Clabuci de sapun
In epoca retelelor de socializare, nu ramai singur prea multa vreme. Abia imi anuntasem prezenta pe Facebook, si deja am primit o oferta de "prietenie" de la Matei, cel ce avea sa fie a treia iubire a mea. Indata dupa aceea au urmat Florin (prietenul numarul 2) si Mircea (numarul 4). Dar pe unde-o fi Adrian, frumosul student de la arhitectura, prima mea mare iubire, intalnita la 17 ani? Primul meu prieten, "in sensul deplin al cuvantului"?
Fugar, la inceput, gandul acesta a devenit o obsesie si mi-am incercat norocul tot pe internet, introducand prenumele lui, apoi numele de familie - fara nici un rezultat. Sa nu fie de gasit pe Facebook? Varul meu din Brasov, care-i fusese coleg de clasa si pastreaza si astazi legatura cu el, m-a ajutat, in final, sa-i dau de urma, spunandu-mi ca Tomi (cum ii spuneau prietenii) isi camufleaza identitatea pe Facebook, ascunzandu-se in spatele unui simbol grafic. (Imi amintesc ca era foarte talentat la desen.) L-am reperat fara nici o greutate. In locul unde ar fi trebuit sa se afle o fotografie, profilul lui, aparea o frunza galbena de acant, simbolul arhitecturii. In rest, totul ramanea inchis. Nici un fel de informatii sau anunturi, nici o lista de prieteni. I-am trimis un mesaj. Dupa doua zile, am primit un raspuns de la el. Se bucura mult ca-i dadusem un semn de viata, locuia tot la Brasov si imi propunea sa ne vedem. Nu ne-am comunicat numerele de mobil, n-am facut schimb de fotografii si nici de date biografice, am stabilit doar un local si o ora. Saptamana viitoare, marti dupa-amiaza.
In zilele ce au urmat, m-am gandit din ce in ce mai insistent la intalnirea noastra. Ma intrebam cum arata acum. Cu ce se ocupa? Isi schimbase profesia dupa '89? Avea copii? O sotie? Ce amprenta pot lasa doua decenii, cum schimba ele un chip, o statura? O fi devenit gras si greoi? Sarac sau bogat? Singuratic sau fericit? Ce-si promisese sa realizeze in viata - si pana la ce punct izbutise sa-si respecte promisiunile? Reusise? Ma despartisem de el pentru ca nu voise sa ramana in Bucuresti, zicand ca meseria adevarata se face doar in provincie. Iar eu mai aveam doi ani de facultate si sustinerea diplomei in biologie.
Am plecat, asadar, la Brasov, intr-un week-end. Imi place la nebunie sa merg cu masina si in timp ce alergam pe asfalt, povestea mea de dragoste cu Adrian mi se desfasura in memorie ca un film. Imi aminteam absolut totul, de parca ar fi fost ieri. Facusem cunostinta la o seara de dans organizata la Casa Studentilor, pe melodia languroasa a unui slagar foarte indragit la vremea aceea. Eu aveam 17 ani, el 19. Pe atunci, nu existau inca telefoane mobile, frizuri fixate cu gel, laptopuri. Cu un suras pe obraz, imi aminteam, rand pe rand, plimbarile noastre de indragostiti prin parcurile Bucurestiului si diminetile cand stateam impreuna, plini de clabuci de sapun, sub dusul din baia matusii la care locuia ca student, si care plecase in provincie; de expeditiile noastre cu bicicleta si-un cort pe care o rafala de vant mai puternica l-ar fi culcat la pamant. De pielea lui innegrita de soarele verii si de suvitele parului des si rebel. In patul din dormitorul matusii am trait prima noapte de dragoste din viata mea. Il iubeam nebuneste. Nici o alta mangaiere, din multele ce au urmat, nu m-a infiorat ca atunci, prima data. Plangeam de fericire si de emotie. Doamne, cat a trecut de-atunci!
Iubirea noastra a durat doi ani si jumatate. Pe urma, el a plecat acasa, la ai lui, la Brasov, iar eu am ramas sa-mi sfarsesc facultatea si m-am dezmeticit in bratele altcuiva. Cand Adrian s-a intors sa ma caute, eram doi straini.
Si acum? Pe cand parcam masina in fata restaurantului unde trebuia sa ne intalnim, m-a cuprins, dintr-o data, teama. Oare cum m-am schimbat, in tot acest timp? E cumplit sa citesti spaima sau dezamagire in ochii celuilalt. Prin ce procese de transformare voi fi trecut, fara ca macar sa-mi dau seama?
Un pahar de vin rosu
Dar cand am intrat in local, mi-am regasit instantaneu sentimentele de altadata. Adrian era neschimbat, chelise putin, dar ochii lui pareau parca si mai frumosi. Adanci, melancolici. M-am mirat vazandu-l cum ia initiativa si discuta cu ospatarul. Barbateste, ferm, autoritar. Pe vremuri, lucrurile stateau cu totul altfel. "Problemele organizatorice" cadeau atunci in sarcina mea. Observ ca pare sa aiba si umerii mai lati ca odinioara, sau poate ca emotia dilata conturul realitatii.
Am cerut de mancare si o sticla cu vin. Atunci, demult, era un rasfat, acum ne permiteam amandoi. Cu vinul rubiniu in pahare, ma intrebam intruna cum e posibil sa arate la fel ca la 19 ani. Sigur, pe fata ii aparusera cateva riduri, dar nu se ingrasase un gram. Si radea la fel de frumos, cu dintii lui stralucitori si albi, ca in reclamele pentru pasta de dinti Klorodont (Colgate-ul anilor de atunci).
I-am spus ca arata fantastic, iar el mi-a intors complimentul imediat. Mi s-a parut ca vad o sclipire aparte in ochii lui! Apoi am recapitulat evenimentele din ultimele doua decenii. O convorbire placuta, purtata pe un ton cald si apropiat. Adrian are de unsprezece ani o casnicie reusita si se mandreste cu cei doi copii ai lui. Pe langa asta, detine o functie de conducere intr-o firma de arhitectura, deci, se poate spune ca este un om de succes, cu un statut social de invidiat. Vinul Chianti isi face efectul: ma simt ca la 17 ani, insa cu mintea femeii mature de astazi. Scolita si cizelata in relatiile pe care le-am avut pana acum, in disputele cu diversi parteneri si in experientele vietii. Oarecum "imblanzita de varsta". Si putin obosita de incercarile prin care am trecut.
In timp ce Adrian imi povesteste una si alta, zambind mereu cu dintii lui orbitori, imagini din trecut mi se perinda prin fata ochilor, in strafulgerari de o clipa: cum l-am obligat sa-mi tricoteze un pulover ca sa-l vad facand ceva doar pentru mine - iar el s-a conformat, fara sa cracneasca; cum ne dezbracam, noaptea pe plaja, si faceam baie in mare, la Costinesti; cum a trebuit sa rezist la prima intrevedere cu toata familia, ca sa-si dea cu parerea despre fata pe care Adrian o voia de sotie. (Cat de dezamagiti au fost ca am parul vopsit in blond!) Cum, fiindca eu faceam schi de performanta pe-atunci, a gasit cu cale sa-si demonstreze si el curajul, coborand alaturi de mine, cu o sanie pe Sulinar (o partie de competitii din Poiana Brasov). A urmat o dubla fractura de tibie, dar si doua saptamani de recuperare, pe care le-am petrecut impreuna, de data asta in casa matusii mele din Bran. Doamne, ce bine aratau picioarele lui bronzate si musculoase, in pantaloni scurti! Ce calcatura aparte ii dadea ghipsul si sprijinul pe baston! Cum se uitau toate fetele dupa el! Si cearsafurile albe, din dormitorul matusii, si mirosul de frunze de nuc...
Posta sentimentala
"La urma urmei, de ce ne-am despartit noi doi?", intreaba Adrian pe neasteptate. "Asa a fost sa fie", ii raspund. "Incapatanari de adolescenti. Puteai sa faci meserie si in Bucuresti. Dar poate ca totul se sfarsise deja. Se terminase cumva de la sine si-atunci, pur si simplu, i-am pus capat". Fara complicatii. Firesc. Nici o drama. Astfel simtisem eu, cel putin. Viata era ametitor de intensa si plina de fagaduinte, lumea mi se deschidea in fata, ca o chemare irezistibila. "Ai trecut indata la urmatorul", spune Adrian, cu un ras care se vrea nepasator. Insa ochii lui nu rad. Dupa despartire a ramas singur, timp de doi ani. L-am ranit profund si nici macar n-am bagat de seama... Ii spun ca imi pare rau. N-am fost nici eu prea fericita cu cuceririle mele. Un soi de sport, ca la coborarea pe schi. Daca nu s-ar fi incapatanat sa plece din Bucuresti... Daca am fi ramas impreuna... Dar asta e! El are acum o familie si doi copii. Iar eu... Ii spun ca vreau sa plecam. Vinul mi se urca la cap si, odata cu el, o pofta nestavilita de a plange. O si fac, deindata ce ajungem in strada. Plang cu sughituri, cu capul pe pieptul lui. Miroase la fel ca inainte. A cearceafuri scrobite si a frunze de nuc. Numai noi nu mai suntem cei de atunci. El este un familist respectabil, iar eu o amatoare de internet. Dar imi voi gasi, si eu, intr-o zi, fericirea.
MARUSIA