Fulgerul
M-am casatorit in timpul studentiei cu un coleg. Oricat m-au sfatuit parintii sa amanam nunta pana dupa incheierea studiilor, n-am ascultat. Ne iubeam si nu intelegeam de ce ar fi trebuit sa mai asteptam, cata vreme ne jurasem ca vom fi impreuna pentru toata viata, inca inainte de a ajunge la preot. Iubirea a aparut pe neasteptate, la un concert unde s-a intamplat sa avem locuri alaturate si unde am fost "fulgerati" amandoi, nu de muzica de pe scena, ci de aceea care incepuse sa cante in noi. M-a condus pana la caminul in care stateam si asa am aflat ca eram oarecum vecini. Si el locuia la un camin studentesc, pentru ca era tot din provincie.
Asadar, ne-am casatorit cu doi ani inainte de terminarea facultatii si la prima sarcina - din aceeasi convingere ca ne vom iubi pana la capatul vietii - am hotarat sa lasam copilul. N-a fost usor. A trebuit sa ne mutam la caminul studentesc pentru familisti si mi-a fost greu sa duc la capat cu bine examenele din ultimul an, maternitatea, in care n-aveam nici un fel de experienta, si celelalte obligatii gospodaresti. Barbatul meu ma ajuta doar la cumparaturi si uneori la curatenie. In vremea de care va vorbesc, mentalitatea era cu mult deosebita de ceea ce se intampla astazi intr-o familie tanara, cand sarcinile sunt impartite si barbatii stiu sa schimbe scutecele la fel de bine ca femeile. Pe-atunci, in mod traditional si mai nedrept, in acelasi timp, femeile duceau toata greutatea casei. Femeia era "la cratita", cum se spune si azi, in vreme ce barbatul era cu prietenii "la una mica", la o berica ori la o miuta.
Un dusman nevazut
Mi-am asumat, deci, statutul de nevasta si de mama, fara sa-l implic si pe el, mai mult decat se cuvenea in acele vremuri. Am fost nevoita de multe ori sa aman, sa ignor ori sa dau la o parte ceea ce mi-ar fi placut sa fac. Mi-a fost uneori greu, dar n-am facut din asta un cap de tara. N-am fost pretentioasa, n-am cerut mult de la relatia cu barbatul meu, m-am inhamat de buna voie la caruta casniciei si, chiar daca uneori am tras-o singura, nu m-am simtit nedreptatita de soarta. Il iubeam! Cresterea copilului a acoperit, oarecum, si acele momente de stinghereala care si-au mai facut locul intre noi. Dupa ce am terminat scoala, am primit serviciu amandoi in acelasi oras, si dupa cativa ani, am primit si un apartament. Aveam serviciu, aveam casa, aveam deja al doilea copil. Eram "realizati", cum se spune, numai ca realizarea asta a adus intre noi o raceala pe care n-o credeam posibila. Obisnuinta, marele dusman nevazut al tuturor cuplurilor, s-a strecurat intre noi. Si uite asa, am ajuns sa traim onest, fara mari sclipiri, fara sa facem din relatia noastra o sarbatoare continua. N-am cerut mult de la viata si nici n-am primit mult. Asta poate fi eticheta vietii mele, asa cum o vad eu, privind in urma si judecand cu mintea de acum. Poate ca daca as fi fost mai pretentioasa de la inceput, as fi avut un alt destin. Mai pretentioasa cu ceea ce-mi oferea barbatul meu, mai pretentioasa cu statutul meu de mama a doi copii, cu starea mea de femeie care a pus punct, odata cu terminarea facultatii, si micilor placeri, cum ar fi acelea de a merge la un concert, la un spectacol, la un film, de a petrece o dupa amiaza cu prietenele, de a merge la o plimbare. In afara aniversarilor de familie sau ale prietenilor, care erau cel mai adesea anoste si plicticoase, caci se desfasurau dupa un scenariu repetat de la an la an, nu prea aveam program de iesit in lume.
Cuibul gol
Criza aceasta dintre noi s-a adancit si mai tare, dupa ce copiii au plecat la casele lor, atunci cand, cum se spune, cuibul a ramas gol. Si poate ca ar fi continuat tot asa, daca intr-o zi nu s-ar fi intamplat "trezirea" din buimaceala in care am trait atatia ani. Aveam obiceiul ca dimineata, in vreme ce pregateam micul dejun, sa ascult la radio un post care transmitea numai muzica. In dimineata de care va vorbesc, dupa primele acorduri, am recunoscut imediat una din melodiile care-mi placusera tare mult atunci, demult, la concertul acela la care ne-am intalnit eu si barbatul meu pentru prima oara. Era o melodie a formatiei Cargo, "Ploaia", pe care o mai auzisem de nenumarate ori, dar niciodata nu s-a intamplat sa ma afecteze ascultarea ei ca in dimineata aceea. Si-atunci, m-a apucat asa, brusc, un fel de ciuda pe viata pe care o duceam. Ciuda ca n-am stiut sa o infrumusetez, ca n-am stiut sa traiesc in asa fel incat sa nu ajung sa-mi para rau ca a trecut vremea, ciuda ca au trecut pe langa mine atatea bucurii pe care le-am dat la o parte, din incapatanare, din comoditate, din proasta organizare si gestionare a timpului, din lipsa de comunicare reala intre mine si barbatul meu. Ce se intamplase, oare, cu mine, in toti acesti ani? Cand imi murisera asteptarile? Ce facusem cu viata mea? Unde imi erau visele de inceput, unde era iubirea aceea ce ma lovise ca fulgerul? Si-apoi, intr-o zi, m-am dus in baie, m-am privit in oglinda si, brusc, m-am decis sa-mi iau viata de la inceput. Sa-mi mai dau o sansa, nu neaparat de iubire, ci de implinire, de plin sufletesc. Am lasat sa treaca o saptamana, apoi i-am spus barbatului meu ca vreau sa ne despartim. Spre surprinderea mea a fost de acord, de parca astepta, si el, o asemenea dezlegare. In felul acesta, la anii pensiei, tocmai cand trecusem de nunta de argint, fiecare dintre noi a pornit pe drumul lui. Nu stiu daca este cea mai inteleapta hotarare pe care am fi putut s-o luam acum, in pragul batranetii, dar stiu ca am simtit-o ca pe o eliberare. O vreme m-am simtit vinovata din aceasta cauza, dar apoi am inteles ca despartirea poate fi pentru fiecare dintre noi o incercare de a castiga, de a recupera ceva din anii pe care i-am risipit. Nu-mi pare rau ca ne-am separat, ne vedem saptamanal, regret doar ca atunci, in tinerete, n-am stiut, n-am putut sa invat sa traiesc langa barbatul meu bucuriile pe care le am acum, de cand sunt singura. Bucurii simple, dar cat de vii si cat de adevarate! Ma mai gandesc, cu un fel de frica uneori, ca s-ar putea intampla sa vina si momentul in care sa nu mai stiu, ori sa nu mai am putere sa fac ceva cu aceasta libertate pe care am castigat-o atat de tarziu. Dar asta nu-mi umbreste deloc bucuria. In viata mea s-a intors iar speranta. N-are chip, n-are forma, dar existenta mea are sens. Astept ceva, deci sunt vie.
MARIETA
___________________________
MIERE AMARA
Pana acum trei ani am trait un cosmar. Asa mi se pare ca a fost viata mea dinainte de divort. Ca un vis rau, intunecat, din care nu mai poti sa iesi la lumina. Stiu ca sunt rani care nu se vor vindeca niciodata, dar mai stiu ca despartirea de barbatul cu care am trait treizeci si doi de ani a fost cel mai curajos act pe care l-am facut in viata mea. Si tocmai acest act mi-a redat increderea in propriile puteri, demnitatea si speranta ca voi reusi, in anii care vin, sa uit. Aceasta spovedanie pe care o fac acum in fata dumneavoastra poate ca are si acest rol de a arde tot ceea ce a fost rau, de-a ma ajuta sa renasc din propria cenusa, precum pasarea Phoenix.
M-am casatorit cand aveam doar douazeci de ani, cu un baiat care tocmai terminase facultatea. Am "prietenit" o vara (cum se spune la noi, in Ardeal) si ne-am casatorit. Dupa un an, s-a nascut primul copil si dupa inca unul, al doilea, ceea ce m-a impiedicat sa mai pot urma o facultate atunci. Barbatul meu castiga bine si n-a trebuit sa lucrez, am stat acasa si m-am ocupat de cresterea lor si de gospodarie. Ne intelegeam, n-am avut discutii si certuri, viata noastra s-a desfasurat obisnuit in primii ani. Simteam din cand in cand regretul ca nu-mi terminasem studiile, si-l inecam invatand cot la cot cu copiii mei. Uneori, stiam lectiile mai bine ca ei, desi in manualele lor de liceu se gaseau si probleme pe care eu nu le avusesem, la vremea scolii mele. Dupa revolutie, m-am hotarat si am dat admitere la o facultate particulara si am intrat printre primii. Eram foarte bucuroasa si nu mi se parea nimic deplasat, in faptul ca invatam alaturi de copiii mei, care erau si ei studenti deja, desi aveam dublul varstei lor. Singurul care a strambat din nas, inca de la primele discutii despre o posibila incercare de a da examen, a fost barbatul meu. A luat in ras dorinta mea de a invata si mereu ma intreba la ce-mi trebuie mai multa scoala. Mi-a fost foarte greu sa trec peste reprosurile lui mascate, peste lipsa lui de incredere in puterile mele, peste refuzul lui de a se bucura alaturi de mine, atunci cand am reusit sau, mai tarziu, cand luam note mari la examene. Situatia a devenit de-a dreptul dramatica, in momentul cand el si-a pierdut locul de munca, pentru ca fabrica unde lucra a fost inchisa. S-a vazut, dintr-o data, eliminat, dat la o parte din rostul lui, s-a trezit cu un statut incert si fara perspective. Pe de alta parte, eu tocmai imi gasisem un post bun si bine platit. In loc sa se bucure, a inceput sa-mi reproseze ca stau prea putin acasa, ca nu mai pregatesc masa ca inainte, ca nu gaseste cutare lucru la locul lui. Inventa tot felul de acuze si atmosfera din casa noastra era din ce in ce mai tensionata. A inceput sa bea, dar nu recunostea acest lucru, iar in fata sticlelor de bautura pe care i le gaseam ascunse prin casa, ma invinovatea tot pe mine, ca as fi distrus armonia cu "pretentiile" mele de "savanta". Nu vreau sa va povestesc prin ce am trecut. In loc sa se bucure si sa aprecieze ceea ce am reusit sa fac, a devenit invidios si gelos pe fiecare minut pe care-l petreceam in afara casei. Scenariile pe care le facea, in ceea ce ma priveste, erau diabolice. N-avea curajul sa le expuna in fata copiilor, care l-ar fi taxat poate mai dur decat indrazneam eu, dar era tot mai greu sa-i suport banuielile si suspiciunile neintemeiate. Am trait cativa ani intr-o incordare ingrozitoare. La inceput, ma tot gandeam ce sa fac pentru a-l scoate din marasmul in care traia. A refuzat doua locuri de munca pe care i le gasisem prin cunoscuti. I se parea nedemn sa se angajeze "cu ajutorul nevestei"si atunci am inteles ce prapastie exista intre noi. Am hotarat ca nu mai e cazul sa-mi impart viata, bucuriile si gandurile cu un asemenea om egoist, orgolios pana la dezumanizare. Nu-mi pare rau ca ne-am despartit. Imi pare rau ca nu am facut-o mai devreme. I-as fi scutit pe copii de "spectacolul" zilnic, pe care tatal lor l-a dat in ultima parte a relatiei noastre. Mi-am castigat cu greu statutul de femeie independenta, si tocmai de aceea sunt in stare acum sa pretuiesc fiecare clipa libera si demna pe care o traiesc.
LUCIA