. (rade) Am avut insa si noroc. In perioada aceea, am intalnit-o pe doamna Sanda Manu. Dansa m-a vazut si mi-a spus: "Eu te iau la mine la clasa, da' sa stii ca sunt dura". I-am raspuns ca mie nu mi-e frica de duritate, ci mi-e frica de rautate. Si asa am plecat la drum impreuna, la facultatea "Spiru Haret", unde doam­na Manu avea clasa, impreuna cu Dana Voicu, care-i era asistenta. Am muncit foarte mult in facultate, pen­tru ca, intr-adevar, doamna Manu e dura, te tine ca in armata, dar o armata in care esti liber sa te explorezi si sa evoluezi. Iar eu asta am facut: m-am autodisci­plinat si m-am maturizat. Si azi con­sider ca doamna Manu si domnul Marcel Iures, care mi-a fost de ase­menea ghid pe drumul actoriei, sunt reperele mele.

- Parintii tai te-au sustinut in aceasta alegere?

- Culmea e ca nu! Dragii de ei ar fi vrut sa ma vada cu o meserie "normala", care sa-mi asigure un venit constant si un trai decent, o meserie care sa nu implice fluctuatii si riscuri, cum e in actorie. Dar, pana la urma, vazandu-ma atat de inversunata, m-au lasat in pace si, printre oftaturile tatei, mama mi-a spus: "Doar sa ai grija!".

Visul american

- Ai avut, si astfel a ajuns sa-ti completezi studiile de ac­torie cu cursurile de la celebrul Institut "Lee Stras­berg", din New York...

- Cand am terminat facultatea, am vrut sa dau concurs la un teatru, dar singurele teatre care organizau concursuri erau la Craiova si la Ploiesti. Pentru ca imi placeau mie filmele, dar teatrul ma fascina! Eu teatru voiam sa fac, acolo mi se parea ca e viata ade­varata pentru un ac­tor. De-alt­fel, multa lume ma in­treaba de ce nu am facut teatru. Pai, nu am prea avut unde si sin­gurele usi pe care am pu­tut sa le deschid au fost cele din publicitate si din film. Am mers la niste cas­tinguri, am luat niste ro­luri si-am mers pe ca­lea asta. Teatru am jucat pen­tru copiii din orfe­li­nate. Intr-o noapte, mi-a venit ideea unui musical cu sase actrite, un musical pe care l-am pus la punct impreuna cu colegul meu, Bobi Pricop, care a facut si regie. Am infiintat o asociatie non-profit si am jucat acest spectacol, care pansa ranile de amaraciune ale copiilor din orfelinate, dar si ranile din sufletele noastre de actori care voiam sa facem teatru, dar nu aveam unde. Per total, aveam insa prea mult timp liber, adica munceam prea putin. Faceam cel mult un film pe an - un rol secundar sau un rol si mai secundar decat secun­dar (rade) - si, din cand in cand, cate-o reclama. Si-atunci m-am gandit sa fac "ceva" si in strainatate. M-am gandit pe ce gen de roluri as putea sa fiu distribuita, cel putin initial, si m-am apucat sa in­vat franceza si spaniola, ca sa acopar toata paleta (en­gleza o stiam). Dupa care, intr-o noapte - ca noaptea se pare ca-mi vin mie ideile bune - mi-au cazut ochii pe o carte a lui Lee Strasberg. Mi-am adus aminte ca exis­ta si un institut "Lee Strasberg", am intrat imediat pe internet, am citit cum sta treaba acolo, am vazut ca aveam o luna si jumatate la dispozitie in care sa ma pre­gatesc, mi-am socotit banii, mi-am dat seama ca pu­team sa ma descurc, si-am zis: "Gata! Asta fac!". Si-am plecat in America. Unde chiar am inteles ce in­seam­na metafora asta cu visul american. Ideea e ca, daca dimineata ai o pro­blema, pana seara s-a rezolvat. Serios! Eu, de pil­da, cand am ajuns in New York, m-am trezit cu ba­ga­jele pe o banca intr-un parc, ca n-aveam unde sa stau, dar, pana seara, totul a fost in regula. Acolo, toata lu­mea vrea sa fie optimista si vrea sa rezolve orice pro­blema, indi­fe­rent cat de spinoasa ar fi ea. Cred ca asta e secretul vi­su­lui american. Si mai e ceva: americanii, de oriunde ar fi venit ei initial, au ceea ce se numeste solidaritate. Ei merg pe principiul: "suntem cu totii in aceeasi oala, trebuie s-o scoatem la capat". Si chiar o scot la capat! De-asta cred ca-mi si place in America. Si ma doare sufletul cand vad ca noi am copiat de la ei numai zgura, chestiile superficiale, in loc sa luam ceea ce e cu-ade­varat benefic, sa invatam lectia asta a soli­daritatii. Caci, dupa cum se vede, noi peste lectia asta am cam sarit.

- Ai colaborat cu mai multi regizori straini, in­clusiv cu Francis Ford Coppola si Joel Schumacher. Poti sa faci o comparatie intre metodele de lucru ale regizorilor romani si cele ale regizorilor straini?

- Eu nu pretind ca felul in care lucreaza regizorii romani e gresit. Cred ca e mai curand vorba de ce ti se potriveste mai bine. Iar mie mi se potriveste sistemul acesta al strainilor, pentru ca ei sunt foarte preocupati de ideea cultivarii unei relatii interpersonale cu actorii. In scoala americana de actorie se merge foarte mult pe invatarea metodelor optime de relationare cu colegii, asa ca si regizorii sunt mult mai pregatiti sa comunice cu actorul. Or, pentru un actor este foarte important sa simta ca nu vorbeste in gol, este foarte important sa poata sa comunice relaxat cu regizorul, sa aiba acest confort psihic pe care ti-l da dialogul. La noi, uneori, ca actor, ai senzatia ca esti o marioneta, iar regizorul e papusarul. Sigur, nu toti sunt asa. Exista si unii regizori romani care se preocupa de relatia cu actorul. Eu am intalnit astfel de exemple, oameni cu care chiar simti ca faci echipa. Uite, de pilda acum fac un film romanesc, cu Raluca Mirescu Ungureanu. Ei, cu Raluca lucrez extraordinar de bine! Tocmai pentru ca relationam, comunicam fara sincope.

Iarba verde de acasa

- Multi actori odata ajunsi si afirmati in America nu s-ar mai uita nici o clipa in urma, catre Romania. Tu insa continui sa faci naveta intre doua continente. Ce te tine asa de legata de patrie?

- Tot ce e frumos si tot ce e urat aici. In Romania sunt inca lucruri de facut, sunt lucruri de construit... Apoi, ceea ce ma tine legata e familia: mama, surorile mele, prietenul meu... Sigur, ei pot sa ma viziteze, pot sa vina in America, dar, pana la urma, aici e casa mea. Si apoi, si profesional vorbind, tot aici e casa mea. Mai ales cand vine vorba de teatru. Teatrul trebuie sa-l fac in limba mea. E o chestiune legata de radacini. Iar din­colo de toate astea, eu sunt o patrioata. Ma bucur ca m-am nascut aici, in Romania, pretuiesc tot ceea ce am trait aici, pretuiesc tara mea. Pentru ca, mai ales atunci cand stai mai mult in strainatate, incepi sa vezi mai limpede toate lucrurile bune de aici. Iar eu am credinta ca, in zece ani, aici, in Romania, va fi foarte bine. La modul general, nu doar in domeniul meu.

- Ai participat la mai multe festi­valuri de film in strainatate. Cum te-ai simtit ca actrita romanca? Ai avut impresia ca esti o Cenusareasa?

- Nu, dimpotriva! Strainii sunt des­tul de stresati de oamenii din lu­mea fil­mu­lui romanesc, pentru ca noi, romanii, luam premii. (rade) Asa ca sunt foarte cu­riosi, vor sa discute cu noi si sa elu­cideze misterul: ce e aici, ce se intampla aici de noi aparem asa, din spatiul asta care lor li se pare exotic, si insfacam o gramada de premii. In ceea ce ma pri­veste, am avut noroc, pentru ca am fost admirata si datorita tinu­telor de gala pe care le-am purtat. Am fost imbracata de designeri romani, Claudia Castrase si Co­rina Vladescu, si cu creatiile lor am facut furori. Ceea ce m-a bucurat gro­zav, pentru ca am tinut in mod deosebit sa ma prezint acolo ca romanca suta la suta, inclusiv la nivel vesti­men­tar. Nici cu prajina nu-mi ajungeai la nas, de man­dra ce eram ca sunt romanca!

- Viata ta pare sa fie o poveste doar cu intamplari fericite, un basm modern.

- Ei, n-am o viata glamuroasa, cum mi-a spus cineva la un moment dat. Dar am o viata activa. Sunt intr-o permanenta agitatie, pentru ca am foarte multa energie. Si asta, fara sa beau cafea. (rade) Acum, de pilda, de o luna si ceva, dorm numai trei ore pe noapte, pentru ca muncesc la filmul despre care ti-am spus. Dar si in America sunt tot asa, bagata in priza. Acolo fac parte acum dintr-o trupa care a pus in scena un spec­tacol de broadway-jazz. Noroc ca reprezentatiile se dau in reprize: se joaca 4-5 spectacole, se face o pauza, iar se joaca 4-5 spectacole... De-asta acum am posibili­tatea sa stau aici si sa filmez in liniste. Colegii mei m-au inteles si ma asteapta. Ca si un fost profesor de la "Lee Strasberg", cu care, la intoarcerea in America, voi in­cepe sa lucrez un film. In orice caz, cand termin munca si stiu ca a doua zi am liber, imediat aranjez sa ma vad cu prietenii mei, pentru ca mereu mi-e dor de ei, mereu timpul intalnirilor noastre e insuficient... Sau ma duc si gatesc ceva bun, citesc ori dau o fuga la sala, ca sa mai consum din energie. Merg in conti­nuare la filme, la teatru... Uneori mi se mai intampla si mie sa ma plang de oboseala, dar, sincer, n-as vrea ca viata mea sa se desfasoare altfel. Pentru ca-mi place asa cum e. Mama imi spune "Alice in Tara Minunilor" si chiar are dreptate. In primul rand, fiindca eu mereu aleg sa vad partea plina a paharului si, in al doilea rand, pentru ca, indiferent de situatie, eu niciodata nu ma lamentez, ci imediat incep sa caut solutii ca sa fac sa fie din nou bine. Iar in al treilea rand, pentru ca sunt o persoana norocoasa: cand imi doresc ceva cu adevarat, atunci lucrul acela mi se intampla. (Uneori, ma cu­prinde frica, pentru ca ma intreb daca sunt pregatita realmente ca sa primesc acel dar.) De fapt, ceea ce ma straduiesc eu este sa dau sens fiecarei zi a vietii, sa fac in fiecare zi ceva care sa fi con­tat...

Indragostita de dragoste

- Dar de unde ai atat de multa energie, Ana? Im­partaseste-ne si noua secretul.

- Energia din viata mea e data de iubire. De fapt, viata mea incepe atunci cand iubesc. Nu pot sa func­tionez cu ade­­varat decat atunci cand sunt indragostita. Si sunt indragostita de viata, sunt indragostita de dra­goste - cum imi spune mama. (rade) Si acum am ni­merit si per­soana care trebuie, asa ca am si un prieten. Dra­gostea mi se pare ca da curs vietii mele. Si­gur, pot sa fiu si sin­gura, pot sa stau eu cu mine, sunt capabila sa-mi rezolv prin forte pro­prii toate proble­mele, dar cand iu­besc, mi se pare ca toate imi ies mai bine, am un plus de energie care ma face sa ma simt mult, mult mai bine. Si - poa­te e o iluzie - dar atunci cand iubesti, cand esti parte dintr-un cuplu, nu mai esti... singur. As­ta e cu­vantul cel mai potrivit, in sensul lui profund. Iar eu cred ca oa­menii nu sunt facuti sa traias­ca singuri. Fiecare func­tionam pe mai multe planuri, dar, pe acela al afec­tului, chiar cred ca e po­sibil sa-ti gasesti su­fle­tul pere­che.

- Nu e greu sa tii legatura cu un suflet pereche, facand mereu naveta New York-Bucu­resti?

- Ba da, e greu. Dar naveta aceasta e o conditie a vietii mele de acum. Imi doresc sa muncesc, asa pot sa muncesc acum, asa tre­buie sa fiu luata - "la pachet" cu naveta. E nevoie, intr-adevar, de foar­te multa intelegere din partea celuilalt. De-asta doi ar­tisti se inteleg bine, iar prie­tenul meu e si el artist, lucreaza in a­ceeasi bransa cu mine, fara a fi insa persoana publica. Iar el ma intelege si in ceea ce pri­veste rit­mul de viata, si in privinta "spe­cificului" im­pus de meseria de actor, care, pentru un om ne­im­plicat in domeniul acesta, poate naste o senzatie de disconfort sau pot genera gelozie. Prietenul meu pricepe ca daca ma sarut cu cineva intr-un film sau pe o scena, asta nu are nici un fel de le­gatura cu re­latia noastra... Pe de alta parte, cred ca si eu sunt un om destul de generos, care merita sa fie inteles. (rade) Si sunt un om fara subtexte. Sunt un om onest, uneori sunt chiar dureros de sincera. Dar ideea este ca, mai ales in dragoste, nu-mi ingadui sa-mi adaug... "subtexte". Vor­ba ceea: "Ce vezi, aia pri­mesti".

- Sa vorbim putin si despre frumusete. In cazul unei actrite, ea este un ingredient principal. Cum iti mentii forma maxima?

- In primul rand, iubesc. Daca iubesti, n-are cum sa nu-ti fie bine. Apoi fac sport: dansez, inot, sar coar­da, fac kick-box, kangoo jumps si bosu. Imi ingri­jesc corpul cu uleiuri organice: ulei de cocos, pe care il folosesc ca demachiant, ca unguent pentru piele, dar il adaug si in mancare, ulei de argan, pe care il folosesc pentru par, ulei de avocado, pentru corp, iar ca tratament antirid pentru fata, ulei de masline, cu care imi gar­nisesc mancarea. Si, ca tot a venit vorba de mancare, ma­nanc foarte putina carne, si atunci doar carne de vita si de pui. Imi plac salatele - din legume cat mai diverse - si supele, si ma topesc dupa dulciuri. Daca mi-ai dat dulciuri, sunt in extaz! (rade) Atunci cand sunt ne­linistita, ma tratez cu esente Bach. Si beau foarte multe ceaiuri. Asta in general! Un ceai, o carte, muzica si apoi dorm neintoarsa, iar a doua zi ma trezesc plina de energie, cu un tonus senzational si nici de machiaj nu mai am nevoie!

- Dar siguranta asta de sine cum o antrenezi? De unde vine? Ai si pentru ea o reteta?

- Vine din nesiguranta! Din dorinta de a face bine ceea ce fac in profesie, din dorinta de a face bine in relatiile cu oamenii, din dorinta de a nu fi inteleasa gresit... Exprim atat de puternic aceasta dorinta de bine, incat pare ca sunt foarte sigura de mine, dar, de fapt, sunt foarte fragila si marcata de nesiguranta. Mai ales profesional, eu inca nu am confirmat, asa ca duc o "lupta" continua, tocmai ca sa demonstrez ca, dincolo de personalitatea mea expansiva, pot sa confirm astep­tarile si sperantele si increderea pe care mi-au acor­dat-o niste oameni extrem de importanti pentru mine, in frun­te cu doamna Sanda Manu, cu domnul Marcel Iures si domnul Adrian Pintea.

- Daca in fata ta ar fi acum pestisorul de aur, caruia sa-i incredintezi trei dorinte spre implinire, care ar fi cea mai importanta din ele?

- Sa nu cumva sa mai fac vreodata ceva impotriva firii mele, sa nu mai fac nimic din ceea ce nu simt. Asta e ceea ce astept, de fapt, de la mine. Am facut greseala asta, am mers impotriva a ceea ce simteam eu ca e bine si am ratat niste sanse, mi-am inchis niste orizonturi. Si-apoi, cand faci ceea ce simti, lucrurile se aseaza in­totdeauna asa cum trebuie. Eu cred foarte tare in asezarea lucrurilor pe fagasul cel bun. De-asta nici nu ma sperie predictiile astea cu sfarsitul lumii, care se tot vehiculeaza acum. Dupa mine, sfarsitul lumii e in fie­care zi, atunci cand faci o nedreptate.