MIRCEA RUSU - "In societatea noastra, totul a devenit bascalie"

Silvia Kerim
* Stea de prima marime a teatrului romanesc, actor de linia intai la Nationalul bucurestean, isi reconfirma valoarea si in primavara aceasta, in rolul principal din piesa "Vizita batranei doamne", pusa in scena de regizorul bulgar Alexander Morfov *

Bunica Maria, mama Hrisanta si bunicul Ion

- Capodopera lui Friedrich Durrenmatt, "Vizita batranei doamne", se joaca, inca de la premiera, cu casa inchisa, la Teatrul National. In mare masura, succesul reprezentatiei se datoreaza creatiei dvs., care infuzeaza spectacolului un plus de emotie. Sa fie doar profesionalismul in cauza, sau ati mostenit energia aceasta artistica pe linie de familie?

- Cred ca am mostenit-o pe bunica mea din partea mamei, o fiinta extraordinara, pe care o chema Maria Petrovici. Locuia la Constanta, iubea teatrul, iubea via­ta, era o persoana hazoasa, asa cum eu nu am fost si nu sunt. Cred ca i-am mostenit, mai degraba, histrio­nis­mul. Atitudinea ludica fata de viata. A ramas vaduva la 27 de ani, dar nu s-a recasatorit niciodata. A avut trei co­pii, dintre care si pe Hrisanta, mama mea. Ai mei, din partea mamei, sunt macedoneni. Mama a fost inva­tatoare in satul Sacele din judetul Brasov, iar tatal meu, Mircea Rusu, a fost tehnician specializat in indus­tria prelucrarii lemnului. Mot la origine. Asadar, provin dintr-un mot si o grecoaica macedoneanca. Tata s-a nascut in sa­tul Tibru, din apropiere de Alba Iulia, langa Muntii Apuseni. Pe bunicul l-a chemat Ion Rus si a fost notar in cele "7 sate", vechiul nume al localitatii Sacele din judetul Brasov. V-am spus toate astea fiindca in spatele lor se ascunde o poveste de familie foarte in­teresanta.

- Adica?

- In timpul ocupatiei maghiare a Ardealului, ungurii i-au tradus numele bunicului din Ion Rus, in Orosz Ianos, nume pe care el l-a refuzat cu indarjire. Ce-i drept, si de frica tatalui sau, care l-a amenintat ca daca accepta maghiarizarea "baga brisca in el". In fata aces­tui refuz categoric, autoritatile maghiare l-au intrebat de unde e. "Din satul Tibru", a raspuns bunicul. Si-astfel s-a trezit cu nu­mele de... Tibory. Asadar, Tibory Ja­nos. Facuse Scoala de Notari de la Bu­da­pesta, asa ca stia ungureste. A fost notar, cum v-am spus, unul chiar foar­­te iubit. Facand scoala in limba maghiara, a constatat ca ungurii din zona Sacele, ciangai fiind, vor­besc o ungu­reasca foarte... urata. Asa ca a adus la Satu­lung, unul din cele "7 sate", profe­sori de lim­ba maghiara curata. In anul 1918, cand Ar­dealul i-a revenit de drept Ro­maniei, buni­cul meu a de­venit Rusu Tibreanu Ioan... Deci, pe linie bar­ba­teasca ne cheama Rusu-Tibrea­nu. Si pe mine, si pe fiul meu, Luca, in varsta de 13 ani.

Primul din 250...

- Un copil foarte bine crescut, pe care il cunosc de la telefon (el raspunde primul cand sun) si pe care l-am vazut si la teatru, insotit de Marina Constanti­nes­cu, mama lui si sotia dvs., binecunoscuta realiza­toare a "Nocturnelor" de la televiziunea publica. Dar sa ne intoarcem la teatru. Ati visat de mic sa deveniti actor?

- N-am visat de mic sa devin actor, cum li se in­tam­­pla multora. Ado­lescent fiind, am luat premiul pe tara la "Can­tarea Romaniei" - jucam rolul principal din piesa "Ex­cursia", de Theodor Manescu, iar in juriu erau Valen­tin Silvestru si Paul Everac. De ase­menea, pe cand eram in clasa a XI-a, la Li­ceul teoretic din Sacele, am luat Premiul pentru cel mai bun actor, la categoria "amatori", pentru rolul "Adolescentul" din piesa cu acelasi nume de Horia Lovinescu. Aveam 17 ani. Pie­sa s-a jucat la Casa de cultura din orasul Sacele. Imi placea mult sa merg la teatru. Luam auto­buzul si mer­geam foarte des la Brasov sa vad spec­tacole, unele chiar foarte bune, la Teatrul de Stat, cum se chema pe-atunci. Si totusi, nu visam sa dau la tea­tru. Nici parintii mei nu doreau asta. Oricum, eu nu eram atat de rebel ca sa ma arunc, dintr-odata, spre un astfel de drum. De altfel, pana la varsta de 25 de ani, am osci­lat intre a ra­mane in Romania ori a fugi in Ame­rica. Intre timp, dadusem la Facultatea de Silvicultura din Brasov, care avea si o sectie de Constructii. Dar mi-a fost clar, de la inceput, ca nu am nici un fel de chemare pen­tru o astfel de cariera. In cele din urma, am hotarat, totusi, sa dau examen la Conservator. In acel an, la sectia actorie, batalia a fost cum­plita: am fost 250 de candi­dati pe... 2 locuri. Am intrat eu si George Ale­xan­dru...

Doi mici si-o bere

- Cine era in comisie?

- Pai... erau cei mai mari actori din acel timp: Amza Pel­lea, Olga Tu­do­rache, Octavian Co­tescu, Petrica Va­si­lescu, Dem Radu­les­cu... Am intrat cu "mono­lo­gul" din pie­sa "In­gri­­jito­rul", de Ha­rold Pinter. Si tot atunci am recitat din... "To­ma Ali­mos". Asta se intampla in 1982. Dupa absolvire, am fost repartizat la Tea­trul Ti­neretului din Piatra Neamt, un tea­tru - varf de lance, in acel timp, din care au plecat, pe rand, spre Bucuresti, actori de frunte ai scenei si filmului romanesc. Am jucat acolo in cateva spectacole de referinta: "Troilus si Cressi­da", "Sanziana si Pepelea", "Patima Rosie"...

- Cum ati ajuns la Nationalul din Bucuresti?

- Am ajuns in vremea cand director era Andrei Ser­ban, in 1990. Atunci s-a dat un concurs. Am fost cateva sute de concurenti pe 20 de locuri. Am luat examenul "din prima", cum se spune...

- De-a lungul carierei dvs., ati fost dis­tribuit in spectacole de refe­rinta. As aminti doar "Ghetto", pus in scena de acest extra­ordinar regi­zor numit Victor Ioan Frunza, un regizor pe care - nu stiu de ce - di­rectorii de teatre, cu rare exceptii, il ocolesc cu obstinatie. As mai amin­ti "Azilul de noap­te", pus in scena de regre­tatul, marele om de tea­tru, Ion Cojar. Si as mai aminti extra­or­dinara dvs. crea­­tie din spec­tacolul "Cadavrul viu", pus in sce­na de Gelu Colceag... Ati lucrat, asadar, cu regizori de prima mana. Cum v-ati inteles cu regizorul bul­gar Alexan­der Morfov, cel care a pus in scena aceasta ultima varianta a "Vizitei"?

- Morfov e un barbat inca tanar, un om cald, plin de inventivitate, mult inclinat catre satira. Nu e genul de regizor care-ti da "mura-n gura", stilul care-ti spu­ne: "Fa ca mine". El a fost actor, iti descrie cam ce doreste de la tine. Ii plac efectele comice...

- In legatura cu "efectele co­mice" din acest spectacol, as face o observatie pornita de la un ar­ti­col semnat Ionut Niculescu, pe ca­re l-am gasit in caietul-program al "Vizitei". Autorul citeaza cateva randuri din cronica temutului cri­tic N. Carandino, aparuta cu pri­lejul premierei, in 1963, a spec­tacolului cu "Vizita batranei doam­­ne", pus in scena atunci de magnificul Moni Ghelerter. In rolul principal - una dintre cele mai mari actrite pe care le-a avut vreodata teatrul romanesc: Aura Buzescu. In acea cronica, N. Ca­ran­dino scria: "Intrarea ei in sce­na anunta drama. Este, in atitu­dinea ei, in concentrarea ei ner­voasa - preves­tirea nenorocirii...". Din pacate, asa cum apare in spec­­­tacolul creat de bulgarul Mor­fov, drama este per­ceputa de catre public mai degraba ca o comi­ca­rie. Se rade in sala chiar si cand se anun­­ta "targul" tragic, adica uci­­derea per­sonajului jucat de dvs. - Alfred Miller, iubitul din ti­nerete al Klarei Za­hanassian - contra unui miliard de dolari care sa salveze oraselul de saracie!

- Perceptia publicului e cu totul alta astazi. A trecut ceva vreme de la scrierea acestei drame de catre cini­cul Durrenmatt... Si alte ca­te­va decenii de la premiera specta­co­lului, pus in scena de catre Moni Ghelerter. In specta­colul nostru, comicul duce la sarja, stirbind din drama­tismul scenelor. Poate ca asa si-a dorit regizorul, poate ca a si urmarit acest efect. Din pacate, in so­cie­tatea noastra, totul a devenit un fel de bascalie. Ne vin­dem si parintii, pentru doi mici si o bere...

- Cand v-am cautat pentru interviu, in dialogul tele­fonic cu Luca, am aflat ca "tata e la tenis". Asa­dar, aveti grija si de conditia dvs. fizica...

- Da, in mod obliga­to­riu. Fac sport si am renuntat la kaiser si la sprit. Am o supapa in organism care ma fereste de ex­cese.

- Aveti 56 de ani. O cariera plina de succes si o familie minunata. Cand va priviti in oglinda, cui ii mul­tumiti pentru toate astea?

- Ii multumesc lui Dumnezeu, bineinteles. Si ii mul­tumesc mamei mele, pentru tot ce a facut pen­tru mine de-a lungul intregii vieti. Ca s-o am mai aproape de mine, am vandut casa din Sa­cele si i-am luat un apar­tament aici, la Bucu­resti, "lu' tovarasa"... Da, da, asa ii spun eu Hrisan­tei... "tovarasa"... Mama a fost invata­toare... Asa ii spuneau copiii care o iubeau, ca si mine, foarte mult...