ROXANA ILIESCU (B1TV) - "Am invatat sa descopar frumosul din lume"

Ines Hristea
Ingredientele bucuriei

- In lumea posaca si pusa pe harta a televiziunilor romanesti, in care se rade scrasnit si se zambeste doar a batjocura, tu risipesti latifundii intregi de veselie autentica, o exuberanta care se potriveste de minune cu primavara. De unde ti se trage rasul asta molipsitor? E mostenit pe linie de familie sau exersat?

- In cazul meu, veselia si optimismul sunt niste atribute native: sunt o Geamana care se bucura, in fiecare clipa, de orice. Daca vad un rasarit de soare, o gargarita care inainteaza pe un fir de iarba sau un copacel inflorit, eu ma bucur din tot sufletul. Un dar minunat de la Dumnezeu, pe care ma straduiesc sa-l sporesc, cautand dinadins partile frumoase ale vietii, micile bucurii de care lumea e plina, cu conditia sa stii sa le vezi. Nici eu n-am ajuns la ele asa de usor. Le-am descoperit abia dupa ce-am coborat pe treapta cea mai de jos a haului in care ajunsesem, din cauza unei cumplite depresii post-natale, care m-a lovit dupa nasterea celui de-al doilea copil.

- Si cum ai reinvatat bucuria?

- Toate ingredientele de care aveam nevoie ca sa ma spal de negreala din mine mi-au fost trimise in cale. Azi am citit o carte ("Adevarata invatatura a lui Hristos", scrisa de Omraam Aivanhov, a fost o adevarata revelatie), maine am vazut un film, poimaine am intalnit un om care "aflase" deja cat de frumoasa e viata... Si tot asa. Am renuntat sa-mi mai propun sa obtin solutia peste noapte si am acceptat strategia pasilor mici, facuti zi dupa zi. Au fost si perioade in care am functionat pe principiul racilor: un pas inainte, doi inapoi. Dar am acceptat ca si genul asta de inaintare face parte din procesul de recuperare. M-am lepadat de indarjire si, incetul cu incetul, am priceput ca in viata asta nu ne-am nascut nici pentru parinti, nici pentru copii, nici pentru iubiti si nici pentru prieteni, ci ne-am nascut pentru noi insine, ca sa evoluam spiritual. Cu cat un om e mai impacat cu el insusi si cu cat e mai aproape de lumina lui interioara, cu atat isi e mai de folos siesi si cu atat e mai de folos lumii, in general, si parintilor, copiilor, iubitilor si prietenilor, in particular. In clipa in care am constientizat adevarul asta, am capatat acea liniste interioara care ma face acum sa vad toate motivele de bucurie care ne inconjoara. Si pentru toate astea, ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare seara.

Terapia cu zambete

- Cum dai la o parte uratul? Cum il eviti?

- Uratul exista doar atunci cand te temi de el, cand il iei in consideratie. Iar eu am invatat sa nu-l vad. Si-mi pastrez orizontul deschis pentru optimism. Fireste ca nu am devenit imuna la "atacuri", fireste ca ma panichez daca, de pilda, una din fetitele mele e bolnava, dar, de fiecare data cand sunt intr-un moment din acesta de cumpana, din care mi se pare ca nu stiu cum sa ies, am invatat sa fac doi pasi inapoi, sa respir adanc de trei ori si sa mut povara de pe umerii mei undeva mai sus, catre Dumnezeu, care le-a randuit pe toate. Si-atunci, ca prin farmec, ma limpezesc si-mi dau seama ca situatia aceea nu e chiar fara iesire, ca exista optiuni. Si mai e ceva: prefer cutremurele mici, acestea de care ne lovim cotidian, in locul unui cutremur mare. Uite, acum doua zile am avut un accident de masina destul de serios. Dupa ce am iesit de dupa volan si m-am oprit din tremurat, in loc sa blestem, i-am multumit lui Dumnezeu pentru accidentul respectiv. In primul rand, fiindca am scapat teafara si, in al doilea rand, pentru ca el poate ca a dezamorsat o bomba mai mare. Orice lucru vine acum peste mine, oricat de dezastruos ar fi, eu ii caut partea pozitiva, incerc sa dibui motivul pentru care acel ceva a intervenit in viata mea. Nimic nu e intamplator, ci totul vine cu un scop. Si, nu in ultimul rand, ca sa atrag binele, am instituit nu doar in mine, ci si in casa mea, un "regim al bucuriei": fetele imi dau trezirea venind calare peste mine, in pat, si asta e prima doza de fericire, apoi am decis ca nu ne mai asezam dimineata la masa, decat cu zambetul pe buze, si nu mai avem voie sa iesim pe usa suparate sau triste... A, si niciodata nu mai mancam fara sa spunem intai o rugaciune. Asta a fost ideea Teresei, care a venit cu ea de la scoala. Si e o idee atat de frumoasa!

Povesti cu zane

- Amandoua fetitele tale sunt rodul unor iubiri libere. Le-ai facut fara sa-ti pui verigheta pe deget. Ce te-a manat catre maternitate? Aceeasi bucurie de a trai?

- Nu, ele au venit din inconstienta. Si-mi asum afirmatia asta. Nimeni nu poate sa-ti descrie exact ce inseamna sa cresti un copil si ce responsabilitate colosala ai fata de copilul respectiv, ca puiul ala de om depinde aproape in totalitate de tine, ca, in trei secunde, din neatentie sau dintr-o greseala, tu poti sa-l omori la modul fizic, real. Asta nu poti sa realizezi decat pe propria-ti piele. Ceea ce nu e neaparat bine, pentru ca eu cred ca daca femeile ar constientiza cu-adevarat la ce se inhama, multe dintre ele ar renunta la a mai face un copil din "joaca". S-ar evita multe situatii dramatice - prunci abandonati sau crescuti anapoda, lasati de capul lor, etc. De-asta spun ca fetitele mele au fost facute din inconstienta: fiindca nu stiam la ce ma inhamam. Pe de alta parte, fetitele mele sunt facute din doua iubiri mari-mari de tot. Ele sunt suprema mea dovada de iubire fata de tatii lor. Cred ca atunci cand o femeie iubeste un barbat, cea mai frumoasa declaratie de dragoste pe care ea i-o poate face este sa-i daruiasca un copil. E singura pe care el nu i-o poate face ei, nu? (rade) Si, oricum, eu de cand ma stiu mi-am dorit copii. E adevarat ca atunci cand eram mica, imi imaginam un scenariu putin diferit, adica intai sa-l gasesc pe Fat-Frumos, apoi sa ma casatoresc si abia dupa aceea sa fac si copii. Ei, viata a modificat putin scenariul, dar e foarte bine si asa. La 36 de ani, am doua fete si sunt fericita. Si nu sunt deloc disperata, nu intruchipez deloc personajul acela al femeii-vanator, nu caut neaparat un barbat care sa-mi stea alaturi. Daca va fi ca El, cel potrivit, sa vina, atunci sunt sigura ca Dumnezeu mi-l va trimite. Dar pana atunci, trebuie sa am eu grija de mine, ca sa devin Roxana cea adevarata. Ca mai am de scos niste reziduuri din mine, mai am de modelat zone, la Roxana cea din interior.

- Tendinta mamelor singure este in crestere pe plan international. Deci, nu pare sa fie o catastrofa...

- Eu am ceva experienta in spate. Am fost crescuta de o mama singura, eram doar eu, ea si fratele meu. Asa ca situatia asta nu mi se pare deloc iesita din comun. Pe de alta parte, numai cand ma alint foarte tare eu pe mine imi spun ca sunt o mama singura. Pentru ca, in realitate, nu sunt deloc o mama singura. Sunt ajutata in demersul meu de tatal asumat al ambelor mele fetite, care e prezent, in continuare, in viata lor, de mama mea, care sta cu ele atunci cand am angajamente profesionale la care nu pot sa le iau cu mine, de prietenele mele, care, temporar, mai fac pe bonele, de taximetristul care, uneori, le ia de la scoala si le aduce acasa, cand eu si nimeni altcineva din anturajul meu nu poate sa faca asta... Nu consider ca trebuie sa-mi sacrific viata pentru copilele mele, nu pentru ca as fi egoista, ci pentru ca ele nu-mi cer asta. Fetitele mele imi cer doar ca atunci cand sunt cu ele sa fiu doar a lor, imi cer sa fiu o mama inteleapta, o mama inteligenta, o mama vesela, o mama fericita, o mama frumoasa... Se bucura, de exemplu, de fiecare data cand ma vad aranjata pentru plecarea la un eveniment. Cea mica, cel putin, e o "fashionista" pur-sange si ma studiaza in cele mai mici detalii. In curand o sa am de invatat de la ea in materie de moda. (rade)

- Ce visai sa fii cand aveai varsta fetelor tale? Te vedeai de pe atunci la televizor?

- Eu am inceput cu presa inca din adolescenta. Cu toate astea, pe finalul liceului, mi-as fi dorit foarte mult sa merg catre Facultatea de Teatru. Insa a intervenit George Mihaita, primul meu sef, si mi-a spus: "Roxaneala, viata de actrita nu e foarte usoara. Uita-te si tu si-o sa vezi ca mai mereu intervin mici compromisuri: iti mai propune un regizor ceva, iti mai pretinde un coleg influent ceva... Tu esti o fata sensibila si, intr-o astfel de situatie, intai o sa te buseasca plansul, dupa care o sa-i dai aluia cu geanta in cap. In plus, gandeste-te ca Florin Piersic e numai unul. Nu prea se mai gasesc pe la noi actori cu statura lui. Or, tu, la 1.78 de metri ai tai, cu cine vrei sa joci pe aceeasi scena?" (rade) Mi-am dat seama ca avea dreptate si-asa m-am intors la ideea de presa. Am intrat la Scoala Superioara de Jurnalistica, unde am avut profesori extraordinari - pe George Pruteanu, pe Ilie Serbanescu, pe Sorin Rosca Stanescu, etc. - si am realizat, dupa catva timp, ca acolo era locul meu. Insa chiar si facand jurnalism din pasiune am nevoie mereu de provocari, am nevoie sa schimb formatele, sa gasesc tot timpul o formula noua... Ca dovada, anul acesta vreau sa ma inscriu la un Master de Actorie. Nu voi bate la portile teatrelor, nu ma vad o a doua Maia Morgenstern, dar imi doresc sa fac asta ca sa-mi scot din sistem tanjirea. Vezi, cu tot discursul intelept al lui George Mihaita, undeva, in mine, fascinatia actoriei a ramas. Si cred ca scoala asta noua o sa ma ajute si ca persoana, o sa ma ajute sa mai scot si alte lucruri din mine, lucruri pe care nu pot sa le numesc, fiindca nu le stiu nici eu, dar, scormonind atat in tine, trebuie sa mai dai peste ceva.

Pastile de optimism

- Sa ne intoarcem la veselia ta, de-a dreptul iradianta, de pe micul ecran. Ai o reteta care se poate imprumuta?

- Dincolo de faptul ca ma simt foarte bine din punct de vedere fizic, pentru ca am slabit vreo 16 kilograme, cu ajutorul unui program de alimentatie indicat de un nutritionist si al unui program de exercitii fizice conceput de Luminita Nicolescu, care nu mi-e doar antrenoare, ci si "pastila de optimism", cred ca veselia si lumina de pe chip imi vin exact din ceea ce ti-am spus, din bucuriile mari sau mici pe care acum am ochi sa le vad si care mi-au pictat sufletul in culori vesele. Faptul de a fi un om care a inceput sa descopere frumosul din lume, cred ca ma ajuta sa-mi mentin echilibrul interior. Iar atunci cand simt ca risc sa imi pierd zambetul, stii ce fac? Rad eu de mine. Si asta imi recalibreaza perspectiva.

- De ce te bucuri cel mai mult in momentul de fata?

- De faptul ca, dupa doi ani de stradanii, incep sa vad luminita de la capatul tunelului, iar asta se reflecta in reactiile celor cu care ma intalnesc si care-mi spun ceea ce mi-ai spus si tu - si-ti multumesc pentru asta: ca iradiez bucurie. Ca stralucesc, independent de kilogramele pierdute, de hainele cu care sunt imbracata sau de felul in care sunt machiata. Si am mai primit un dar, care e foarte important pentru mine: interviul acesta. Iubesc foarte mult "Formula AS", pentru ca in ea am gasit, de-a lungul timpului, povestile unor oameni cu-adevarat minunati, povesti din care m-am hranit si din care am invatat. Asa ca e chiar o onoare ca-mi solicitati acest interviu.