Mari personalitati ale artei romanesti: Balerina ILEANA ILIESCU - "N-am avut decat pasiunea dansului. Si una mai mica, pentru muzica si masini"

* A trait din plin voluptatea dansului, pe scena celor mai prestigioase opere si teatre din lume. Piruetele ei diafane, jocul gratios si fluid din Lacul lebedelor sau Floarea de piatra, dar si discretia si distinctia pe care le-a afisat de-a lungul anilor, au facut din ea o favorita a publicului. La aproape 75 de ani, energica si plina de viata, fosta noastra prim-balerina sfideaza timpul *

Transfer de vise


- V-ati dedicat intreaga viata dansului. Cum ati ajuns pe scena? A fost o dragoste din copilarie?

- Nicidecum! Eram foarte zvapaiata cand eram mica. Ma­ma mea pierduse inaintea mea un copil, chiar la nastere, si cred ca atat de mult si-au dorit un alt baiat, ca m-au facut si pe mine baie­toa­sa cu gandurile lor. Imi pe­treceam tim­pul catarandu-ma prin copacii din Bra­sov sau fa­cand comert cu pietricele si frunze, in gradina de langa casa. Ma­ma facuse cosme­tica si avea o ba­lanta cu greutati minus­cule pen­tru creme. Eu i-o luam si o foloseam ca sa ma­sor marfa, pe care o vindeam prie­tenelor me­le. Sa dansez, nici prin gand nu-mi tre­cea. Asta fusese visul mamei mele, care si-a dorit mult sa fie balerina, dar pe vremea ei, nici nu se putea con­cepe o ase­menea cariera, era o ches­tie foar­te neserioasa pentru timpu­rile de atunci. Mama dansa su­perb, era blonda, cu un corp splendid si iesea mereu regina balu­rilor nem­testi din Medias. Acolo a cu­nos­cut-o tata, Ilie Wag­ner, un tanar nas­cut la Ale­xandria, dintr-un neamt si o grecoaica. Au avut un mariaj ex­traor­dinar. Nasul lor de nunta a fost Pamfil Seicaru.

- La indemnul mamei ati ajuns la scoala de dans?

- Mama si-a pro­pus sa-si im­plineasca visul cu mine si m-a dus la o scoala popu­lara de dans, la doam­na pro­fesoara Ham­bro­di, o nemtoaica. In 1949, au ve­nit insa la Brasov doi solisti ba­lerini de la Opera din Bucu­­resti. Mama m-a dus sa fac niste lectii par­­ti­culare cu ei. Si, fiind­ca se pare ca aveam calitati, ei le-au su­gerat pa­­rintilor sa ma duca la Bucuresti, unde tocmai se infiinta prima scoala de co­regrafie de stat. Inchipuiti-va ce sacrificiu au facut pa­rintii mei! Desi stateam de no­­ua ani in Brasov, noi nu aveam casa noastra, dar sta­team intr-o casa frumoasa, iar tata avea o functie im­por­tanta. Ei bine, n-a contat, au facut bagajul si ne-am mutat cu totii in Ca­pitala, pentru mine.

- Ati avut norocul unei sustineri extraor­dinare.

- Adevarul e ca mama m-a impins efectiv de la spate. Sigur, s-a dovedit ca aveam talent si eram foarte dispusa sa muncesc. Pofta a venit insa mancand. Eu nu am lipsit o data de la antrenamentul zilnic, cel care se facea in fiecare zi inainte de ince­pe­rea repetitiilor si pe care foarte multi il sareau. Locuind cu parintii, eram absolvita de treburile cas­nice. Ma puteam dedica studiului, antrena­men­telor, spectacolelor si turneelor. Radeam adeseori cu mama, care-mi spunea ca daca n-ar fi fost ea...

- ...daca n-ar fi fost ea si baletul, ce altceva v-ar fi placut sa faceti?

- Eu n-am avut nici macar timp sa ma gandesc ce sa ma fac cand voi fi mare. Dar cred ca nu as fi putut face nimic altceva. Daca m-as mai naste o data cred ca tot asta as alege. Am avut colegi care au facut Ar­hi­tec­tura sau Drep­tul, am avut colege care faceau si teatru. Eu n-am avut decat pasiunea dan­sului. Si inca una, mai mica, pentru mu­zica si masini (rade). Prima mea ma­sina a fost un Fiat 1100, pe care mi-a aranjat mama sa mi-l cumpar de la un italian, prin intermediar.

- Pasiunea asta pentru dans presupune si sa­cri­ficii. Trebuie sa fie destul de greu sa te pastrezi mereu in forma.

- Ei, sigur, trebuia sa avem grija. Fetele care erau mai predispuse la ingrasat tineau cure. Eu n-am avut problema asta. Cand lu­crezi ore si ore in fiecare zi, nici nu mai apuci sa te ingrasi. Ma abtineam si eu putin de la dulciuri, de la paine. Mai pu­neam cate un kilogram doua in vacante, dar le ardeam la re­petitii pe urma. Vara ma du­ceam la cate o baie cen­­trala sa transpir, mancam numai grepfru­turi in ziua aia. Odata era sa lesin pe strada, imi scazuse prea tare ten­siunea. Am ajuns la doctor, mi-a zis sa-mi bag mintile in cap (rade). Apoi, nu fa­ceam sporturi periculoase. Nu aveam voie, de teama sa nu ne rupem vreun picior. Asta ne-ar fi periclitat cariera. Al doilea sot al meu, de exem­plu, schia extraor­dinar, si-n timp ce el cobora partia, ma dadeam si eu pe fund, pe pantalonii de piele, iar cand trebuia sa ma opresc, franam cu un grand battement, ca pe scena. Dar ca sa raspund totusi la in­tre­bare, da, baletul presupune niste sacrificii, numai ca eu nu le-am simtit ca atare. Ma­estrul meu de balet, ma­rele Anton Romanovsky, care-mi dadea lectii particu­lare, imi zi­cea: "Draga" - asa pronunta, nu draga, fiindca era po­lonez - "draga, sa nu te duci la cinema, sa nu te duci la ceaiuri, sa nu iesi cu baietii! Acasa, la scoala si la stu­dii!". (rade) Nu fumam, nu beam, nu pier­­deam nop­tile. Ce baieti? Nici nu ma interesau. Eram asa de patrunsa de pasiunea mea pentru dans, ca la 24 de ani m-am maritat fata mare.

"Publicul simtea cat de mult ne iubeam"

- Ati avut doua mariaje, dar niciunul n-a durat. De ce?

- Am avut doi barbati draguti si atenti, care s-au purtat foarte frumos cu mine. Dar eu eram mereu plecata, mereu in teatru sau in turnee. Nu le puteam oferi prezenta si afectiunea de care ar fi avut nevoie. Si am refuzat mereu sa fac copii, desi ii ador, imi plac foarte mult. Atunci insa, la varsta aceea, sa ma intrerup noua luni din dans, mi se parea un cosmar. Exageram, fireste, colegele mele au nascut si s-au recuperat, s-au intors pe scena. Nu s-a putut lega o viata de familie cu mine. Asa ca barbatii astia s-au dus mai departe. Unul dintre ei e acum bunic. Stiti cum se zice, marii artisti mor saraci si singuri. (rade) Eu poate fac exceptie, sunt singura, dar nu-s chiar asa saraca. Dar nici bogata nu sunt. Colegele mele de aceeasi valoare din Occident au averi considerabile, in timp ce noi, jumatate din cariera, am plecat in turnee cu conservele si salamul in gea­mantan.

- N-a fost loc de nici o mare dragoste in viata dvs.?

- Ba da, adevarata dragoste si iubire a vietii mele a fost dupa ce m-am despartit de al doilea sot, care era chirurg ortoped. S-a intamplat ca Marinel Stefanescu, partenerul meu de scena, s-a indragostit de mine. Si eu de el. Intr-o noapte, m-a sunat disperat, ca tatal lui il da­duse afara din casa si ca e pe strazi cu o valijoara in mana. "Ce sa fac?", a zis. "Stai sa-mi intreb parintii", am raspuns eu. Din seara aia, opt ani de zile a ramas in casa noastra. Toata lumea credea ca suntem casatoriti. Dar nu eram, desi el ar fi vrut. Era cu noua ani mai mic decat mine. Asa m-am gandit eu ca e mai bine, sa cunoasca viata si sa vada apoi. A fost o iubire extraor­dinara. Dar viata chiar ne-a despartit. La un moment dat, am plecat la Zurich sa dansam Giselle, iar directia teatrului de acolo a fost asa incantata, incat ne-a oferit un contract pe trei ani, ca prim dansatori. Noi, de buna credinta, am zis sa intrebam intai in tara, daca ni se per­mi­te. Numai bine! Intre timp, unchiul lui, tot balerin, fugit din tara, a aran­jat sa fie angajat numai Mari­nel si eu nu, pe ideea ca eu n-o sa-l las sa dan­seze si cu alte balerine. O pros­tie, il sprijini­sem enorm in cariera, imi asu­masem riscul de a dansa cu el, cand inca era un in­ce­pator si ii garantasem iesirea din tara in turneele noas­tre. Cand a venit tele­gra­ma ca doar el e anaga­jat, a fost asa un soc, o tristete! Renun­tam si la contract, ma de­par­tam si de el. Sigur, mer­geam cat puteam de des acolo, mai venea si el in tara. Dar dupa trei ani de zile, n-a vrut sa se mai intoarca, a cunoscut o ba­lerina en­glezoaica pe care a luat-o de sotie. Are trei fete, acum e si bunic.

- Cum ati trait ruptura?

- Mi-a fost foarte greu, iti dai seama, dar timpul le sterge pe toate. Acum, cand ma gan­desc la el, ma gan­desc ca la una din cele mai frumoase pe­rioade ale vietii mele. Si stiu ca si el pastreaza niste a­min­tiri foar­te intense.

- O mare dragoste mo­difica ceva in alchi­mia su­fleteasca, te face in vreun fel diferit?

- Sa stiti ca publicul simtea, cand dansam, cat de mult ne iubeam. Sen­ti­mentele care ne uneau in viata de zi cu zi se trans­­miteau si in rolurile pe care le inter­pre­tam pe scena. Pe vremea noas­tra nu era moda cu saru­ta­tul pe scena sau in fil­me. Eram mai discreti, dar sentimentele se sim­teau in felul in care ne atingeam sau ne priveam in timpul spectacolului. Parca am fi avut in jurul nostru o aura.

- Daca o mare cariera aduce mereu neajunsuri in celelalte domenii ale vietii, ele sunt, cred, mai usor de suportat, cand te gandesti la bucuria de a fi pe scena.

- Aaaa, bucuria aceea nu are egal, nici nu as putea sa v-o descriu. Pe moment, nici nu realizezi ce ai facut pe scena, dar publicul iti da masura. E ca un bumerang. Ai aruncat ceva si ti se intoarce inapoi inmiit. N-as vrea sa-mi fac singura complimente. Eu sunt un om modest. Si la cabina, cand veneau sa ma felicite, mie mi se facea rusine. Dar felul in care dansam noi era invaluit in emotie. Transmiteam foarte mult, iar publicul simtea asta. Azi sunt balerine mult mai academice ca mine, au ajuns unde noi nici nu visam pe atunci, dar dansul lor nu depaseste rampa. Sunt prea reci, prea tehnice. Eu am iesit din scena de zeci de ani, dar stiu ca mesajul meu a ajuns la pu­blic, dupa cate per­soane ma opresc azi pe strada. E cea mai mare avere pe care o am.

- Cum e sa iesi de sub lumina re­flec­toarelor? Nu se lasa intunericul si peste viata de zi cu zi?

- Nu a fost chiar asa de greu, pentru ca eu insami nu mai eram in forma in ca­re ar fi trebuit sa fiu. Decat sa ajung pe scena si sa fiu pe­ni­bila, mi s-a parut mai firesc sa ma opresc. E o inteli­genta a artistului care stie sa se retraga la timp, atunci cand e in varful piramidei, nu cand incepe sa o coboare. La un moment dat, prin anii '70, Marinel Ste­fa­nescu, care devenise cetatean italian si avea com­pania lui de balet, a montat un Don Quijote. Dan­sam el cu Liliana Cosi si eu cu Gheorghe Iancu, aveam o coregrafie splendida. El insa avea niste pro­bleme cu spatele, la repetitii s-a tras deoparte sa se me­najeze. Liliana Cosi a fost ridi­cata de niste baieti si si-a luxat glezna. Eu am fost pusa sa repet si partea ei si, cand am ajuns la actul 2, am facut o saritura, mi-a tros­nit ge­nunchiul si am cazut jos. Si uite asa, trei dintr-o lovitura! S-a amanat pre­miera cu o saptamana, iar noi mer­geam la spital zilnic, sa ni se faca infiltratii, si ie­seam pe usa din spate, sa nu ne vada paparazzi. Recu­perarea a fost partiala insa. De atunci, am mai dansat doar cinci ani, de fiecare data cu mari eforturi si griji. Sim­team ca fiecare spectacol e un chin psihic, mi-era tea­ma sa nu clachez pe scena, sa stric spectacolul. Raspunderea unei prim-balerine e enorma. Incepusem deja sa-mi schimb coregrafia de pe un picior pe altul.

- Cu ce ati umplut timpul care v-a ramas liber?

- Am predat baletul la diverse scoli si academii de dans din Italia. Aveam contract cate noua luni pe an, apoi veneam in tara. Am facut asta timp de 11 ani. A fost destul de greu la in­­ceput. Eu tocmai iesisem din sce­na, nu predasem nicio­data. Pri­mul an a fost mai mult de aco­modare. Dar ince­tul cu in­ce­tul m-am obis­nuit, a in­ceput sa-mi placa si mi-a adus mari satisfactii.

Fericirea ti-o faci singur

- Aratati extraordinar, desi varsta din buletin ne-ar putea contraria.

- Eu nu mi-am ascuns ni­ciodata varsta. In toamna implinesc 75 de ani. Ma simt ta­nara, am suflet tanar, sunt inconjurata de tineri. Ca­teo­data, am chiar naivitati care unora le par ciudate la varsta mea. Acum cativa ani, nu stiam cati ani am. Spu­neam ca am 60, dar aveam 70. Ma incurcasem in cifre. (rade) Stiu ca nu-mi arat varsta. Nici mama nu si-o arata. Pana la urma, fiecare varsta are frumusetea ei.

- Cred insa ca tine si de psihic. Intuiesc in dvs. o fire foarte puternica. Sunteti un scorpion...

- O fi si asta. Mie imi spune lumea mereu ca sunt tonica, vesela, plina de viata. Dar cand raman cu mine singura intre patru pereti, am si eu nostalgiile mele, tristetile mele, ma gandesc la parintii mei care s-au stins, la faptul ca sunt singura. Dar pentru cei care ma in­­conjoara, eu nu sunt niciodata asa. Sunt vesela, fe­ricita, plina de sarm. Nu pentru ca as purta o masca, ci pentru ca asa ma simt eu bine in lume. Vedeti, fericirea e ceva relativ. Ti-o faci, pana la urma, tu singur. Toti avem dureri si ne­cazuri, platim fac­turi prea grase, sau ne mai moare cate un pri­eten, toti a­vem a­min­tiri si me­lan­colii. Dar dimi­nea­ta, cand te ridici din pat, sa te gan­desti ca arati bine, ca te simti bine si ca va fi o zi exce­lenta. Sa te imbraci in gan­du­rile astea si va fi exact asa!

- Cu ce alun­gati singuratatea? Cum va animati zi­lele?

- Dupa operatia de genunchi, pe ca­re mi-a facut-o de cu­rand profesorul Andrei Firica (cel care a avut grija de mine toata carie­ra), trebuie sa umblu mult, sa fac mis­­care. Asa ca ma duc la piata, la Mega Image, vin acasa. Imi fac un send­vici. Dupa masa dorm. Seara ci­tesc. Imi scot acum par­leala. (rade) Cand era sa mai ci­tesc in via­ta asta, daca zece ore pe zi dansam? De zilele mele de nu­me si nas­te­re, dau mese, chem prieteni. Imi place mult sa gatesc. Am invatat de la Marinel, pe care il ga­seam uneori in bucatarie, cu sortul pus, gatind cu ma­ma, cand ar fi tre­buit sa fie la antrenamente. Ascult foar­te multa muzica, clasica, de opera, muzica usoara. Peste doua saptamani, plec in Las Palmas, ca sa-l vad pe tenorul peruan Juan Flores, cel mai mare tenor rossinian din lume, cantand "Pescuitorii de perle".

- Nu va e dor sa va indragostiti?

- Se implinesc 20 de ani de cand nu mai exista ni­meni in viata mea. Lumea nici nu crede treaba asta. Am avut si soti, si pe Marinel, care a fost langa mine cu tot sufletul, am mai avut si mici scappatelle, cum zic italienii, le-am avut pe toate. Imi placea sa fiu indra­gostita, sa am cu cine sa ies la un film. Dar imi e foarte bine si acum, am in ju­rul meu prieteni care se com­por­ta minu­nat cu mine. Nu simt ne­voia sa fiu cu cineva. Cateo­da­ta, ma surprind in­tre­ban­du-ma cum ar fi da­ca ar aparea vreun bar­­bat interesant, fru­mos si cu barba (adi­ca ge­­nul meu). Da, mi-ar pla­cea sa luam masa im­­­pre­una, sa iesim la plim­bare, sa stam de povesti. Dar atat. Sa ma mai mut cu cineva la vars­ta asta? Doamne fe­reste!

Fotografii din arhiva artistei