Pe malul Dunarii, in curtea cu pesti
- Primavara asta se arata foarte prolifica. Esti pe multe afise, nu doar in Capitala, ci peste tot prin tara. Unde pot fi vazute decorurile tale?
- Am incheiat nu demult pregatirile pentru "O furtuna", dupa William Shakespeare, in regia lui Silviu Purcarete, la Teatrul National din Craiova, iar la Timisoara am semnat scenografia piesei "Fetita din bolul pestisorului auriu", regizata de Radu Afrim. Acum incepem in plin repetitiile la "Gulliver". Se va numi asa, iar nu "Calatoriile lui Gulliver". Nu va fi o poveste cu pitici. Cartea, de altfel, nu e o carte pentru copii, ci un gest de disperare al unui om care nu-si gasea locul in lumea in care traia. Voi lucra la Teatrul din Sibiu, din nou alaturi de Silviu Purcarete. E un proiect foarte mare si important, va fi in coproductie cu Festivalurile de la Edinburgh, Belfast si Dublin.
- Fiindca vorbim de regizorul Silviu Purcarete, saptamana aceasta a fost proiectat pe ecrane in premiera si primul sau film, "Undeva la Palilula", pentru care, impreuna cu Helmuth Sturmer - marele scenograf repatriat in Germania, dar care nu se desparte de Romania - ati semnat decorurile si costumele. Cum a fost prima ta experienta cinematografica?
- "Undeva la Palilula" nu e un film obisnuit, in orice caz, nu unul asa cum ne-au obisnuit regizorii in ultimii ani. E un film de autor, un film special, care face nota aparte in peisajul cinematografic romanesc. Nici nu avea cum sa iasa altfel. Silviu Purcarete e o personalitate artistica puternica, cu pareri ferme despre lumea in care traieste. El nu face constatari despre lumea din jur, ci isi imprima propria viziune, ca toti marii creatori. Filmul spune povestea doctorului Serafim, unul din cei doi prieteni foarte buni ai lui Purcarete. Serafim a existat cu adevarat, dar s-a stins. Purcarete l-a iubit foarte mult si cred ca i s-a facut dor de el, asa s-a nascut aceasta declaratie de dragoste. Mi se pare superb sa vii cu un astfel de gest artistic, intr-o lume atat de cinica, atat de politizata, care se misca intr-o viteza anormal de mare. Nu pot sa fiu decat fericit ca am debutat asa in cinema. Citind scenariul, mi-am dat seama ca am un rost in filmul asta, ca pot aduce in el si lumile mele. E un film nostalgic. Si, fiind provincial, duc si eu cu mine nostalgia unor lumi apuse.
- Vorbesti, probabil, de Braila, orasul nasterii tale...
- Da. Braila de azi arata exact ca un decor de film. Dar eu am apucat cantecul de lebada al acestui loc. Inca nu plecasera toti oamenii de calitate. Era un oras viu, in care misunau tot felul de etnii.
- Ce ai alege din vechiul oras al Brailei pentru un decor ideal?
Magaziile si antrepozitele de pe malul Dunarii. Poate silozul port, care se pare ca a fost construit dupa schitele lui Anghel Saligny. E o atmosfera foarte ciudata acolo, cu structuri metalice spectaculoase, cu linii de tren abandonate si multa vegetatie crescuta haotic. Parca ar fi decupata din Calauza lui Tarkovski.
- Filmul lui Purcarete a mai adus pe afis un nume important: Helmuth Sturmer. Cum ati colaborat?
Pe Helmuth Sturmer il admir de ani de zile. Ne-a apropiat teatrul. A fost pentru mine nu doar un model de creatie, ci si de energie, de forta, de caracter. Putini oameni am vazut in viata asta muncind la fel de mult ca el si cu rezultate atat de mari. E o forta a scenografiei. A facut teatru, film, opera. Calatoreste si lucreaza in multe locuri din lume. Dar nu asta m-a frapat la el, ci faptul ca e un om vertical, un om de caracter. Un artist asa cum ar trebui sa fim cu totii. Si as mai vrea sa adaug ceva. Helmuth Sturmer nu inseamna doar Helmuth Sturmer, ci si sotia sa, Vicky Sturmer, ingerul lui pazitor, una din cele mai destepte femei pe care le-am cunoscut. Conteaza enorm pe cine ai in spate. Munca noastra e un permanent razboi psihologic. Daca n-ai avea acasa pe cineva care sa te iubeasca, sa-ti dea forta, directie si motivatie, ar fi foarte greu.
***
- Numele tau de ce origine e?
- Bunicul Buhagiar era de origini malteze. Bunica Buhagiar era grecoaica. Strabunicii mei au sosit din Malta la sfarsit de secol 19, inceput de secol 20. Au ajuns la Galati, au stat o vreme pe la Sulina, apoi, intr-un final, s-au stabilit la Braila. Erau de vita nobila si se comportau ca atare. Locuisera intr-o casa foarte frumoasa, cu etaj, pe malul Dunarii, pe care au daramat-o comunistii. Ceilalti bunici locuiau in cartierul Chercea. Un fel de mahala, un cartier ridicat de doi fosti mosieri din Braila, pe pamanturile lor. Erau oameni cu venituri mai mici, cu casa pe pamant. Copilaria mea a pendulat mereu intre aceste extreme. Pe de-o parte, lumea stricta, catolica, ordonata, de la bunicii Buhagiar. Pe de alta, lumea ortodoxa, colorata si fascinanta a bunicilor din Chercea. Daca la primii bunici trebuia sa merg duminica la biserica, sa dorm la pranz si sa mananc tot din farfurie, pe cat se poate fara sa fac zgomot cu furculita, la Chercea eram liber, puteam sa zburd prin praf in picioarele goale si sa fac baie in canalele de pe marginea drumului, care, de fapt, erau apa de ploaie cu zoaiele tuturor curtilor. Printre flori si fluturi era insa superb. Imaginile sunt absolut poetice. Cu siguranta, am sa le mai folosesc undeva. Dormeam noaptea cu usa deschisa, doar cu o draperie de tifon, pe care o umfla vantul. Cand ieseam dimineata in curte sa-mi beau laptele, ma intampina o pajiste de lacramioare. Seara, cand venea bunicul de la pescuit, il asteptam cu tabla gata incinsa sa punem pestele. Stateam pe intuneric, doar cu o lumina care batea splendid prin vie, si mancam niste carasi nenorociti sau cate-un somotei. Si acolo existau niste reguli, nu vorbeam la masa. Nu erau sofisticati, dar exista si acolo o randuiala. Si stateau bine cu iubirea, ceea ce e cu mult mai important. La ei, ma simteam protejat si iubit.
Scoala de culori de la Cluj
- Cum ai ajuns de la pestii bunicului la scenografie? Te-au bantuit privelistile copilariei?
- M-am gandit mult ce m-a adus in zona asta. Nu era nimic previzibil, parintii mei erau agronomi, nu regizori sau actori. In schimb, pictam de mic, eram elev la Scoala de Arta din Braila. La sfatul profesorilor, am mers mai departe, la Liceul de Arta din Cluj, o scoala renumita. Au avut dreptate, anii petrecuti acolo au insemnat enorm in formarea mea artistica. Ma pregateam sa dau examen la Design Industrial. As fi desenat foenuri, mixere si mai stiu eu ce. Aveam o inclinatie destul de pragmatica, de mic. Mi se parea foarte ok sa ma ocup de pictura in timpul liber, dar sa am si o meserie in regula. Dar, odata, vazand un spectacol fabulos cu Marcel Iures la Teatrul National din Cluj, mi s-au dat toate planurile peste cap. Mi s-a parut, dintr-o data, extraordinar sa te poti ocupa de chestia asta, sa faci decorul, sa aranjezi scena. Pe atunci, inca nu ma gandeam si la costume. Eram in clasa a 11-a. Am mai avut aproape un an sa ma pregatesc pentru Academia de Arte de la Bucuresti.
"Pleaca si nu te mai uita inapoi"
- A fost despartirea definitiva de Braila?
- Da. Mi s-a intamplat ca in filmul "Cinema Paradiso", al lui Giuseppe Tornatore. Am stat de vorba cu un prieten bun din Braila, mult mai mare ca mine, aproape de varsta pensiei. Era un om care umbla rupt, pentru a-l tine pe fiul sau, sculptor, la Paris, la studii. Mi-a zis: "Pleaca si nu te mai uita inapoi! N-ai ce cauta aici, nu e de tine locul asta". Si-am plecat. Ramasul la Braila mi-ar fi daunat. Era deja o lume in transformare, o lume bigota, de calitate proasta, preocupata doar de ce fac altii.
- Anul acesta ai facut pasul spre film. Cum vezi cinematografia noastra? Apartii acestei generatii, care s-a facut cunoscuta in Occident.
- Ma intereseaza tot ce se face, dar nu simt ca apartin unui trend, nici nu tin neaparat sa ma inscriu in vreunul. Chiar ma deranjeaza ca foarte multi colegi de-ai mei se concentreaza mai mult pe ce se vinde si cum se vinde. Mi se pare mult mai interesant sa-ti asumi riscuri cat mai mari, pentru ca si satisfactiile si descoperirile vor fi pe masura. Eu, de pilda, as fi mai fericit sa fiu injurat acum, dar sa stiu ca peste 15 ani, se va vorbi de spectacolele si filmele la care am lucrat. Prefer sa se spuna despre mine ca nu-s la moda, ca sunt batran si nostalgic. Nici n-as putea lucra la un proiect, daca n-as simti ca pot sa aduc si lumile mele in el. Nu pot doar sa car niste obiecte intr-un spatiu si sa-l amenajez. Cred foarte tare ca a venit vremea sa ne intoarcem la poveste. Avem nevoie de povesti bine spuse, nu de radiografii ale lumii de azi. Pasolini, Fellini, Truffaut si Antonioni spuneau fiecare povestea lui. Si erau toti diferiti, desi faceau film in aceeasi epoca.
Raza de lumina din draperie
- Cum lucrezi? Din ce ia nastere un decor?
- Din foarte multe lucruri. Dar in primul rand, pornesc de la text. Il citesc foarte, foarte atent. Apoi citesc despre autor, despre perioada respectiva. Cand am facut "Eduard al III-lea" la Teatrul National, am citit toata Istoria Angliei, cap coada. N-ai de unde sa stii peste ce detaliu de imbracaminte, de muzica, de arhitectura poti sa dai, care te va ajuta. Incerc sa vad cum erau anotimpurile, ce muzica se canta, din ce-si croiau hainele, ce preocupari aveau. Apoi, vin si cu propriile trairi. Prima scena din "Oblomov" e un detaliu al copilariei mele. Piesa incepea cu o raza de lumina, cat o ata, care trecea printr-o draperie si cadea fix pe patul lui Oblomov. Ei, aia era raza care mi-a ucis mie toate dupa-amiezele din copilarie. Eram obligat sa dorm dupa pranz, dar nu reuseam decat daca era perfect intuneric. Daca patrundea o amarata de raza, ma ucidea. Ma trezeam bolnav, imi vajaia totul in cap.
- Scenografia e, totusi, o meserie de "umbra", de planul doi. Nu ti-ai dorit niciodata reflectoarele?
- Imi convine ca e asa. Dupa ce termin de lucru, de multe ori imi vine sa fug. Ma enerveaza foarte tare ca am facut treaba aia, nu stiu, mi se face rusine. Iar daca nu mi se face rusine, dupa o vreme, imi vad tot felul de greseli, care ar fi putut fi evitate. E groaznic. Nu as fi putut sa fiu actor. Actorii sunt mult mai fragili, sunt ca un recipient care se poate umple cu orice, cu bucurie, cu venin, depinde cum se cere. Ideea e ca uneori se umplu si cu lucruri pe care ei nu le doresc.
- Ai un gust sigur la potrivirea culorilor. Tot ce porti se potriveste ireprosabil: geanta de piele, palaria, sacoul. Gustul se mosteneste, sau e o consecinta a lucrului cu materiale si culori?
- Cred ca se trage si din familie. Am vazut de mic oameni bine imbracati. Daca l-ati fi vazut pe bunicul meu! Isi facea numai costume de stofa englezeasca si purta pantofi "budapester", din aia cu gaurele mici, care scartaiau. Acasa nu-si punea haina in cuier, ci pe umeras. Iar pantofii stateau frumos, pe sanuri. Si taica-miu se imbraca frumos. Nu erau romani, domnule! Romanii pareau mereu netunsi si cu pantofii nefacuti. Ceilalti bunici erau mai modesti, dar si ei se imbracau frumos. Nu se imbracau dupa moda englezeasca, dar aveau, totusi, o eleganta a simplitatii. Nu puneau pe ei orice. Cred ca atentia asta la ce pun pe mine am avut-o dintotdeauna. N-are cum sa nu-mi placa, din moment ce fac costume. Ma simt bine intre materiale si panze. Uite, chiar acum vin de la un depozit de metraje. Imi place sa privesc corpurile, fie ca sunt barbati sau femei, sa le vad frumusetea, dar mai ales defectele. Pentru ca de acolo, din defecte, se nasc personajele. Personajele sunt accidente de volum, de culoare, de croi.
- Se spune despre tine ca ai sange nomad. Cu greu te prinde omul pe-acasa. Esti mereu plecat.
- Ultima oara am fost plecat aproape sase luni. Am mai trecut pe-acasa doar cate-o noapte sau cate o dimineata. N-am cum sa nu plec. E cumva o conditie a meseriei mele, care nu se poate face din confortul de-acasa. Trebuie sa te duci acolo unde sunt teatre care te vor, unde sunt trupe vii, pasionate de teatru, cum se intampla la Sibiu, Cluj, Craiova, Timisoara sau Iasi. E nevoie sa vezi spatii diferite, sa cunosti oameni noi. Si-mi si place, de ce sa mint? Doar sunt plecat de-acasa de la 14 ani.
- Sa fie de la faptul ca te-ai nascut intr-un oras port, unde oamenii vin si pleaca?
- Nu cred ca e asta, ci faptul ca am plecat de-acasa de la 14 ani. Ala a fost inceputul unui destin. Sigur, atunci am plecat pentru pictura, acum plec pentru teatru. Dar pana la urma asta e demersul artei, e o calatorie neintrerupta, indiferent ca e pe panza sau in viata.
- Cum iti umpli timpul, cand prinzi cate un week-end liber?
- Daca pot, merg la schi. Daca nu, stau acasa in gradina, beau ceva, citesc, ma uit la flori. Sau gatesc. Dar asta se intampla si cand lucrez. La Craiova, cu Silviu Purcarete, am gatit seara de seara, de la chestii complicate, pana la chestii extrem de simple. Si cand zic ca gateam, pai gateam ore, de la 7 seara pana la miezul noptii. Nu prea mancam de doua ori acelasi lucru. Ne-am incropit si o bucatarie de voiaj, cu tot felul de oale si aparate, unele cumparate de mine, altele de Silviu. E grozava chestia asta cu gatitul!
- Cum mai rimeaza viata asta agitata, cu viata de familie?
- Destul de prost. Si eu, si sotia mea, dramaturga si actrita Lia Bugnar, muncim foarte mult. N-avem timp pentru o clasica viata de familie. Suntem mereu prinsi in proiecte. Eu stiu, de exemplu, ce voi face iarna viitoare, vara viitoare. Muncesc pentru ca nu-mi place saracia. A nu fi sarac inseamna posibilitatea de a circula in lumea larga, de a te informa, inseamna posibilitatea de a studia. As vrea sa-i pot oferi asta Almei, fetita mea din prima casatorie. O iubesc enorm, desi o vad foarte rar.
- Poate ca iubirea are nevoie tocmai de spatiu, de respiratie.
- Nu neaparat. Ne iubeam la fel de tare si cand eram mai tot timpul pe-acasa. Ce conteaza e linistea pe care ti-o da faptul ca stii ca esti iubit si inteles de o persoana care are si ea aceleasi preocupari. Faptul ca ai cu cine sta de vorba te ajuta enorm. Te motiveaza sa duci toate proiectele la capat.