In Bucuresti locuiesc pe Bd. Basarabiei, in Chisinau au locuit pe strada Bucuresti. Se numesc "Rusu", desi ei sunt romani curati, cu stramosi risipiti prin satele din stanga Prutului, si nu stiu sa fi avut in neam un rus adevarat de la care sa li se fi tras numele. Dar limba rusa au fost obligati sa o invete inca de la gradinita si le-a fost interzis sa isi spuna romani pana la inceputul anilor '90, cand Moldova si-a obtinut independenta de stat. Pasiunea lor de capatai e actoria. Au avut la Chisinau roluri mari, Hamlet si Ofelia, dar au indurat pentru placerea de a juca teatru lipsuri cumplite, mai ales materiale. Au venit in Romania pentru o soarta mai buna. Pentru un timp, nu a curs lapte si miere, ba dimpotriva, au avut servicii straine de meseria de actor. Sotii Rusu nu s-au lasat insa pana nu au urcat din nou pe scena sau au intrat pe platourile de filmare.
Caietul frantuzesc al bunicii
Nicoleta Rusu e toata numai zambet. De obicei, eu nu cred in zambetele actorilor. Ei stiu sa le fluture pe buze si sa ascunda astfel multe suferinte si umilinte. Nicoleta a avut parte de ele, dar acum a ajuns la un liman, si de asta cred ca zambetul ei este sincer. Nu i-a fost usor, cum nu ii este usor cuiva care se dezradacineaza, care isi lasa casa si ia viata de la capat. Ion Rusu e cumva mai neimpacat, a ascuns multi ani arsura unei neimpliniri: a lucrat in constructii, a gasit apoi un post intr-o firma romano-franceza, a inceput sa castige bani, dar actorul din el nu a avut liniste cat a stat departe de scena. De curand insa, fire tenace, Ion a primit un rol intr-un film. A cazut o ploaie de primavara peste un razor insetat.
Sunt curios sa aflu ce era Romania pentru ei in anii puterii sovietice. Prin ce imagini Tara Mama, de dincolo de Prut, era prezenta in mintea lor de tineri cetateni ai URSS. Bunicii Nicoletei din partea mamei locuiau chiar intr-un sat din apropierea Prutului. "Am stat acolo in copilarie si ascultam emisiuni radio din Romania. L-am intrebat pe bunelul cine sunt "ei" si mi-a spus ca sunt romani, ca inainte sa vina rusii, noi am fost "cu romanii"! Ma uitam spre apus, unde este hidrocentrala de la Costesti-Stanca, si pe malul romanesc era intuneric, iar pe malul nostru era lumina, si ma gandeam ca Romania este o tara in intuneric. Bunica mea din partea mamei facuse scoala in limba romana, inainte de al doilea razboi mondial, si ea folosea inca grafia latina. Scria niste biletele pentru a-si pune in ordine tesaturile, si cand le-am gasit, am crezut ca sunt in limba franceza, fiindca pentru noi, limba franceza era singura scrisa cu grafie latina, de limba romana nici pomeneala, asa ca am fost foarte uimita, crezand ca bunica mea stie franceza". "Carti in limba romana cu grafie latina", intervine Ion, "nu gaseai in nici o librarie din Moldova. Trebuia sa te duci pana la Moscova ca sa le cumperi. Tatal meu era bisericos, mostenise niste carti religioase de la bunicul si imi mai citea seara de acolo, asa am vazut cum e grafia latina".
La 4 ani, Nicoleta a fost adusa de parinti la Chisinau, intr-o casa care impartea o curte stramta cu alte case locuite de rusi, evrei si ucraineni. Copiii vorbeau numai ruseste si o strigau uneori "taranco". A invatat repede rusa, ca sa poata participa la jocuri. De altfel, fara limba rusa, viata in Basarabia ar fi fost de neimaginat, era cheia supravietuirii. Nimeni nu isi permitea sa nu invete limba stapanului, in timp ce limba stramosilor era vorbita numai in familie. Pentru basarabenii nascuti dupa al doilea razboi mondial, Romania era o tara straina, unde nu aveau voie sa calce decat in baza unei permisiuni obtinute cu greu. Romani in carne si oase nu intalneau decat in fata unui hotel din Chisinau, unde trageau turistii in drum spre Moscova, si mai puneau de un mic troc cu localnicii: le vindeau tricouri, pantofi de sport, si primeau in schimb bauturi spirtoase. Uneori mai erau tranzactionate si discuri cu muzica romaneasca, ascultate conspirativ in familie. Gica Petrescu era unul dintre cei mai cautati artisti.
In armata, cu Eminescu
Tinerii basarabeni erau recrutati si trimisi sa faca armata in alte republici sovietice, in timp ce pe malul Prutului erau adusi soldati din Caucaz sau din Asia Centrala. Pentru Ion Rusu, sortii au ales o unitate militara din Kazahstan, tocmai la Baikonur, unde functioneaza grandiosul cosmodrom. De aici a zburat Iuri Gagarin, primul om ajuns in cosmos. Tot aici, in 1960, explozia unei rachete a ucis 100 de oameni, printre care si un maresal al armatei sovietice, Mitrofan Nedelin. Faimosul Baikonur era fascinant, dar si inspaimantator pentru un tanar basarabean plecat de acasa cu o valiza in mana. Auzise si el ca stagiul militar intr-o unitate sovietica nu e floare la ureche. Se lasa deseori cu bataie din partea superiorilor. Soldatii adunati de prin satele Caucazului nu stiau de gluma, si la cel mai mic afront ripostau cu lovituri de cutit. Permisiile erau rare, unii nu isi revedeau casa decat la eliberare. Mai era si distanta uriasa care multora le dadea sentimentul ca se afla la marginea lumii. Baietii din Moldova mai trebuiau sa auda si bancuri pe seama lor, ei fiind pentru rusi nimic altceva decat niste tarani care cultiva cartofi. Pe langa haine si bucate de drum, Ion Rusu si-a pus in valiza si un volum de Eminescu. Era leacul lui pentru dorul de casa, mai ales ca in jur nu valureau colinele verzi ale Basarabiei, ci se intindea o campie desertica.
"Incepusem sa citesc intr-o seara, in pat, mai in soapta, "Luceafarul". Soldatii rusi m-au auzit si mi-au cerut sa citesc cu voce tare. Le placea cum suna, credeau ca e limba italiana".
Doi ani a petrecut in unitatea din Baikonur. A vazut rachetele sovietice ridicandu-se dintr-o para de foc si s-a infricosat de puterea lor. In acei ani, razboiul rece mai tutela relatiile intre Est si Vest, dar Gorbaciov incepuse deja politica de dezghet. Popoarele din URSS isi cereau, tot mai fatis, libertatea.
"Cand m-am intors din armata, la Chisinau tocmai incepusera miscarile de strada, demonstratiile pentru independenta, era o mare fierbere. Cand a inceput razboiul in Transnistria, am fost chemat sa lupt pentru Moldova, dar apoi am fost trimis acasa, fiindca eram student". Asa lucreaza destinul, simplu, printr-un "da" sau printr-un "nu". Daca la unitatea militara ii spuneau "da", Ion Rusu putea figura printre victimele acestui conflict absurd, izbucnit pe malurile Nistrului, la inceputul anilor '90. I-au spus "nu" si viata lui a mers mai departe. A cunoscut-o pe Nicoleta, s-au casatorit si, asa de mana, au intrat in lumea teatrului. Roluri celebre, public dornic sa vada spectacole, turnee in Romania, tara pe care o puteau, in sfarsit, vizita si cunoaste, viata de actor la Chisinau devenise glorioasa. Un singur lucru, dar unul greu de clintit, isi lasa umbra peste acei ani frumosi: castigau putin, aproape umilitor. Moldova nu le putea oferi mai mult. Ii mai ajutau cu leafa lor, nu mult mai mare, parintii Nicoletei, amandoi profesori, tatal ei fiind cunoscutul lingvist Gheorghe Coltun.
Hamlet in salopeta
Dupa ce participasera la cateva festivaluri de teatru din Romania, sotii Rusu, impreuna cu alti cativa colegi de scena, s-au hotarat sa isi ia soarta in maini si au pornit, in 1999, "cu catel si purcel", cum spune Nicoleta, sa cucereasca Bucurestiul. "Emotii nu aveam foarte mari, ne credeam actori foarte buni, jucasem roluri serioase, treceam prin ele ca prin unt", povesteste ea mai departe. "Eram naivi, credeam ca tot ce zboara se mananca", completeaza Ion. Au inchiriat o garsoniera, undeva prin Berzei, si au umblat din teatru in teatru, fara succes. Trecusera ani buni de la "Podul de flori", cand fratii de pe amandoua malurile Prutului se intalnisera pentru prima oara. Euforia revederii slabise in timp, dar oricum, usa niciunui teatru din Bucuresti nu se deschide pentru angajare unor actori abia sositi de la Chisinau. Banii li se terminasera si, ca sa poata supravietui, s-au angajat la un bar. Strangeau sticlele si paharele de pe mese, in timp ce visau la ziua cand vor putea urca in sfarsit pe o scena de teatru din Bucuresti. Dar ziua aceea sta ascunsa in neguri groase si nu gaseau inca drumul spre lumina ei. Au plecat de la bar. Ion si-a gasit un loc intr-o firma de constructii, primea mai multi bani, dar si muncea mai greu, ca zugrav si faiantar. Se compara cu Petrini, celebrul personaj din "Cel mai iubit dintre pamanteni", romanul lui Marin Preda, fiindca intocmai ca intelectualul acela ajuns in anii '50 sa lucreze prin subsolurile blocurilor cu muncitorii de la deratizare, Ion Rusu, actorul care il jucase pe Hamlet, muncea acum imbracat in salopeta, cu galeata cu vopsea langa el. Nicoleta, in schimb, gasise un serviciu mai bun, intr-o firma care comercializa sisteme de securitate. Oricum, niciunul nu era multumit de viata pe care ajunsesera sa o traiasca. Lasasera in urma, la Chisinau, un teatru care le oferea roluri foarte bune, dar ii platea prost. Castigau ceva mai bine la Bucuresti, dar nu mai jucau deloc teatru, ba mai mult, prestau munci total nepotrivite cu statutul si aspiratiile lor.
Partidul "Limba romana"
Am fost la Chisinau intr-o vreme geroasa, cand pe Baragan era pieirea lumii. Ningea si in Basarabia. Printre fulgii suflati de vant, priveam pentru prima oara orasul necunoscut. Femei suple, infofolite in paltoane cu gluga, intrau si ieseau din magazine. Barbati cu mers apasat treceau ingandurati pe trotuarele inzapezite, si nu cred ca mintea lor era muncita neaparat de situatia ca Moldova nu avea inca numit un presedinte, ci mai degraba de grijile vietii de zi cu zi, care nu sunt putine in capitala moldava. Ma uitam si la numeroasele afise in limba rusa, lipite pe stalpi, pe ziduri, in vitrine. Incercam macar sa citesc caracterele si sa mai recunosc vreun cuvant invatat demult, in scoala generala. Am reusit sa traduc perfect un mesaj scris pe un zid: "Chisinau, oras rusesc". Erau si in limba romana destule, dar sentimentale, cum ar fi acesta: "Te iubesc, rautate mica".
Probabil as mai fi ratacit pe strada Bucuresti, daca nu m-ar fi sunat mama Nicoletei, sa ma orienteze, spunandu-mi ca in curtea casei lor e un salcam mare ca in Morometii. Iarasi Preda! Probabil e scriitorul preferat al familiei. Vad salcamul, cu trunchi gros, brazdat, aproape lipit de zidul casei. Curtea e stramta, inzapezita, abia luminata de soare. Ma primesc parintii actritei. Tatal e in costum, cravata, a venit de la scoala si va pleca dupa amiaza la un al doilea serviciu, la o firma careia isi ofera cunostintele de filolog. A publicat un dictionar de expresii romano-rus, sute de articole si cateva volume de poezii. E cunoscut in Romania, ba chiar a fost si plagiat. De cate ori a trecut Prutul, s-a intors cu geamantanul plin cu carti. Le vad inghesuite in bibliotecile ridicate pana in tavan.
Cartile l-au ridicat pe lingvistul de astazi din satucul pierdut printre colinele Codrului, din raionul Calarasi. Ai lui o duceau greu, viata aspra de colhoznici. Mama, o femeie maruntica, avea drept norma de prasila 5 hectare. Tatal ramanea acasa, mester tamplar infirm de un picior, pierdut in razboi, la marginea Varsoviei. Din cauza infirmitatii, nu-si putea ajuta sotia la corvezile impuse de colhoz. Femeia ii lua cu ea pe cei doi baieti. Gheorghe Coltun isi aminteste ca asa ii treceau verile, cu sapa pe camp sau pazind cele cateva oite ale familiei. Brigadierii colhozului se purtau ca niste zbiri. Nu tolerau ca norma sa nu fie terminata. Dupa o zi de munca istovitoare, baiatul se intorcea grabit acasa si deschidea aparatul de radio. Cauta pe frecventa posturile de radio din Romania si asculta emisiunile culturale, mai ales piesele de teatru. Auzea o limba romaneasca limpede, melodioasa, cum in jurul sau nu se mai vorbea. Satenii lui isi amestecasera limba cu cuvinte rusesti, pocisera si multe cuvinte romanesti. Baiatul de atunci visa sa invete si sa ajunga profesor de limba romana, chiar daca oficial i se spunea "limba moldoveneasca". A ajuns in cele din urma exact ceea ce si-a dorit. A locuit pentru asta prin camere insalubre, prin demisoluri. Apoi, dorinta de a termina o facultate era prea mare ca sa se lase infrant de incercarile vietii. "Eu am un partid, partidul meu se numeste "Limba romana", primesc pe oricine ca membru, nu cer taxe. Limba moldoveneasca nu exista, e numai un grai al limbii romane".
Profesorul Gheorghe Coltun a tinut un timp cursuri la o universitate privata din Bucuresti. A fost nevoit sa se intoarca la Chisinau, dupa ce fratele sau a murit subit si mama lui a ramas singura si neajutorata. A adus-o in casa de la oras. In curand va implini 90 de ani. E imbracata intr-un pulover de lana alba, pe cap, are o basma innodata sub barbie si priveste, nu as sti sa spun daca pe geam, in curtea ninsa, sau in memoria ei plina cu chipuri si intamplari si suferinte. O intreb, tipand, ca sa ma auda, daca limba moldoveneasca e diferita de limba romana. Se invioreaza si imi raspunde scurt: "Totuna-i! Rusasca nu-i"! Are ceva copilaros pe fata, ceva sagalnic. "L-ati plans pe Stalin?". "Pe Stalin nu, dar pe Brejnev da, ca ne-o ieftinit painea". "Ati fost vreodata la Moscova?". "Nu, n-am ajuns, dar la Odessa am fost de multe ori. Umpleam saci cu perje, urcam in tren si mergeam sa le vand la piata in Odessa. Odata am urcat intr-un tren gresit si, dupa cateva statii, controlorul m-a dat jos, ca era trenul de Moscova, or eu trebuia sa ma intorc la Chisinau. Am mancat paine si cu rusii, ce sa facem, asa o dat Dumnezeu, asa am primit". Femeia e maruntica, imputinata de batranete, dar uite ca a strabatut un veac plin de vitregii. Mainile ei care toamna rupeau porumbul dus apoi de vagoane, catre cine stie ce depozite din URSS, mainile acelea sunt inca vii. Dupa un ceas, o revad intinsa pe o canapea, adunata in sine, micsorata, si abia acum imi dau seama ca nu am intrebat care e numele ei. As putea sa o numesc Basarabia.
"Tuturor le paream suspect"
Seara de seara, mama Nicoletei, profesoara de literatura romana, se aseaza in fata computerului, intra pe messenger si vorbeste cu fiica ei de la Bucuresti. Are microfon si camera video, se vad, se aud. Mai are o fiica in Irlanda. Vorbesc despre zilele si grijile lor si mai ales despre nepoti. In 2005, Nicoleta s-a intors la Chisinau sa urce din nou pe scena. Nu mai suportase fara teatru. "Mi-am spus ca nu se poate, viata trece, hai sa ma intorc in Moldova unde primeam sigur roluri". Dupa doi ani, s-a intors iarasi la Bucuresti si a dat concurs la teatrul "Ion Creanga". Au angajat-o. Face spectacole pentru copii, are proiecte chiar si pentru bebelusi. "Sunt atenta la cel mai mic detaliu. Orice rol trebuie facut bine. Orice rol e serios". S-au dus timpurile cand o facea pe functionara intr-un birou. Acum e din nou printre actori. Uneori ii spun "rusoaica", de la numele ei, mai mult decat ca vine din Basarabia. La inceput o trada accentul. Orice basarabean care trece Prutul sa studieze sau sa lucreze in Romania se rusineaza de accentul sau, cu puternice inflexiuni slave. Nu stie cum sa mai scape de el. I se pare ca din cauza accentului nu va reusi sa se integreze. E ca in Bacovia: "tuturor paream suspect".
Dar astazi, actrita Nicoleta Rusu a scapat de influenta in vorbire a limbii ruse. Ar trebui sa ai o ureche foarte exersata, ca sa descoperi vreo urma din accentul de peste Prut. Nicoleta recunoaste: "Tineam o distanta, imi era frica, nu voiam sa se afle ca sunt de peste Prut". Lui Ion i-a fost mai simplu: "Nu m-au crezut ca sunt din Basarabia. Dupa accent, ma luau drept ardelean. Nu am dat peste oameni rai. Trebuie sa muncesti, sa ai rabdare si un dram de noroc. Am un plan cu actoria, dar nu vi-l spun. Toate la timpul lor".
Cand a ajuns prima oara in Romania, la un an dupa Revolutie, Ion Rusu a fost un pic dezamagit. Bause o cafea acra si mancase o paine acra. Acesta a fost pentru el gustul Romaniei. Apoi au curs invitatiile la turnee de teatru, s-a bucurat impreuna cu ceilalti actori de primirea calduroasa a gazdelor, fie ca au jucat la Sibiu, la Ramnicu Valcea, la Iasi sau la Timisoara. Dupa ce nu mai vorbisem cu el o vreme, intr-o dupa-amiaza de la sfarsitul lui martie, am primit un sms: "Buna ziua, domnule Badita, daca va amintiti, va spuneam ca fac pasi concreti pentru a-mi recuceri meseria, dar nu am vrut sa va spun ce anume, din superstitie. Ei, acum pot sa va anunt ca de curand am absolvit cursurile scolii actoriedefilm.ro. Pe 2 aprilie, va avea loc la Cinema Studio proiectia a 3 filme de scurt metraj. Intr-unul din filme joc si eu".
Am incercat sa inteleg cu adevarat aceste simple cuvinte "joc si eu" si cred ca nu am reusit. Dupa ani de asteptare si de framantari, actorul care a facut de toate ca sa supravietuiasca si-a "recucerit meseria". Sotii Rusu nu s-au dat batuti. Stiau ca nu pot castiga nimic fara efort, ca Tara Mama ramane o frumoasa metafora, daca nu se zbat pentru binele lor. Au devenit cetateni romani cu acte in regula. Cresc doi copii, isi viziteaza cand au timp rudele din Chisinau, dar s-au dezobisnuit de lumea de acolo. Pentru ei acum "acasa" e la Bucuresti.