Vara anului 1941. Ofensiva armatei romane recucereste Basarabia si elibereaza orasul Chisinau de cotropitori. Era razboi. Si logodnicul meu, Ionel, sergentul Ion Balanescu, din Regimentul 24 infanterie, era acolo. De luni si luni de zile, fusese concentrat pe zona pentru acest deznodamant, timp in care doua doruri se zbuciumau in sufletul lui. Sa treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei si sa-si implineasca dragostea prin casatorie. Primeam rar vesti de la el, si-n ultima carte postala, mototolita si murdara, imi scria in cateva randuri ca e sanatos. Nimic deosebit fata de celelalte scrisori, numai ca, de data aceasta, adresa lui l-a pus pe ganduri pe tatal meu, care facuse si el razboiul in anul 1916. "E in batalionul de asalt", spuse tata ingrijorat. "Il asteapta lupte grele". Dar nu trecu mult de la aceasta veste, cand ne pomenim cu Ionel la noi in prag. Am navalit toti cu intrebarile pe el. Ce se intamplase? Se ispravise razboiul? Cum venise? Ce era batalionul de asalt? Cat statea? Pe rand venira si raspunsurile. Pana la noi ordine, situatia pe front era stationara. Venise cu o masina cu misiuni militare la comandament. Batalionul de asalt era o unitate de voluntari dotati cu spirit de sacrificiu. Recompensele pentru misiunile indeplinite constau in donatii de pamant sau concedii. Ionel nu voia pamant, dar dorea nespus sa vina acasa. Si iata-l acum pe Ionel - inalt, subtire, curat la fata, cu ochi albastri si cautatura hotarata, imbracat in haine militare si cu casca de razboi pe cap. O aparitie tulburatoare pe strazile Bucurestiului, caci venea de-acolo, de pe front. Iata-l alergand infrigurat dupa acte pentru - da! -, pentru casatoria cu mine. La Primaria sectorului 3 albastru, la Patriarhie, la Liceul "Domnita Ileana" - pentru scoaterea unui certificat de absolvire a scolii mele (din pacate, neterminata).
Era a doua zi din cele trei zile de permisie, si la ora convenita m-am infatisat cu tata la primarie. Ritualul obisnuit - cu ofiterul starii civile, cu parintii si mirii, cu martorii - se desfasura intocmai, cand, iata, ceremonialul este oprit. "Mireasa (o fatuca mladie, 'naltuta, cu ochi verzi si par castaniu), mireasa e minora", spuse functionarul primariei. "Trebuie si consimtamantul mamei". (Imi mai trebuiau patru luni pana la majoratul legal, care era, pe atunci, la 21 de ani.) In graba, Ionel se repede acasa, o ia pe mama pe sus, si casatoria se face simplu si linistit. Cele doua familii reunite in jurul celor doi miri au poposit apoi la restaurantul "Calul Balan", proaspat deschis. Si proaspete erau si preparatele culinare, si "balan" interiorul localului.
Aci, fac o mica paranteza pentru a arata ca atat mama, dar mai ales tata, ne crescusera pe noi, cei patru copii, dupa principii severe. Printre altele, tata nu ne lasa sa-i spunem "sarut mana", necum sa i-o sarutam. Iar acum, imi face un semn discret sa vin intr-un loc retras, si eu imi spun stingherita ca a sosit, in sfarsit, momentul acestui gest filial, cand tata ma ia de mana si-mi zice: "Sa nu-i spui niciodata sotului tau ca sta in casele tale" si harst, in loc de sarutare, imi trage o palma pe obraz. Peste foarte multi ani, aflu de la Ionel ca si pe el tata l-a felicitat in modul acesta original, spunandu-i: "Orice ai face in viata ta, totdeauna familia sa-ti fie familie" si, harst, si lui o palma pe obraz. Dupa aceste felicitari atat de originale, fiecare a mers la casa lui. In a treia zi de permisie, dimineata, m-am intalnit cu Ionel in Cismigiu, apoi am mers impreuna la el acasa. Statea cu maicuta lui, in doua camarute, pe Bulevardul Banul Manta. Maicuta lui nu era acasa. Hartia albastra de la ferestrele camerei punea in penumbra lucrurile din odaie. Parca vad si acum dulapul, masa, patul, scaunele. Pe masa erau o carafa cu apa, doua lingurite si un borcan cu dulceata aurie. Si realitatea a fost pe masura viselor...
Dupa-amiaza, Ionel a plecat pe front cu aceeasi masina cu care venise si, poate nu este de crezut, dar s-a intors teafar acasa, cand l-au demobilizat. Si Dumnezeu, soarta sau strategia razboiului au vrut ca batalionul de asalt sa nu traga nici un glont. In schimb, regimentul din care s-a format acest batalion a fost decimat in lupte...
Noi am facut nunta la biserica, apoi viata s-a scurs cu prevazutele si neprevazutele ei. A venit nasterea copiilor nostri, apoi moartea parintilor, a trecut ca in zbor dulcea copilarie si adolescenta a fetelor noastre, au venit si casatoria lor, copiii lor, batranetea noastra.
In tot acest timp, deasupra casei noastre a planat aripa protectoare a dragostei si a credintei. Si-n fiecare toamna, pe 6 octombrie, mai adaugam un an casatoriei noastre. Toamna aceasta implinim 59 de ani.
Aceasta a fost povestea noastra de dragoste. Si mai este.
MAGDALENA BALANESCU - Bucuresti
Fotografii document, preluate din albumul "Romania- simplitatea pierduta" de Ernest Bernea