Vizitatorii Muzeului Cartii aflat in incinta Bibliotecii de stat din Dresda au norocul rar de a putea contempla unul dintre cele mai importante vestigii ale culturii Maya. Alaturi de Codexul madrilean, de Codexul parizian si de Codexul Grolier, Codexul de la Dresda face parte din cele patru manuscrise mayase, provenite din perioada premergatoare invaziei spaniole, care au ramas pana azi in forma originala. La fel ca toate celelalte carti din America centrala si Codex Dresdensis (numele oficial) are forma unei carti pliate. Ca suport pentru cele 39 de pagini acoperite cu desene si hieroglife s-au folosit fibre de ficus. Peste foi s-a aplicat apoi un grund subtire de creta, pe care s-a scris cu o cerneala obtinuta din culori naturale. In ciuda raritatii acestor scrieri ramase pana in ziua de azi, la origine par sa fi fost mult mai numeroase, dupa cum declara un cochistador spaniol, pe nume Diego de Landa, intr-o scrisoare din secolul 17: "Cand i-am cucerit (pe mayasi), am gasit o multime de carti acoperite cu scrisul si desenele lor ciudate, dar pentru ca nu contineau nimic in afara de superstitii si vraji, le-am ars pe toate, spre marea jale a localnicilor care le considerau daruite de zei".
Un document stiintific
Dar oare ce contineau aceste carti asa de pretioase pentru mayasi, distruse pentru eternitate de spanioli? Pe la mijlocul secolului al 14-lea, iluminatul Fray Bernardino de Sahagun le descria in felul urmator: "Cartile de care mayasii nu se desparteau niciodata contineau desene cu oameni si hieroglife, o adevarata cronica in imagini despre inaintasii lor, care traisera cu mii de ani inainte de venirea spaniolilor. In opozitie cu inscriptiile facute in piatra, care relatau, in primul rand, despre ordinea regilor, ritualuri, razboaie si conflicte armate, manuscrisele realizate pe hartie de ficus vorbeau despre stiinta si intelepciunea inaintasilor. Iar Codexul din Dresda, cu reprezentarile lui mitologice, astrologice si calendaristice, este o dovada de exceptie despre gradul stiintei si culturii mayase. Realizat in anii 1200-1250 inainte de Hristos (cercetatorii nu exclud sa fie vorba de o copie a unui text mult mai vechi), Codexul de la Dresda a ajuns, pe cai nestiute, in Europa, unde continutul sau, asemanator unui labirint plin de zei, hieroglife, numere si date calendaristice, a ramas multa vreme neinteles. Abia dupa descifrarea alfabetului mayas si a numeroase descoperiri arheologice s-a reusit, in sfarsit, sa se arunce o privire asupra spiritualitatii mayasilor. Cu toate astea, multe pasaje au ramas, pana astazi, nedeslusite de cercetatori.
In afara descrierii ritualurilor traditionale mayase, Codexul de la Dresda contine si multe oracole, cu ajutorul carora se puteau ghici zilele faste si cele nefaste de peste an. Dar si prezicerea lor se bazeaza pe calcule ale miscarii corpurilor ceresti si pe cunostinte astronomice uluitoare. Manuscrisul contine, de pilda, tabele cu calculele care ii ajutau pe mayasi sa precizeze exact evolutia planetelor Venus si Marte, precum si datele eclipselor de luna si soare pe sute de ani inainte. Complexitatea si precizia astronomiei maya uimeste pana in ziua de azi pe oamenii de stiinta, ca si pe amatorii de senzational.
O cultura venita din cer
Cunostintele astronomice si matematice cuprinse in Codexul de la Dresda sunt uluitoare. Atat de uluitoare, incat majoritatea cercetatorilor s-au intrebat in legatura cu originea si dezvoltarea lor. Din ce motive acordau mayasii o importanta asa de mare cosmosului? Cum de-au ajuns la cunostinte egalate azi doar de observatoarele astronomice performante? Exista doua raspunsuri la aceste intrebari. Unul oficial, al cercetatorilor conformisti, care sustin ca interesul mayasilor pentru cosmos era pur astronomic, legat de anotimpurile prielnice agriculturii, de orientarea in spatiu si de fenomenele meteorologice deosebite, pe care incercau sa le prevada la vreme, pentru a le opri prin ceremonii si ritualuri samanice. Al doilea raspuns este mai neconformist, dar plin de dovezi arheologice. Anume: mayasii isi priveau cu atentie cerul, nu pentru ca le era teama de tunete si de fulgere, ci pentru ca acolo, in nemarginirea albastra, era tara nemuritorilor zei, care, candva, in adancimile timpului, venisera pe pamant pentru a le darui stiinta si intelepciune.
Dar sa parasim continentul american, pentru a arunca o privire in Europa, Asia, Africa si Australia, zone aflate la distante geografice uriase, dar in a caror cultura se afla aceiasi "zei coborati din cer". Descrisi pretutindeni drept temerari si nesfarsit de intelepti, puternici si stralucitori precum soarele, acesti ambasadori celesti au coborat pe pamant pentru a-i invata pe oameni mistere si legi morale, dar si elemente de civilizatie practica, precum cultivarea pamantului, sistemul de scriere, folosirea leacurilor de vindecare si prelucrarea metalelor. Nu-i de mirare, deci, ca in toate religiile ancestrale ei ocupa un loc central, bucurandu-se, uneori pana astazi, de adoratia credinciosilor. Astfel, zeitatea suprema a maorilor, pe nume Iho, inseamna "inaltul, cel din inalt" in vreme ce omonimul sau african, pe nume Uvolavu, inseamna "cel ce stapaneste tariile cerului", iar zeul suprem al aborigenilor din Australia, Baiame, inseamna "cel coborat din cer pe pamant"... Dar in ciuda atator dovezi ce vorbesc despre contactul, in trecutul indepartat, cu inteligente cosmice binevoitoare fata de pamanteni, pe care i-au civilizat in mod evident, ajutandu-i sa se dezvolte intr-un moment al vietii lor, stiinta oficiala respinge cu inversunare aceasta ipoteza, refuzand sa raspunda la o intrebare ce nu poate fi evitata. Anume: cum se explica aceste paralelisme? Cum au avut culturi asa de indepartate geografic reprezentari cosmice aproape identice?
Popol Vuh
Dar sa revenim la mayasi. Si la ei gasim povesti despre "zeii veniti din cer", care au pogorat pe pamant, lasand in urma lor o "stiinta uriasa". Cheia problemei se afla in Popol Vuh, un document religios, descoperit pe la inceputul secolului 16, care incepe cu facerea lumii si a locuitorilor ei, din necuprinsele tinuturi dintre mare, pamant si cer. Pe fundul oceanului se afla sarpele cu aripi Quetzalcoatl, in vreme ce mijlocul firmamentului e ocupat de "inima cerului", formata din trei fulgere uriase, care impreuna cu sarpele infaptuiesc creatia. Ca atinse de maini fermecate, din pamant incep sa rasara dealuri, ape si munti, plante si animale. Dar animalele nu izbutesc sa vorbeasca si, nemultumiti de creatia lor, sarpele si inima cerului incearca sa-l creeze pe om din lut. Dar lutul e prea fraged si se farama. Atunci fapturile ceresti creeaza un om din lemn. Acesta nu are suflet. Suparati, stapanii cerului dezleaga un potop urias, menit sa distruga tot ce intalneste in cale, pentru ca lumea sa fie creata de la inceput. Venirea potopului exista si in Codexul din Dresda, anuntata la data fixa: ziua de 4 Eb. Catastrofa e reprezentata printr-o femeie, un razboinic cu fata vopsita in negru si un monstru cosmic, din gatlejul caruia tasnesc puhoaie de apa. Dupa potop, la cea de a patra incercare, zeii supremi izbutesc, in sfarsit, sa-l creeze pe om. Noua creatura poseda o stiinta absoluta si are ochi atat de puternici, incat vede cu ei pana la capatul universului. Dar facatorii lumii sunt nelinistiti de opera lor. Asemanarea omului cu ei e prea mare. "E o greseala sa devina ca noi", isi spun. Si atunci decid sa-i imputineze omului puterile daruite, micsorandu-i vederea, astfel incat sa nu mai vada pana la capatul lumii, ci doar lucrurile dimprejur. O frumoasa poveste mayasa a creatiei... Dar unde este dovada pogorarii zeilor pe pamant?
Adevarul inscris in piatra
Era pe 7 martie, anul 2009, cand dr. Richard Hansen, arheologul sef al sapaturilor de la El Mirador (intre Guatemala de azi si Mexic), a socat atentia lumii stiintifice cu o descoperire senzationala: "Surpriza este asa de mare, ca si cand as fi dezgropat-o pe Mona Lisa", a declarat cercetatorul american. "Doar ca noi am descoperit zeii originari mayasi, coborand pe pamant. Descoperirea consta intr-o friza de piatra pe care se vad doua fapturi identice care inoata prin cer. Credem ca e vorba de cei doi gemeni, Ixbalanque si Hunapu, fiii unui zeu Maya, din cartea "Popol Vuh"".
"Dar ceea ce sare in ochi", spune dr. Hansen, profesor la Idaho State University (SUA) (devenit celebru prin numeroase filme documentare realizate pentru BBC si CNN) "este imbracamintea "inotatorilor", care au capetele acoperite de casti uriase, strabatute de un soi de antena, in vreme ce trupurile le sunt imbracate in costume inchise ermetic. La maini si picioare au legate niste obiecte sferice, in vreme ce pe spatele unuia dintre ei se afla un apendice in forma de sarpe". Sa se fi imbracat inotatorii mayasi, in urma cu mii de ani, in costume etanse, de scafandri, sau imaginile de pe friza de piatra reprezinta, asa cum crede si descoperitorul lor, un astronaut preistoric? Iar daca este adevarat, se pune din nou intrebarea: de ce priveau cerul toata ziua mayasii? Ca sa vada semnele vremii si sa se fereasca de ele, sau pentru ca de acolo venisera odinioara "zeii" lor zburatori, carora le datorau incredibilele cunostinte de matematica si de astronomie? Cel mai sigur raspuns ii apartine lui Hansen: "Descoperirea din El Mirador, la fel ca si Codexul de la Dresda, dovedesc cunostintele cosmologice cu totul neobisnuite ale unui popor izolat de orice contact cu civilizatia. Descoperirile noastre obliga istoricii sa-si revizuiasca metodele".