Prima iubire: "Luceafarul"
- Filmul dvs., "La source des femmes", este un omagiu adus capacitatii exceptionale a femeilor de a iubi. N-o sa va intreb despre continut, pentru ca a rulat deja pe ecrane, va intreb de unde porneste preo-cuparea aceasta a dvs. pentru sufletul feminin?
- Fiind un barbat indragostit de femei, mi s-a parut normal sa le inteleg sufletul. Nu stiu daca pana acum am izbutit, dar cert e ca resimt o fascinatie tulburatoare pentru complexitatea si subtilitatea lui. In relatia cu mama, cu prietenele mele foarte bune, cu fosta mea sotie si cu iubitele mele, m-am straduit tot timpul sa dibui meandrele sufletului feminin. Si asa am descoperit ca acesta nu poate sa fie un subiect de studiu in sensul clinic, ci, in primul rand, ca barbat, trebuie sa iau in considerare subiectivitatea femeilor fata de feminitatea lor. Un barbat nu poate sa inteleaga profund o femeie si va ramane toata viata pe tusa, daca ii va sonda sufletul exclusiv din punctul lui de vedere. Ce vrea el de la ea nu e suficient. Barbatul trebuie sa inteleaga cum gandeste ea si ce vrea si ea de la el. Altfel, echilibrul nu poate fi atins. Pe de alta parte, echilibrul acesta, in ceea ce-l priveste pe barbat, este grevat de relatia cu mama. Pentru ca asta este prima intalnire pe care barbatul o are cu femeia. Copilul pus la san si hranit cu laptele mamei intra intr-o relatie de tandrete cu femeia primordiala, care il va marca pentru toata viata, si care, la nivel subconstient, ii modeleaza perspectiva asupra iubirii in mod iremediabil. Asta cred eu: ca barbatul pastreaza toata viata nostalgia acestei relatii.
- Chiar si cand ii iese in cale prima iubire, despre care se spune ca este apogeul intregii vieti? Vi s-a intamplat sa traiti o asemenea experienta "totala"?
- Eu am avut doua mari prime iubiri. Mai intai una casta, care a inflorit in perioada liceului, cand aveam vreo 14 ani, dar care a durat totusi trei ani. Aceea a fost o perioada nemaipomenita: nu puteam trai fara s-o vad si s-o aud pe ea, si - cel putin asa imi inchipuiam eu - nici ea nu putea trai fara sa ma vada si sa ma auda. Discutam mult impreuna, radeam mult impreuna, ne plimbam mult impreuna Asa am inceput sa gust din aceasta extraordinara viata a barbatului amorezat. Apoi a urmat cea de-a doua relatie, un pic mai matura. Eram la inceputul facultatii, pe care am facut-o aici, in Romania. Aceasta a fost prima mare-mare iubire a mea, o iubire impartasita, cu o femeie exceptionala, cu care am ramas prieten, cu care continui sa ma vad si azi, doar ca intre noi nu mai exista acea ambiguitate sexuala, dar ceea ce ne-a unit, acea energie speciala a dragostei sincere, nu a disparut niciodata. Cand iubesti cu adevarat, iubirea nu se mai poate frange niciodata pe de-a-ntregul, intotdeauna in sufletele celor doi va ramane o forma de comuniune. Asa ca fireste, mai ales aceasta relatie in care m-am implicat fiind ceva mai copt la minte, a lasat in urma un cadru pentru ceea ce inseamna iubirea pentru mine, asa cum e cadrul pe care artistul intinde panza pe care isi va picta tabloul. Pe vremea aceea eram foarte romantic si foarte posesiv, reactionam la orice gest si orice vorba intr-o maniera foarte pasionala Scriam poezii (rade) Bine, la inceput erau niste poezii foarte pesimiste, foarte negre, in care spuneam ca voiam sa ma sinucid. Vedeam dragostea ca pe ceva imens si universal, fara de care credeam ca nici n-as mai putea respira. Imi inchipuiam ca eu si iubita mea eram doua suflete care se intalneau, ca in "Luceafarul", pe undeva, pe sus, si-acolo deveneam unu, iar unu acesta nu se mai putea desface vreodata, iar daca era sa se desfaca, eu trebuia neaparat sa mor. Deci, mergeam pe principiul "ori totul, ori nimic", eram foarte exigent in iubire, nu admiteam jumatatile de masura.
Zodia Taurului: cu capul in perete
- Intre timp ati ajuns la maturitate. Cum mai vedeti iubirea? Tot mai vreti sa muriti pentru ea?
- (rade) Asta e testul supremului adevar, nu? Ei, atunci sincer, maturizarea la mine a intarziat si nici azi nu cred ca e completa. Multa vreme am continuat sa fiu exact asa cum m-am descris mai devreme. Si pana si acum mai pacatuiesc in sensul asta, desi incerc sa ma temperez. Numai ca nu intotdeauna imi iese. Imi dau seama ca sunt poate prea posesiv. Ceea ce mi-a reusit a fost sa devin un pic mai putin posesiv fizic. Inainte, totul trebuia sa se intample cand voiam eu. De pilda, daca eu voiam sa ma vad cu iubita mea peste o ora, apoi asa trebuia sa se faca. Nici un motiv pe lume nu mi se parea suficient ca sa impiedice intalnirea noastra. Acum am devenit ceva mai tolerant, adica accept ca are si ea viata si obligatiile ei, ca poate a aranjat sa iasa cu o prietena, iar cu mine poate sa se vada si dupa, sau ca daca are un rendez-vous cu un prieten, nu inseamna neaparat ca are o idila cu acel barbat, ca e indragostita de el si ma tradeaza. Dar, in afara de asta, am ramas un idealist si mi se pare ca eu, ca spirit si ca artist, cu toate filmele pe care le fac, nu pot sa-mi permit sa traiesc o iubire banala. Asa ca vreau imposibilul, in gesturi si in atentie. Mi se pare ca intr-o relatie, daca ea nu stie ce fac eu, ce simt eu si la ce ma gandesc eu si daca eu nu stiu ce face ea, ce simte ea si la ce se gandeste ea, daca nu sunt capabil sa-i anticipez problemele si astfel sa incerc s-o ajut, atunci intre noi nu mai e iubire, ci doar coabitare. Ceea ce, cateodata, le oboseste mult pe partenerele mele. Si au dreptate. Sunt prea exigent. Realizez ca uneori sunt sufocant, ca uit ca poate si ea mai are nevoie de un timp doar al ei, dar Asta se intampla, poate, si din cauza semnului meu zodiacal - iata, sa-mi gasesc si eu circumstante atenuante. M-am nascut sub un semn cam prost - sunt Taur, asa ca am aceasta tendinta de a ma repezi cu capul in perete. (rade)
- In biografia dumneavoastra apare si un divort. Pentru o femeie se spune ca, in general, divortul este o trauma. Un barbat cum il resimte?
- In cazul meu, s-au impletit doua sentimente. Pe de-o parte, a fost o trauma profunda, pe de alta parte, stiam ca trebuia sa divortam. Fosta mea sotie este o femeie de o mare calitate, e o mama extraordinara pentru copiii nostri, vorbim foarte mult despre ei, dar si pe alte subiecte Insa relatia noastra se schimbase de-a lungul anilor. Am fost paisprezece ani impreuna. Dragostea se stinsese si ramaseseram doar prieteni. Or, pentru un romantic ca mine, prietenia in cuplu nu e suficienta. Am nevoie ca femeia din viata mea sa nu-mi fie doar camarada, ci si amanta. Iar ceea ce a pecetluit soarta casniciei noastre a fost faptul ca mi-am dat seama ca si copiii nostri incepusera sa simta aceasta distanta dintre noi. Deci, nu se mai punea doar problema ca eu si ea eram nefericiti, ci ca pana si copiii sufereau din cauza nefericirii noastre. Plus ca intervenisera disensiuni asupra felului in care noi, parintii, vedeam viata de zi cu zi, asupra felului in care voiam sa ne educam copiii Paradoxal, dupa ce ne-am despartit, probabil eliberandu-ne de aceasta povara a lipsei de iubire, am redevenit complementari. Nu in sensul de a fi mereu de acord, ci in sensul de a accepta caracterul si personalitatea si perspectivele celuilalt. Iar asta mi s-a parut un castig imens. Dar nu a inlaturat complet trauma. Divortul e o ruptura care lasa o cicatrice si, de fiecare data cand privesti aceasta cicatrice, iti dai seama ca ai gresit. Divortul e un esec, pe care ambele parti trebuie sa si-l asume, pentru ca, de obicei, vina e undeva la mijloc. Ideal este sa nu incerci sa stergi aceasta cicatrice, ci sa te analizezi, sa te intrebi unde si cu ce ai gresit, ca sa eviti acele erori in urmatoarea relatie. Asta in cazul in care concepi sa mai ai candva o relatie. Pentru ca, desi mult mai rari, exista si barbati care raman ingenunchiati pe vesnicie de acest esec al divortului. Am un prieten care nu s-a mai ridicat niciodata dupa ce a divortat. Traieste si acum cu imaginea nevestei lui, pentru ca, pentru el, aceea e imaginea femeii perfecte si niciodata nici o alta femeie nu se va mai putea ridica la inaltimea fostei lui sotii.
Doi pe un balansoar: Venus si Marte
- Credeti in teoria cu Venus si Marte? Credeti ca femeile si barbatii vin de pe planete diferite? Vi s-a intamplat si dvs. vreodata sa ignorati asteptarile partenerelor dvs. sau sa le amanati?
- Bineinteles! O spun cu capul plecat, dar asta e realitatea: da! As fi un ipocrit sa pretind contrariul. Ba mai rau de-atat: uneori nici n-am realizat decat foarte, foarte tarziu, dupa ani de zile, cat de mult am gresit in sensul asta. De fapt, cred ca abia acum, c-am mai imbatranit, am inceput sa revad niste episoade din astea si realizez cat de in culpa am fost. Pe de alta parte, cred ca problema asta nu le apartine exclusiv barbatilor, mai ales azi, in aceasta epoca noua, cand femeile, pentru a castiga drepturi egale cu barbatii, comit si ele aceeasi greseala, adica uneori aleg sa se comporte ca barbatii, pierzandu-si macar partial sensibilitatea si empatia. La modul general, insa, suntem intr-o perioada intermediara, in care paradigmele umane se recladesc: barbatii trebuie sa devina mai profunzi, mai atenti, mai empatici, iar femeile trebuie sa desluseasca acest mister: cum sa se comporte, astfel incat sa castige aceleasi drepturi cu ale barbatilor, dar fara sa-si piarda feminitatea. Nici un barbat nu-si doreste ca femeile sa devina barbati, ci-si doreste ca femeile sa ramana femei, nu neaparat in sensul de a se pastra micute, fragile si senzuale, ci in sensul felului lor specific de a gandi si de a simti. Deci, ne aflam intr-o ceata, prin care noi toti bajbaim
- Dar tradarile in dragoste cum vi le explicati? De la o vreme par sa fie aproape o norma
- Raspunsul simplist ar fi acela ca "lumea e lume". Insa, de fapt, problema e foarte alambicata, cu nenumarate ramificatii, cu o sumedenie de explicatii care se coleaza pe anume structuri psihologice. Sunt unii care alearga dupa idealul "listei", dupa fala pe care ti-o aduce "consumul": "A, eu am cinspe amante, deci sunt mai barbat decat tine!". Sunt altii care sufera de complexe, si numai asa isi pot demonstra lor insisi ca sunt virili, ca sunt barbati. Un model pe care, in epoca asta de tranzitie despre care pomeneam, l-au adoptat si unele femei pe principiul: "De ce numai barbatii sa aiba dreptul sa fie infideli? De ce numai barbatii sa aiba dreptul sa bifeze?". Apoi, sunt unii care, provenind dintr-un mediu sarac, vad in postura aceasta de mare seducator o modalitate de a se ridica Unde? Nu stiu. Sau sunt unii care, fiind bogati, cred ca bogatia se exhiba si prin numarul de femei cucerite. Pe urma, sa luam in considerare si influenta mass-media, care imprima niste "necesitati sociale": "Sunt un barbat evoluat, nu-mi pune mie o femeie zabala!" sau "Femeile sunt atat de frumoase, dar eu trebuie s-o am pe cea mai frumoasa", iar urmatoarea, evident, i se pare si mai frumoasa decat precedentele si tot asa. Si tot mass-media, care pedaleaza atat de mult pe imagine, intipareste fixatia asta a replicarii comportamentului celebritatilor. Asa ca nu e de mirare ca multi tineri vor sa fie precum Brad Pitt sau George Clooney, care au armate de femei la picioare. Repet, explicatiile sunt atat de multe, incat ar trebui sa scriem impreuna o carte si probabil ca tot nu le-am epuiza. Esenta insa, din punctul meu de vedere, este aceea legata de profunzimea gandirii si a simtirii. Fireste ca nu e obligatoriu ca prima partenera sa fie si partenera perfecta, dar atunci cand ai gasit-o pe "femeia ta", ai datoria sa nu fi las si sa nu adopti atitudinea masculului alfa. In orice cuplu intervin sincope, dar atunci nu trebuie sa dai bir cu fugitii, ci trebuie sa te apropii si mai mult de "femeia ta", trebuie s-o privesti cu si mai multa atentie si cu si mai multa dragoste, trebuie sa vrei sa descoperi ce-o doare si s-o ajuti. Tradand-o, nu te ajuti nici macar pe tine, daramite pe ea! Tradarea e o situatie din care nimeni nu castiga: nici tu, nici ea si nici macar cealalta femeie.
"Marea asteptare: 102%"
- Sa continuam diagnosticarea iubirii. Minciuna ce loc ocupa intr-un cuplu? In dragoste pot exista minciuni "bune" si minciuni "rele"?
- Din pacate, nu doar in dragoste, ci in viata, in general, exista niste minciuni inevitabile. De pilda, daca descoperi ca suferi de o boala grava, imediat te intrebi: sa le comunici asta celor apropiati sau sa mai amani, in speranta ca situatia se va remedia si astfel ei vor fi protejati? Si in dragoste problema se pune la fel: care sunt consecintele actelor tale? Sigur, asta nu inseamna ca tradarile sunt justificate, adica sa minti ca sa-ti "protejezi" sotia. Infidelitatea face parte dintr-un alt taram. Daca ai ajuns la infidelitate, intrebarea e: de ce ai ajuns aici? Iti iubesti sau nu-ti iubesti sotia/prietena? Si daca totusi consideri ca-ti iubesti sotia/ prietena, dar ai zbarcit-o deja, mai bine e sa-i spui, sa dai cartile pe fata. Chiar asumandu-ti riscul c-o sa-ti iei "un ciocan pe creier". Dupa care ramane ca persoana de langa tine sa aleaga: continua sa-ti stea alaturi, iertandu-te, sau nu. Deci, e o chestiune de nuante, nu exista un sablon. Mie, de exemplu, mi s-a intamplat sa fiu cu cineva si am aflat ca persoana respectiva m-a inselat. Am stat de vorba, am inteles din ce cauza a intervenit episodul acela, am inteles ca a fost doar un accident si am continuat relatia. Iar intr-un alt caz, in care am fost inselat, am pus punct relatiei, fiindca din clipa aceea mi s-a parut ca totul se destramase.
- Pentru final, va propun o concluzie a dialogului nostru: in lumea de astazi, mai exista loc pentru mari iubiri? Se va echilibra balansoarul?
- Eu cred ca deja a inceput sa se echilibreze. Sau asa imi place sa cred. Altfel n-ar mai exista cupluri care sa reziste. Stiu multe cupluri extraordinare in care barbatul iubeste femeia si o respecta. Teoria cu planetele diferite, cu Marte si Venus, nu trebuie sa ne sperie. Din contra! Diferentele acestea trebuie sa ne atate curiozitatea, trebuie sa le pretuim. Eu consider o valoare faptul ca suntem diferiti si ca avem la dispozitie o viata intreaga in care sa ne descoperim cu respect si sa ne indragostim de subiectivitatea celuilalt. Si asa ajungem la ideea de generozitate. Generozitate in sensul de a fi interesat sa afli la ce se gandeste celalalt, ce simte celalalt, ce-si doreste celalalt si sa incerci sa-i oferi acel ceva pe care si-l doreste.
- Vorbiti ca un invingator. V-a iesit in drum iubirea cea mare?
- Am trait niste relatii foarte frumoase. In primul rand cu mama copiilor mei, dar si cu alte cateva femei. Am avut parte de cateva relatii care m-au imbogatit foarte mult. Insa, e adevarat, n-am gasit acel "102%", ca atunci as fi cu acea persoana. (rade) Asa ca inca astept. Pentru ca imi doresc aceasta intalnire. Dar nici nu sunt un disperat. Credinta mea este ca destinul imi va oferi ceea ce merit. Daca merit, o s-o intalnesc pe femeia sufletului meu, daca nu nu.