Pacienti cu transplant care preiau modul de viata al donatorilor de organe - suna ca un scenariu de groaza, dintr-un film stiintifico-fantastic. Si totusi, cei 73 de pacienti consultati personal de neuropsihologul american dr. Paul Pearsall au trait realitatea aceasta pe propria piele: imediat dupa operatie, unii dintre ei si-au schimbat preferintele, fara sa stie de ce. Vegetarienii convinsi au simtit, brusc, o pofta nebuna de carne; un barbat s-a "indragostit", pur si simplu, de mersul la cumparaturi si de posetele de dama; unui inotator entuziast i s-a facut, dintr-o data, o frica teribila de apa; un tanar si-a schimbat - complet nemotivat - preferintele muzicale, si a inceput sa asculte doar piese rock, din anii '50, in loc de muzica clasica. In cele mai multe cazuri, modificarile de personalitate contrastau atat de evident cu vechiul comportament, incat rudele si persoanele apropiate au inceput sa-si puna intrebari. Dar lista ciudateniilor continua: o femeie careia ii fusesera transplantate inima si plamanii vedea aievea, in vis, accidentul de motocicleta al unui tanar, dar si prenumele si cateva litere din numele de familie al acestuia. Visul s-a repetat in diferite variante si pacienta a inceput sa banuiasca ca ar putea avea legatura cu donatorul. A cautat pe internet, in arhivele unor gazete, anunturile mortuare din perioada operatiei de transplant, si a gasit ce cauta! Cand a dat de urma parintilor tanarului, a trait o a doua surpriza, de-a dreptul incredibila: propriile schimbari de personalitate coincideau perfect cu deprinderile si preferintele decedatului. Iar modul cum murise acesta era exact cel din visele ei. Intr-un "buzunar" al motocicletei, tanarul mai avea o punga cu sandviciuri cu pui, la care a poftit si ea, inexplicabil, imediat dupa operatie. Este posibil ca aceste informatii sa fi fost stocate in noua ei inima? Isi amintea inima de cel caruia ii fusese luata, dupa moarte, pentru transplant?
In cartea sa, "The Hearts Code", dr. Pearsall descrie zece cazuri impresionante de transplant de inima, despre care vorbesc, complet separat, atat primitorii de organe si familiile lor, cat si rudele supravietuitoare ale donatorilor.
Donator: Jerry, un baietel de un an si jumatate. Primitor: Carter, un baiat de 6 ani
Mama lui Jerry povesteste despre prima ei intalnire cu familia lui Carter. Baiatul s-a apropiat, in fuga, de ea si i-a sarit, pur si simplu, in brate. Dupa care si-a frecat nasucul de nasul ei, exact asa cum obisnuia sa faca baietelul ei, Jerry. Si, desi avea deja 6 ani, Carter a inceput sa-i vorbeasca pe limba bebelusilor. Mama lui Carter are si ea amintiri! "L-am vazut pe Carter indreptandu-se spre mama lui Jerry. Nu face niciodata asa ceva, pentru ca e foarte, foarte timid. Si i-a spus, deodata: "Totul e ok, mami". Pur si simplu mi s-a frant inima, auzind ca-i spune "mama" acelei femei al carei copil murise. Sau poate ca cea care a vorbit a fost inima micului Jerry?".
Donator: David, un american de 60 de ani. Primitor: un tanar de origine spaniola.
La prima intalnire a vaduvei lui David cu beneficiarul transplantului, care venise insotit de mama sa, acesta a folosit un cuvant curios: i-a spus sa nu-si faca griji, fiindca totul este "copacetic". Atunci femeia a izbucnit in lacrimi, iar mama tanarului s-a grabit sa-i spuna ca nu stie de unde provine acel cuvant pe care fiul ei il repeta mereu si care in spaniola nu inseamna nimic. Biata vaduva i-a marturisit ca era vorba de un fel de cod secret, intre sotul ei si ea. Cand David spunea ca totul e "copacetic", insemna ca totul e in ordine! Un cuvant transmis prin transplant.
Donator: Sara, 19 ani, vegetariana. Primitor: Vera, 29 de ani, lesbiana.
Fratele acesteia din urma i-a declarat doctorului Pearsall: "Vera era lesbiana si ura barbatii, dar inima cea noua a readus-o pe drumul cel bun. Si-a aruncat toate cartile ultra-feministe si nu mai vorbeste despre asta. Acum, il iubeste pe Steven, un fost coleg de liceu. Dar cea mai mare ciudatenie este ca detesta carnea! Inainte, era o clienta de baza la McDonalds, iar acum nu mai suporta prezenta carnii in farfurie".
Donator: o fetita de 10 ani, ucisa violent. Primitor: o fetita de 8 ani.
Imediat dupa operatie, fetita care a primit noua inima a inceput sa aiba cosmaruri. Visa ca este ucisa, astfel ca mama sa, ingrijorata, a dus-o la psihiatru. Acolo, micuta a povestit atatea detalii din vis, incat doctorul a simtit dupa un timp ca ar trebui sa instiinteze politia. Copila dadea date exacte despre momentul si locul faptei, despre arma si desfasurarea crimei, ba chiar si despre hainele ucigasului si despre ultimele cuvinte adresate victimei. Politia a luat indiciile in serios si a inceput sa cerceteze cazul. Mai tarziu, toate relatarile fetitei s-au dovedit corecte, iar criminalul a putut fi prins si condamnat. Este - cu siguranta - cel mai spectaculos caz din amintirile beneficiarilor de transplant.
In urma cazurilor cu care s-a confruntat, dr. Pearsall crede ca este posibil ca reactiile de respingere impotriva organului donat, ce apar adeseori, sa se indrepte, de fapt, impotriva anumitor amintiri care insotesc transplantele. Amintiri sau emotii cu care primitorul nu se "descurca", pentru ca ii sunt straine, ii produc teama, astfel ca, in mod inconstient, lupta impotriva noii sale inimi.
Transplantul de sentimente
In cautarea unei explicatii, dr. Pearsall afirma ca toate amintirile transplanturilor au un continut emotional foarte puternic, care se transmite pe calea sangelui, creierului si organelor. Aceste substante transmitatoare exista peste tot in organism, mai ales in organele importante, cum este inima. Celulele au memorie afectiva. Cand o emotie se repeta la aceeasi intensitate, ele formeaza pe partea exterioara un fel de locuri de ancorare care functioneaza la fel ca si in dependenta de droguri, doar ca celulele nu "tanjesc" dupa droguri, ci dupa emotii. Si organismul incepe, atunci, sa tanjeasca si el, in mod repetat, dupa aceleasi sentimente. Biochimista americana dr. Canduce Pert, o mare experta in "chimia sentimentelor", sustine ca aceste "ancore" de celule produse de creier explica si imprejurarea prin care unii oameni recad, periodic, fara sa vrea, in starile depresive produse candva de o experienta negativa. Viata lor sufleteasca se invarte in cerc, ca o placa de patefon stricata, neputand, in ciuda eforturilor depuse, sa iasa din impas. Prin acest mecanism se pot explica, partial, si noile deprinderi ale primitorilor de inimi: celulele organului donat isi amintesc de sentimente proprii vechiului organism, de un anumit fel de mancare sau de un anumit gen muzical, si ravnesc la ele si in noul corp. Neclar este inca, din punct de vedere stiintific, cum sunt stocate in celule informatiile legate de sentimente. Cum isi amintesc celulele de persoane si de nume din viata donatorului, de cuvintele pe care le folosea sau de modul cum a decedat?
Subconstientul locuieste ininima?
Fenomenul amintirilor preluate prin transplant duce la o concluzie fantastica: celulele memoriei sunt domiciliul subconstientului. Sentimentele sunt cele care hotarasc cine locuieste acolo si tot ele sunt si cheia de acces la locatie. Cu mult inainte ca stiinta sa inceapa sa descopere acest subiect, samanii din Hawaii, asa-numitii Kahuna, erau convinsi ca in toti muschii si in toate organele sunt stocate amintiri. Cand continutul lor este negativ, conform viziunii despre lume a Kahunilor, ele joaca un rol primordial in producerea bolilor. De aceea, metodele lor de vindecare aveau drept tinta, in primul rand, o rescriere a modelului negativ, o "purificare sentimentala" care sa ajute organismul sa uite si, deci, sa se vindece. Numita Huna si data uitarii, invatatura samanilor din Hawaii sustine ca subconstientul (Ku) locuieste in inima si reactioneaza exclusiv la sentimente, in timp ce gandirea rationala ocupa o alta parte a inimii (Lono) si are legatura cu ego-ul personal. Cea de a treia si cea mai importanta parte a inimii, o parte nemuritoare si independenta de corp, este Aumakua. Ritualurile de vindecare Huna constau in stradania de a influenta subconstientul prin emotii puternice, menite sa-l puna in legatura cu sufletul nemuritor. Atunci se producea vindecarea. In mod concret, era vorba de o vindecare spirituala, obtinuta prin tehnici de meditatie, menite sa influenteze subconstientul si sa-l programeze pe pozitiv. Ritualurile de vindecare Huna se bazeaza pe incercarea de a provoca sentimente extrem de puternice, care sa stearga amintirile care au provocat boala. In mod concret, se apeleaza la o reprogramare a memoriei celulelor, prin incantatii puternice si licori din plante, dar si prin rugaciuni, menite sa mobilizeze subconstientul. In mod asemanator se procedeaza si in terapia stiintifica prin regresiune, cand cu ajutorul hipnozei, pacientul este condus in trecut, pana la momentul cand a suferit trauma. Intalnindu-se cu ea, o traieste din nou si o poate reevalua pozitiv. Adeseori, dispar - in mod misterios - problemele fizice provocate de trauma, la fel ca si la samani.
Samanii Kahuna credeau, de asemenea, ca pe cat este mai incarcat de sentimente gandul omenesc, cu atat e mai mare sansa lui de realizare. Acest lucru este valabil atat pentru gandurile pozitive, cat si pentru temerile, grijile sau amintirile repetate, legate de situatii care produc emotii negative. Gandul stabileste directia tintei, dar intensitatea sentimentului stabileste probabilitatea materializarii sale in realitatea fizica. Fundamentul autosugestiei pozitive, practicat de psihologia moderna, remediu samanic in insulele Hawaii!
Sufletul trebuie transformat dintr-un depozit al sentimentelor, intr-un vector activ, care sa-si stabileasca propria sanatate. Si daca e sa le dam crezare samanilor Kahuna, prin religiozitate si spiritualitate, omul obtine accesul la partile superioare ale sufletului. Dac-ar fi asa, inseamna ca cea mai valoroasa calitate a omului, care face posibila schimbarea cursului vietii, sunt sentimentele, imaginatia si credinta. Crezi in visele tale si transforma-le in realitate! Imagineaza-ti ca esti sanatos si vei fi. Imagineaza-ti, cu putere, in fiecare clipa a vietii, ca esti fericit, si fericirea iti va sta la picioare.