Despre eroi si morminte
Nu trebuie sa faci decat o plimbare de-o ora prin amiaza insorita, de martie, prin centrul vechi al orasului Turda, ca sa afli reperele uneia dintre cele mai frumoase povesti de dragoste, dintre o familie si pamanturile din care s-a ridicat in urma cu sute de ani. Istoria familiei Ratiu te intampina la tot pasul. Un refuz al uitarii cu o mie de chipuri: chip de piatra, chip de bronz, chip de cruce...
Statuia doctorului Ioan Ratiu, cunoscutul erou memorandist, e chiar in parculetul din fata Primariei. Marele patriot ardelean scruteaza orasul cu privirea aceea darza si increzatoare cu care i-a infruntat pe judecatorii maghiari, care l-au condamnat pentru ca, precum Horia si Avram Iancu inaintea sa, a avut curajul sa mearga la Imparatie, la Viena, si sa spuna raspicat ca "Existenta unui popor nu se discuta, ci se afirma!". Celebrele sale cuvinte au facut in epoca inconjurul lumii, devenind un veritabil motto al luptei pentru afirmare nationala in intreaga Europa, la sfarsit de secol XIX. Citatul e gravat pe soclul inalt al statuii, deasupra unei jerbe ce eternizeaza in bronz recunostinta pe care ardelenii i-o poarta marelui patriot, Dr. Ioan Ratiu. La doi pasi de statuie, chiar sub ochii "Doctorului", e liceul care ii poarta numele. E vechiul Colegiu de Arte si Meserii, pe care urmasii sai l-au ridicat, inca pe vremea Imperiului Austro-Ungar, pe terenul si din banii lor, pentru ca tinerii romani sa aiba unde invata carte. Chiar dupa colegiu incepe, cu adevarat, Centrul vechi al Turzii, construit si el pe un teren ce apartinuse familiei Ratiu. Pe cea mai impozanta cladire, cea care incadreaza poarta de intrare in piata orasului, o placuta certifica faptul ca acolo se afla, pe vremuri, vestita Gradina a Ratestilor, paradisul in care s-au nascut si s-au format cei mai de seama oameni ai familiei si locul in care a incoltit, mereu si mereu, credinta ca lupta pentru drepturile romanilor din Ardeal va avea candva, cat de tarziu, castig de cauza.
In spatele pietei e Biserica Ratestilor. Tot ei au ridicat-o, la indemnul ierarhului Baziliu Ratiu, fost protopop greco-catolic, ulterior prepozit de Alba Iulia. O biserica frumoasa, cu turla semetind spre cer, inca din vremurile in care a fi roman insemna in Ardeal nu doar o mare mandrie, ci si o responsabilitate pe masura. In curtea bisericii sunt crucile ctitorilor Ratesti si ale familiilor lor. Doar crucea lui Ion Ratiu, cunoscutul politician PNT-ist post-decembrist, e pe deal, in cimitirul vechi al Turzii. Dar familia Ratiu are in Turda nu doar istorie, ci si prezent. In vechea resedinta, care a supravietuit pana astazi, se afla sediul fundatiei cu acelasi nume, condusa de Indrei Ratiu, fiul cel mare al lui Ion Ratiu. Inca de la intrare, te intampina un grup statuar de o naturalete cum rar ti-e dat sa vezi, doi barbati din bronz, despre care ai putea sa juri ca sunt vii: Ion Ratiu cu zambetul sau galant, asortat la celebrul papion, se reazema de o balustrada, dezbatand, amabil si sarmant, cum si-l aminteste toata lumea, cu avocatul Augustin Ratiu, tatal sau, care ii e interlocutor. Doua prezente de exceptie, intrupari vii ale unui trecut fabulos, imortalizat intr-un blazon rosu, pe care un leopard bicefal sta cu sabia de-a dreapta si cu batul de mesager al lui Mercur de-a stanga. Blazonul de care batranii Ratesti erau atat de mandri...
O chestiune de blazon
Cand vorbeste despre istoria familiei, Indrei Ratiu imprumuta ceva din pedanteria aristocratica ce l-a consacrat pe tatal sau, marele lider taranist Ion Ratiu, un etalon al elegantei in politica romaneasca de dupa '89. Inteleg din gesturile lui ca exista lucruri pe lumea asta despre care nu poti sa vorbesti altfel decat cu maxima rigoare si seriozitate. Gazda mea nu scoate un cuvant, pana nu asterne pe masa vraful de documente menite sa-l ajute sa fixeze cele mai importante repere din trecutul familiei sale. Sus, pe prima pagina, sunt subliniate atestarile documentare, incepand cu ultima dintre ele, la 1829, si terminand cu cea mai veche, de la 1625. Urmeaza apoi amintirile transmise, prin traditie, in familie, din tata in fiu, despre faptele vechilor Ratesti, ce au trait pe vremea lui Mihai Viteazul sau a regelui Sigismund de Luxemburg, pana incolo, pe la inceput de secol XIV. La sfarsit, pentru conformitate, gasesti o impresionanta lista de autori care au scris in lucrarile lor despre neamul Ratestilor. Printre foi, peste tot, sunt fotografii vechi, cu bunicii lui Indrei Ratiu, si instantanee interbelice superbe, din tineretea lui Ion Ratiu. Deasupra tuturor "dovezilor", inramat sobru, intr-o rama frusta, fara zorzoane, e blazonul Ratestilor.
"E o chestiune de blazon!", obisnuia sa-l auda Indrei pe tatal sau, Ion Ratiu, pe vremea cand locuiau in Anglia, ori de cate ori venea vorba despre vreo problema mai importanta. "Avem un blazon de aparat!", puncta batranul Ion Ratiu, cand simtea ca e in fata argumentului ultim, in discutiile cu ceilalti din familie. Tanarul Indrei n-a prea inteles atunci povestea aceasta cu blazonul. Mi-o spune deschis, zambind nonsalant si sincer, in felul tatalui sau. E de o eleganta desavarsita, pe care o poarta cu cea mai mare comoditate posibila, ca un adevarat gentleman crescut in Marea Britanie si scolit la Cambridge si Fontainbleu. Dupa o viata petrecuta in Occident, in Marea Britanie, in Franta, in Germania si in Statele Unite, Indrei Ratiu s-a stabilit in Romania, in 2004. De-abia de-atunci, de cand s-a mutat la Turda, acolo unde e cu adevarat "acasa" si de-abia de cand a luat la pas Ardealul stramosilor sai, a inteles ca blazonul acela rosu, cu leopard, e insasi dovada dragostei Ratestilor pentru Transilvania si marturia ultima, de netagaduit, a luptei pentru drepturile lor si pentru cauza romanismului. "Vreme de sute de ani, intr-un Ardeal mereu ostil nobilimii de origine romana" - povesteste emotionat Indrei Ratiu - "n-a fost generatie de Ratesti, de la Bunul Dumnezeu, care sa nu trebuiasca sa lupte, cu sabia in mana sau prin salile de judecata, pentru a-si dovedi, pentru a-si reconfirma sau pentru a-si apara blazonul nobiliar, in fata sicanelor stapanirii. Intr-un tarziu am inteles: blazonul acesta e povestea luptei lor."
Marire si decadere
Pe la 1300, stramosii familiei Ratiu erau niste moti saraci, ca toti romanii ce traiau prin partile de pe unde izvoraste Ariesul. Un act semnat in 1332, la Deva, de catre voievodul Thomas Szechenyi, aminteste de un anume Indrei, stabilit la Noslac (Nagylak, cum apare in mentiunile din limba maghiara, n.r.), pe campia unde Ariesul se varsa in Mures. Cu o familie foarte numeroasa, cu multe guri de hranit, stramosul Indrei s-a mutat din Apuseni mai la vale, pe un loc mai prielnic pentru agricultura. Dar numele de Ratiu incepe cu un alt stramos al familiei, in 1394: Thomas din Noslac (Toma), comandantul unui grup de romani care s-au inrolat cruciati in armata lui Sigismund de Luxemburg, in campania sa de aparare a Balcanilor in fata invaziei otomane. Faptele sale de arme din zonele locuite pe atunci de croati i-au adus nu doar innobilarea sa de catre Sigismund (1395), ci si porecla de "Racz", "Croatul", in limba maghiara. Blazonul care consfinteste innobilarea il consacra drept "Thomas Racz de Nagylak". Doua secole mai tarziu, imparatul Rudolf al II-lea de Habsburg innobileaza un alt Ratiu, pe Petru Racz, pe care il numeste ambasador in relatiile sale cu Tarile Romane, cu Inalta Poarta si cu Rusia, pe vremea lui Mihai Viteazul. Considerat unul dintre cei mai mari oameni politici ai timpului sau, ardeleanul Petru Racz s-a inrudit cu logofatul muntean Ivan Norocea, prin casatoria cu fiica acestuia, Zamfira, nimeni alta decat sora Velicai, marea iubire a voievodului Mihai Viteazul. Importanta Ratestilor in acele vremuri se reflecta si in schimbarea blazonului familiei: leopardul familiei a castigat atunci al doilea cap si batul de mesager, reflectand statutul de ambasador al lui Petru Racz!
Preotul lui Horea si Closca
E un destin impresionant, care urmareste ca un lung fir rosu saga familiei Ratiu, sinonima cu lupta romanilor din Ardeal. Nu exista, in 600 de ani, moment de cumpana in istoria Ardealului, in care Ratestii si apropiatii lor, crescuti in spiritul marilor barbati ai familiei, sa nu fie acolo, trup si suflet, pentru cauza romaneasca.
Mai aproape de noi, in secolul 18, vrednicul preot Nicolae Ratiu a fost cel care i-a insotit pe ultimul drum pe Horea si Closca, in 1785, la Alba Iulia, inaintea cutremuratorului lor martiraj, imi dezvaluie Indrei Ratiu. Nicolae le-a ascultat spovedania, el le-a mangaiat sufletele cu rugaciuni, el i-a imbarbatat necontenit pe Horea si pe Closca. Nicolae Ratiu avea sa-i scrie testamentul lui Horea, si tot el, luandu-si ramas bun de la martirul ardelean, i-a soptit cuvintele care au intrat in istorie: "Prin mine te saruta intregul neam romanesc!".
Ii gasim apoi pe Ratesti, in frunte cu alt preot, Baziliu Ratiu, si cu pe atunci tanarul sau nepot, Dr. Ioan Ratiu, in varsta de numai 20 de ani, alaturi de Avram Iancu, in avanposturile Revolutiei de la 1848. Desi atat de tanar, Ioan Ratiu a organizat, impreuna cu alti veri primari, o legiune ce a fost implicata in mai multe lupte contra armatelor revolutionare maghiare, mai ales in iulie 1848, impotriva generalului Farkas Kemeny, care a fost infrant si scos din Muntii Apuseni. Dupa Revolutie, tanarul Ioan Ratiu a studiat Dreptul la Viena si la Pesta, apoi s-a intors in Ardeal, unde a profesat ca avocat si unde a devenit un apreciat politician. In 1892, ales presedinte al Partidului National Roman din Transilvania, el conduce la Viena o delegatie de 300 de romani, care ii prezinta imparatului Franz Iosef un "Memorandum" cu nemultumirile romanilor din Ardeal. Imparatul ignora "Memorandumul" si ii trimite pe romani la Budapesta, unde sunt imediat pusi sub acuzare. Desi bolnav, ajuns la varsta de 66 de ani, Dr. Ioan Ratiu e aruncat in inchisoarea de la Seghedin, unde sta intemnitat timp de un an, pana cand, la presiunea opiniei publice, este eliberat.
Dr. Ioan Ratiu a fost permanent povatuit si sprijinit financiar, in stagiile sale din strainatate, de unchiul sau, alaturi de care luptase in Muntii Apuseni, marele patriot preotul Baziliu Ratiu, cel care a si decis, de altfel, trecerea numelui de familie de la Racz la forma latinizata de Ratiu. Ajuns la varsta senectutii, Dr. Ioan Ratiu a sprijinit multi tineri romani de valoare. L-a luat pe langa el, bunaoara, ca asistent personal, pe tanarul Iuliu Maniu, cel care avea sa devina liderul Partidului National Taranesc si unul dintre fauritorii Romaniei Mari. Mai tarziu, intre razboaiele mondiale, traditia diplomatica a familiei, consacrata de Petru Racz in secolul al XVII-lea, avea sa fie continuata de Viorel Tilea, ministru de externe al Romaniei la Londra. Nepot al memorandistului Ioan Ratiu si protejat al lui Iuliu Maniu, Tilea l-a primit in cadrul Legatiei de la Londra pe tanarul Ion Ratiu, viitorul lider taranist post-decembrist. Eminentul diplomat Viorel Tilea este cel care a deconspirat englezilor existenta unui ultimatum german, menit sa rupa mare parte a Ardealului de Romania, pe modelul caruia ii cazuse victima Cehoslovacia, la inceputul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Dupa acest incident, Viorel Tilea a fost nevoit sa ceara azil politic in Marea Britanie. Alaturi de Tilea, ramane in Anglia, la sfaturile lui Iuliu Maniu, si tanarul Ion Ratiu, care se pregatea sa candideze la alegerile din 1946 din Romania. "Avem mai multa nevoie de lupta voastra acolo", i-a transmis Iuliu Maniu tanarului Ion Ratiu, anticipand valul de arestari politice comandate de comunisti. Istoria Ratestilor continua, astfel, in exil. Un exil pe care Ion Ratiu il accepta cu demnitate, refuzand permanent intrarea in viata politica britanica, pentru a nu fi nevoit sa renunte la cetatenia romana: era mostenirea cea mai de pret a stramosilor sai Ratesti. "O chestiune de blazon", cum raspundea el, de fiecare data, cand membri ai familiei sotiei sale, englezoaica Elisabeth Pilkington, i-au propus sa candideze din partea conservatorilor...
Harta de la capul patului
In anii intunecati ai Razboiului Rece, casa lui Ion Ratiu de la Londra a fost un permanent loc de pelerinaj pentru romanii care scapau de "dincolo", din infernul comunist. "Toti veneau sa-l caute pe tata, iar el statea si-i asculta neintrerupt, ore intregi se inchidea cu ei in birou...", rememoreaza Indrei Ratiu. "Suferea mult vazand ce se intampla in Romania. Mereu spunea ca e nedrept ce se petrece, ca tara noastra nu merita sa treaca prin cosmarul comunismului, ca exista in Romania o veritabila traditie democratica, pe care se putea construi un viitor mai bun pentru romani. Nici povestea aceasta cu traditia democratica nu am inteles-o decat tot dupa ce m-am mutat in Ardeal si am vazut cata toleranta exista in aceste locuri si cata discretie au oamenii de diverse nationalitati, religii sau viziuni politice, fata de optiunile celorlalti. Am fost realmente impresionat de acest lucru", spune Indrei Ratiu.
Indrei avea 23 de ani cand, in 1969, a venit pentru prima oara in Romania. Un gest nebunesc, dar si cumva sfidator, pentru ca autoritatile romane avusesera grija sa-i transmita din vreme sa nu se bazeze pe sprijinul lor, daca va avea probleme in Romania, desi tatal sau era cetatean roman. Incurajat de fostul diplomat Viorel Tilea, Indrei a luat, totusi, drumul Romaniei, insotit de fiul ambasadorului britanic la Bucuresti din acea vreme. Nu e detaliu pe care sa nu-l retina din acea vizita: lumea vesela si primitoare care i-a intampinat la Oradea, emotia primilor pasi prin Turda natala a stramosilor sai, intalnirea cu dragii lui bunici turdeni, mandria cu care a admirat statuia semeata a "Memorandistului" Ion Ratiu din centrul orasului, biserica familiei si primul drum, solemn ca un pelerinaj, la mormantul lui Mihai Viteazul, de pe Campia Turzii. "Am fost crescut din familie cu acest cult al lui Mihai Viteazul. Am fost invatat sa pretuiesc jertfa sa de la Turda, care a fost un model pentru marii Ratesti. De atunci, de cate ori am mai venit la Turda, primul loc pe care l-am vizitat a fost, de fiecare data, mormantul lui Mihai Viteazul". Turda, Transilvania, Romania: o sarbatoare a sufletului si a simturilor. Ajuns in sfarsit "acasa", a putut gusta pe indelete din toate bunatatile speciale, specific romanesti, pe care la Londra le savura numai la sarbatorile petrecute la familia lui Viorel Tilea.
"Fostul ambasador ducea la Londra o viata profund atasata valorilor si traditiilor romanesti, ca un veritabil Ratiu ce era. Avea in curtea casei sale, care era vecina cu unul dintre cele trei campusuri ale Universitatii Oxford, o gradina demna de un gospodar ardelean. Cultiva porumb si, mai impresionant decat orice, ara pamantul cu plugul cu boi! Imaginati-va ce spectacol era la Oxford, cred ca era singurul fermier care ara cu boi in Marea Britanie!", se amuza si acum Indrei Ratiu. Traditiile pastrate cu sfintenie de Viorel Tilea, ca si harta cea mare a Romaniei pe care i-a daruit-o tatal sau, agatata la capul patului din casa de la Londra, sunt cele mai calde amintiri legate de Romania ale lui Indrei Ratiu, de pe vremea copilariei sale, traita in cosmopolitul mediu britanic. Are si acum la Turda o copie a minunatei harti. "Romania - Tara Turismului - 1938". "Imi amintesc la perfectie cum stateam si ma minunam, ore intregi, uitandu-ma la harta aceea, la Cheile Turzii, care apareau desenate acolo, si la uriasa hora ce cuprindea toata Campia Transilvaniei, de la Turda si pana la Medias si Sovata. Ma uitam la ea si imi imaginam cat de frumoasa trebuie sa fie tara strabunilor mei Ratesti", marturiseste emotionat Indrei Ratiu.
Surpriza din testament
Dupa prima vizita, din 1969, Indrei Ratiu a venit de mai multe ori in Romania, mai intai in 1970, la moartea bunicului sau, Dr. Augustin Ratiu, fost prefect si primar interbelic al Turzii. Apoi, venea in vizita la celelalte rude ale sale, ca turist, dar si ca intermediar al tatalui sau, in relatia cu prietenii ramasi dincoace de zidul comunist. In anii '70, cand inca regimul nu era atat de coercitiv, Indrei Ratiu a avut posibilitatea sa se intalneasca si sa vorbeasca cu multi oameni din elita culturala a Romaniei de pe acea vreme: "Tin minte ca l-am intalnit pe Alecu Paleologu si ca am fost foarte impresionat de personalitatea sa". Si astfel, vreme de doua decenii, pana in 1990, Indrei a fost un veritabil "emisar" al tatalui sau in Romania. "De prin anii '80, am simtit cum se inrautatesc lucrurile, lumea era tot mai tematoare in tara, iar sperantele de revenire prea curand a democratiei erau tot mai mici. Chiar si tata isi pierduse orice speranta ca va mai prinde in viata caderea comunismului, ca va mai vedea Romania si ca va mai putea pune umarul, cum isi dorea, la democratizarea ei. Practic, atunci, in 1979, cand si-a pierdut orice speranta, a decis sa puna, la Londra, bazele Fundatiei Ratiu, care se dorea a fi continuatoarea "Eforiei" infiintate de Baziliu Ratiu pentru sprijinirea tinerilor studenti ardeleni inainte de 1900." In '89, Fundatia Ratiu avea deja un deceniu de activitate, era un ONG puternic, in vreme ce energicul Ion Ratiu, prosper om de afaceri in Anglia, era presedintele Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi, pe care el insusi o infiintase in 1984.
Caderea comunismului in decembrie 1989 a fost un eveniment trait la cea mai mare intensitate de familia Ratiu. Indrei isi aminteste de euforia tatalui sau, care si-a strans intreaga familie si pe cei mai buni prieteni din Marea Britanie si a inchiriat un avion pentru a ajunge cat mai repede in Romania. "Era atat de emotionat! A fost intampinat la aeroport de Corneliu Coposu, alaturi de care a repus bazele Partidului National Taranesc. Cu totii l-am sprijinit si ne-am bucurat pentru el, pentru ca visul lui de a reveni in Romania devenise realitate", spune Indrei. In buna traditie a Ratestilor, taranistul Ion Ratiu devine un personaj politic de cea mai mare anvergura in Romania post-decembrista. Chiar daca nu reuseste sa castige cursa prezidentiala din 1990, in fata lui Ion Iliescu, Ion Ratiu se impune ca model de civilitate a discursului si prin profunzimea viziunii sale democratice. "Tatal meu parea pentru multi, atunci, de pe alta planeta. Din pacate, se vede acum mai clar, Romania de atunci era, ea insasi, de pe alta planeta", spune Indrei Ratiu.
Venerabilul politician taranist nu a abdicat nici o secunda de la crezul sau. Fundatia Ratiu si Centrul pentru Democratie, infiintate de Ion Ratiu, pe care acum le conduce de la Turda Indrei Ratiu, tocmai de asta s-au ocupat pana in 2000, cand Ion Ratiu a trecut in lumea celor drepti, si de atunci incoace. "Cand, dupa moartea sa, am deschis testamentul, am descoperit ca nu-mi lasase mostenire vreo avere, ci conducerea unei asociatii", se amuza Indrei Ratiu, privind spre statuia tatalui sau din curtea casei de la Turda. "In loc de bani, imi lasase mostenire, de fapt, o responsabilitate, in buna traditie a Ratestilor...". "O chestiune de blazon", pare sa spuna, zambind, Ion Ratiu.