De curand, am citit in "Formula AS" un articol despre generatia numita sugestiv si cu putina malitie feminina: "puiu'mamii". Conteaza poate mai putin numele dat acestei generatii "uni-sex" si faptul ca tot mai multe semne (moda, casatorii sau adoptii transexuale) arata ca omenirea s-a saturat de atata bine, tolerand cele mai bizare si nebunesti ipostaze - de la "barbatul cu suzeta", la "batrana cu fundite si rochie de papusa". Ceea ce conteaza este semnalul de alarma tras si faptul ca articolul a reusit sa ma puna pe ganduri, reamintindu-mi o poveste de viata, petrecuta cu ceva ani in urma.
Intamplarea a facut ca o veche si statornica prietena de familie sa traiasca, imediat dupa 1990, o frumoasa vara de iubire, cu un francez - iubire ce s-a materializat intr-o discreta si cat se poate de legala casatorie. Pentru ca afacerile il chemau urgent in Marsilia, francezul a plecat in graba, lasandu-si proaspata sotie sa-si vanda apartamentul si bunurile din casa, urmand ca apoi ea sa-l urmeze, pentru a locui impreuna pe malul Mediteranei, nu departe de celebra insula "Chateau d'If", care l-a inspirat pe Dumas cand a scris "Contele de Monte Cristo". Fericita ca isi gasise barbatul mult visat (un om serios, matur si deloc sarac), prietena mea a cautat sa-si rezolve cat mai repede treburile si sa-si legalizeze actele de care banuia ca va avea nevoie mai tarziu. Dupa cateva saptamani agitate si un drum extrem de obositor cu trenul, se prezenta la noua ei adresa, sunand de zor la poarta propriei sale case. Primul semn prost a fost ca nu a intampinat-o nimeni la gara. Al doilea a fost ca in usa casei au aparut doi batranei, care i-au spus ca sunt parintii lui Pierre, dupa care au asezat-o pe un scaun si au inceput sa o priveasca indelung, fara sa spuna nimic. Pierre a coborat mai tarziu, dar nu singur, ci insotit de o femeie tinara, frumoasa, indiferenta. Obosit si fara chef, el s-a uitat lung la femeia abia sosita de pe drum, cu un vraf de bagaje si sperante alaturi. A luat act de prezenta ei, dupa care i-a comunicat sec si fara punctuatie (asa cum fac francezii cand vor sa fie nesuferiti) ca, in cele cateva saptamani petrecute departe de ea, s-a intamplat un lucru absolut minunat in viata lui - a cunoscut o alta femeie si s-a indragostit nebuneste de ea. Prea putin jenat si fara sa ofere alte detalii, Pierre a schitat niste scuze, reluand, consolator, minunatele cuvinte ale Apostolului Pavel ("Daca dragoste nu e, nimic nu e"), dupa care a rugat-o sa accepte cuminte situatia si sa se intoarca in Romania, urmand ca micile aranjamente ale divortului sa fie stabilite reciproc convenabil prin corespondenta sau prin avocati.
Sigur ca, pe moment, prietena mea a incremenit ca lovita in moalele capului. Nu putea sa inteleaga cum cineva, omul de care voia sa-si lege destinul pentru tot restul vietii, putea fi atat de infantil si iresponsabil, dar, dezmeticindu-se rapid, a inceput, ca orice olteanca ce se respecta, sa ceara explicatii. A pus piciorul in prag, a amenintat chiar si, in final, si-a permis sa emita unele pretentii - inclusiv o camera a ei unde sa doarma; inclusiv o renta lunara pana la pronuntarea divortului. Dincolo de umilinta esecului si de penibilul situatiei de a trai o perioada cu "dusmanul" in aceeasi casa, a avut parte si de putin noroc. Plangandu-se in toate partile si incercand sa inteleaga ce se intampla, a aflat nu numai ca ea nu e singura femeie in aceasta situatie, dar ca in Franta asemenea cazuri se numesc "separarea corpurilor" si ele sunt frecvente, existand chiar si o prospera "Asociatie a femeilor parasite abuziv".
Tenace si probabil inspirata de celebra insula a lui Monte Cristo, romanca noastra a luptat si a obtinut tot ce se putea obtine in situatia ei - inclusiv dreptul de munca si de sedere pe teritoriul Frantei. A suportat stoic dispretul si aroganta unor patroni francezi, care o plateau cu jumatate de salariu, numai pentru simplul fapt ca era femeie si ca in privirea ei se putea citi deopotriva singuratatea si disperarea, a invatat alfabetul rabdarii si al umilintei, fara sa sara nici o litera, afland cat este de greu e sa traiesti printre straini, sa nu te ajute nimeni si, mai ales, sa nu ai un umar pe care sa-ti odihnesti capul sau sa-ti versi cateva lacrimi de naduf. A strans din dinti, a rabdat cat a putut si nu s-a dat in laturi de la nici o munca. A facut de toate - a ingrijit oameni batrani, s-a angajat camerista la un hotel si, intru tarziu, a devenit secretara unei batrane aristocrate, care a initiat-o in tainele miscarii feministe si i-a facut o buna intrare in comunitatea exclusivista a femeilor catolice din oras.
Financiar vorbind, a inceput sa-i mearga bine, reusind sa-si cumpere un studiou cochet si, astfel, sa nu mai depinda de nimeni. Sufleteste insa nu si-a mai revenit niciodata, mai ales ca intamplarea a facut ca, dupa niste ani, sa se reintalneasca cu fostul si morganaticul ei sot. Arata surprinzator de tanar, elegant si ingrijit, ca un actor venit la Marsilia sa toarne un nou film. Imbracat cu haine din cele mai scumpe, era alaturi de noua lui sotie, care, afland cine anume este "la femme venue de Roumanie", s-a luminat la fata (Olala, c'est toi, donc), amintindu-si neplacuta scena din casa lui Pierre si, in final, cerandu-si iertare, intr-un fel atat de sincer si de direct, incat, daca n-ai fi cunoscut circumstantele, ai fi zis, fara nici o ezitare, ca femeia aceea chiar sufera si ii pare rau de toate cele intamplate. Nu era neaparat frumoasa, dar prezenta ei impunea, sugerand o feminitate discreta si usor senzuala, ca urma unei picaturi de Chanel, strecurata abil sub lobul urechii. Se alinta tandru la bratul lui Pierre, in timp ce el se infiora de placere, sorbind-o din priviri. Le statea bine impreuna si se simtea ca se iubesc. Langa ei, nu mai incapea nimeni. Degeaba a insistat Pierre sa ofere un pahar cu sampanie. Cutitul pe care ea, ca fosta sotie, il simtea in spate, sangera. Abia stapanindu-si durerea, s-a grabit cat a putut spre casa. Acolo, singura si nevazuta de nimeni, a izbucnit intr-un plans prelung, cutremurat, fara oprire. A plans cum n-a mai plans in viata ei. A plans, simtindu-se geloasa, infranta si umilita. Greu, foarte greu si-a revenit. Dupa o noapte intreaga de nesomn, a decis sa se retraga, sa nu mai primeasca pe nimeni in viata ei. A decis, mai ales, sa se dedice trup si suflet in lupta pentru drepturile si demnitatea femeilor. O lupta grea, surda si fara sfarsit. O lupta, de fapt, cu sine si cu umbrele trecutului.
*
Mi-e mila de aceasta veche prietena si ma gandesc ca ea e doar o victima intamplatoare - un soldat ranit intr-un razboi strain, care nu-i apartine. Cred si sper ca-i merge bine. Nu am mai vazut-o de mult. Am auzit doar ca s-a schimbat. Ca esecurile si vesnica ei suspiciune au facut din ea o persoana nu tocmai agreabila. Au facut-o sa fie razboinica, dura si bataioasa, ceea ce explica printre altele de ce si-a educat singura ei nepoata, pe Maria, cam in acelasi stil de om inflexibil si nemilos, lipsit de slabiciuni, de ezitari sau ganduri sfioase. Daca as trece prin Marsilia, as cauta-o numai ca sa vad ce a mai ramas din amintirile noastre comune, din pelinul si cimbrisorul copilariei, petrecute pe dealurile Barladului, iar la sfarsit, inainte de a pleca, i-as lasa colectia din "Asul de inima" si multele ei confesiuni si povesti de viata drept subiect de meditatie.
As renunta sa o cert, convins fiind ca ideile si multimea exemplelor din revista "Formula AS" o vor face sa inteleaga, pana la urma, ca ghinionul vietii ei nu a fost acel francez imatur si labil emotional, ci chiar propriile ei slabiciuni si ezitari - graba de a accepta o minciuna frumoasa si senina de vara; graba si incapatanarea de a construi o fericire iluzorie pe promisiunea unui superb nimic. Daca m-as intalni cu ea, as incerca sa o ascult si sa ma prefac ca nu-i observ ranile. As incerca sa o scot din carapacea ei de razboinic, chiar daca stiu ca, orice as face, nu voi reusi sa o imblanzesc, sa o impac cu propriile ei nemultumiri si resentimente. Ca de obicei, oamenii sunt atenti doar la ceea ce vor ei sa auda. Ca de obicei, in oglinda de dimineata nu incape decat un singur chip. Ne incepem ziua cu propria noastra imagine si nu ne mai despartim de ea nici macar in somn. Ne-am obisnuit prea mult cu noi insine. Am devenit dependenti de sinele nostru, incat nu mai vedem nimic altceva in jur - nici oamenii si nici lucrurile frumoase care ne inconjoara, uitand ca sub soarele iubirii e loc penru toti - fie ei "barbati cu suzeta", fie "batrane cu rochita de papusa". Nu razboiul intre sexe si nici grotestile lui dezertari ameninta omenirea, ci sleirea sentimentelor si oboseala emotionala. Modelul Monte Cristo, modelul razbunarii, nu e o solutie. Singura cale este cea biblica. E calea elementara a coabitarii si a trairii in doi. E calea observata de Konrad Lorentz la unele pasari, care nu cunosc alt fel de a iubi decat cantand - fiecare cu partitura sa. Cand una din pasarile unui cuplu se intampla sa moara, atunci se petrece un lucru cu totul si cu totul uluitor - pasarea supravietuitoare isi continua partitura, dar preia si partea de melodie ramasa necantata de perechea ei. Atunci cand auzim intr-un parc sau in padure un cantec mai lung ca de obicei - o melodie cu succesiuni de triluri si neasteptate schimbari tonale - sa nu ne bucuram prea mult. Ceea ce auzim nu este de fapt un cantec, ci un strigat melodios de singuratate, de asteptare si de durere mocnita.
EMIL PANAIT