Sa fiu iertat daca gresesc in modul de adresare. Sunt un batranel de 80 de ani, care nu vreau sa ma incadrez in statutul varstei mele. Poate pentru ca intreaga mea cariera, de peste 30 de ani, am lucrat numai in munti si paduri. Sunt de profesie inginer silvic. Am colindat aproape toti muntii tarii noastre si nu numai. Mi-au ramas in suflet. Am conceput un sistem de parcuri nationale si am intocmit studiile de constituire a lor, inca din 1973, cand se radea de mine. Am intocmit o serie de studii de amenajare a zonelor recreative din jurul marilor orase, am intocmit studii si proiecte de reconstructie ecologica a unor zone distruse de exploatarile miniere, am conceput si aplicat o metoda de cadastru verde, am scris si cateva carti. Am facut multe, si bune si rele, in viata mea. Si iaca, tot nu ma linistesc.
As vrea sa tiparesc o mica culegere de eseuri, o sinteza a preocuparilor mele de o viata si a felului in care inteleg eu viata. Poate vor fi de folos unora. Mi-e teama insa sa nu fiu ridicol. Motiv pentru care m-as bucura daca drept incercare mi-ati publica o parte din texte in revista "Formula AS". Apreciez in mod deosebit tot ceea ce faceti prin revista pe care o publicati. M-a impresionat, in special, numarul dedicat celor 1000 de aparitii, din care am inteles sufletul care anima intregul colectiv.
Va multumesc din suflet,
dr. inginer ZENO OARCEA
Rezidirea unei tari
O tara este o casa a unui popor, in structura ei majora, ea este o permanenta. Munti, coline, campii, ape curgatoare, lacuri - sunt aceleasi ca si ale stramosilor. De cele mai multe ori le pastram si numele pe care ei le-au dat acestora.
Structura peisajului unei tari modeleaza sufletul poporului ce-l locuieste, de-a lungul secolelor si mileniilor. Exista un permanent dialog intre om si tot ce-l inconjoara. Intr-un fel gandeste si actioneaza un om al intinderilor de dune de nisip, intr-un alt fel gandeste omul plaiurilor inverzite.
Armonia peisajului romanesc a modelat in milenii un suflet larg, plin de calitati, tolerant. Cultura nativa a acestui popor, omenia, minunatul si inegalatul folclor, insusi crestinismul sau de esenta sunt rezultatul acestui echilibrat "spatiu carpatin" in care a trait. Ultimele secole au adus insa mutilari acestui peisaj. Ultimul secol si in special ultimele decenii au traumatizat si strivit sufletul romanesc. Sufletul nostru, purtat zi de zi, si nu sufletul din strafunduri. Acesta va putea tasni din nou si se va putea instapani din nou, peste noi, daca legatura cu splendoarea unui rezidit peisaj carpatin va redeveni o permanenta. Nu monstrii urbani cu blocuri inghesuite si stres, nu artificial si structuri rectangulare dramatice, ci soare, verdeata, si fuga intinsa a ochiului spre zari.
Va trebui inceputa si trudita rezidirea tarii, in acesti ani in care indurarea lui Dumnezeu este poate peste noi, dupa ani grei de incercari. Si rezidirea tarii inseamna multe. Ea incepe cu florile din glastra singuratatii si disperarii noastre. Continua apoi cu fiecare pom plantat, cu fiecare spatiu ingrijit. Trebuie rezidite asezarile noastre, ocupatiile noastre, sentimentul de proprietate. Sunt apoi atatea rani in trupul tarii cu care trebuie continuata rezidirea: eroziuni, rauri ce gonesc in puhoaie, intinsuri de gunoaie, dezordine industriala.
Rezidirea va trebui facuta de toti, deci de fiecare in parte, fara a astepta impulsuri administrative. De la cei ce guverneaza si pana la ultimul tanc ce poate plivi sau rasadi o floare. Si ea va trebui facuta cu perseverenta si cu toata seriozitatea, ca o rugaciune. Iar daca, dupa ce aceasta tara va fi rezidita, neamul nu va renaste la vechea lui omenie, inseamna ca a cazut in bicisnicie si nu va merita un viitor.
Padurea noastra
Pentru aproape o jumatate de romani, padurea este o prezenta zilnica. Inconjurandu-le casa, la munte. Zarind-o, cu coada ochiului, pentru cei din satele de dealuri. Intalnind-o doar arareori, la plecarile din sat, pentru cei din campie. Pentru oraseni, in general, ea este o mare absenta. O mimare a ei o intalnesc zilnic in parcurile urbei, sau, pentru cei ce o cauta nostalgic, ea este impartasania sfarsitului de saptamana.
Oricum, prezenta ei in apropierea noastra este prezenta unui prieten credincios si care inspira o uriasa incredere. O intuim ca fiind puternica, cu trunchiuri si ramuri vanjoase, ce sfideaza furtunile; o respectam ca pe un batran care isi intinde suflarea peste multe generatii, o admiram pentru infinita gama de ipostaze in care umple si structureaza spatiul, cu cohortele ei de fiinte necuvantatoare. Si mai ales o iubim pentru tot ce ne daruieste, cu nelimitata ei bunatate. De la patucul in care deschidem ochii si exersam primele mangaieri, la masa pe care mancam sau invatam sa scriem primele slove, la scaunul odihnei noastre, la caldura casei, la lada sau dulapul in care ne adapostim avutia si pana la sicriul in care parasim neputinta noastra. Si, mai ales, o iubim pentru dragostea si caldura cu care ne inconjoara atunci cand ii cautam prezenta.
Si, vai, ce durere incearca fiinta noastra, atunci cand o vedem invinsa, daramata, distrusa!
Tara noastra este o tara a padurilor. Atunci cand omul era o fiinta rara, ratacitoare prin ea, padurea se intindea pe circa 80% din suprafata tarii. Nu urca pe inaltimile plesuve din cauza frigului si a vanturilor si nu putea rezista in seceta stepei.
Pe timpul dacilor, se apreciaza ca padurea a fost redusa la circa 60%. Au trecut apoi 1800 de ani de istorie zbuciumata si de opaca subistorie, ca ea sa fie redusa la circa 40%. Apoi, in numai doua secole de civilizatie, ea a scazut la 26%, cat ocupa si in prezent. In locul ei, pe circa 5-10% din suprafata tarii, ranjesc rapele si ogasele, stancariile spalate de ape, acolo unde ea a fost inlaturata pe pante. Ea este asa cum au gospodarit-o bunicii si strabunicii nostri, cu grija lor pentru urmasi. Dar mai ales cu nesabuinta lor, vanzand-o pe nimic camatarilor de aiurea ce misunau pe aceste meleaguri, sugandu-ne fara mila seva.
A venit apoi o jumatate de veac cumplit, care, paradoxal, in pofida atator rele ce le-a lasat, a ferit padurea de pradare. A luat-o in intregime in grija statului!
Au fost perioade in care s-a taiat mult din padure, in special atunci cand trebuia sa ne platim impuse datorii de razboi. Dar s-a plantat la loc, cu multa truda, si s-a tinut cu dintii ca intinderea padurii sa nu scada.
Dar suntem, azi, la o mare rascruce a tarii noastre. Este firesc ca dreptul de proprietate al omului sa fie respectat, aici intrand si padurea. Dar oare omul nostru de azi are el suficienta constiinta pentru a intelege ce este padurea? Ea este aidoma copiilor, care sunt ai nostri, reprezinta viitorul si permanenta nostra, dar nu putem dispune de ei ca de un obiect in proprietate. Proprietatea asupra padurii inseamna intai o raspundere fata de ea si implicit asupra acestei tari. Testul din ultimii ani, cu atribuirea padurii fostilor proprietari, este pe alocuri deprimant. Am vazut sate in care oamenii si-au ras padurile primite, dupa care coastele cu casele lor au luat-o la vale. Guvernul este vinovat, au spus, bineinteles.
Ce se va intampla oare, cand si daca jumatate din padurile tarii, si asa putine, vor fi retrocedate oamenilor?
Una din cele mai terifiante amintiri ale copilariei mele este aceea a padurilor ce ardeau pe toti muntii, in anul de seceta 1946. Saptamani in sir paclele crimei se intindeau prin toate vaile. In saracia de atunci, faptuitorii credeau ca in locul padurilor se vor intinde pasuni grase, cu izvoare de lapte.
Saracia nu scuza niciodata prostia. Dar ele de obicei coexista si se conditioneaza. Vai de vremurile cand aceasta simbioza ia proportii de masa. Atunci padurile mor, iar popoarele dispar.
Fereste-ne Doamne de prostie! Saracia o putem invinge noi.
Maria sa arborele
Peste mari si tari, la intrarea intr-o mica rezervatie, in care mai traiesc inca cei mai inalti si cei mai batrani arbori din lume, am vazut un spectacol neobisnuit. Dintr-un arbore milenar, rapus totusi de vreme, s-a taiat o rondela cu un diametru cam cat doi oameni in picioare. Pe cateva din miile de inele concentrice ce desenau trecerea anilor, erau trasate niste linii mai groase, unul dintre ele amintind de nasterea lui Hristos. Ceva depasea puterea mea obisnuita de intelegere. Un arbore, o fiinta, sa poata dainui 80-100 de generatii de oameni? Sa fie martorul unei intregi istorii umane? Am plimbat apoi privirea in sus, pe trunchiurile aspre ale arborilor de Sequoia, cautandu-le varfurile. Le-am distins greu, incert, in departarea celor aproape 100 de metri spre cer. Uimirea mea a fost atunci mare.
Cum e posibil ca mii de tone de greutate sa poata rezista la o asa inaltime, in bataia naprasnicelor vanturi, in supletea unui trunchi? Pentru un cos de fum sau pentru o cladire de asemenea inaltime se fac sofisticate si trudite calcule ale mintii omenesti, se iau masuri constructive cu totul speciale. Aici, cine a facut toate acestea? Cu aceste nedumeriri si cu multe altele, m-am intors acasa, de peste mari si tari. Si... mi-am amintit cum in putinele paduri virgine pe care le mai avem in muntii nostri am masurat, cu ani in urma, fagi de patruzeci si cinci de metri si am auzit de la altii, de molizi de cincizeci si cinci de metri. Desi uriasi, acesti arbori au totusi inaltimi modeste, fata de ce vazusem. Poate, pe masura modestiei neamului nostru, dar oricat de modeste ar fi, ele sunt o extraordinara zestre a noastra, ce trebuie pastrata cu sfintenie, pentru cei ce vor veni dupa noi. Mi-am amintit, apoi, de gorunul lui Horia de la Tebea, un simbol protejat de beton, in care mai infrunzeste o singura ramura. Numara si el cateva secole bune, fiind inca de pe timpul lui Horia, un simbol al continuitatii zbuciumului nostru. Vechimea lui nu era deodata cu nasterea lui Hristos, ci ea pornea de undeva din vremea primelor voievodate. Momentul de rascruce al omenirii, nasterea lui Hristos, a ramas insa inscris, poate, intr-un inel genetic al neamului nostru, in omenia si dragostea ce curg din toata fiinta lui, atunci cand aceasta nu e pervertita. Si... mi-am amintit de un buchet de arbori plantati de mine cu peste 25 de ani in urma. Am alergat la ei. I-am gasit inalti, falnici, vigurosi, hotarati sa infrunte veacuri si sa transmita urmasilor mesajul ca si noi am existat candva si am iubit viata.
Tineri! Ma adresez in special voua. Plantati arbori! Oriunde vi se pare ca sunt sanse sa scape de rautatea omului. Asa veti invata sa reziditi aceasta tara. Si, cand ani multi va vor impovara, cautati-i. Veti primi atunci din plin rasplata gandului bun si a trudei voastre, prin revarsarea de energie pe care va va da-o cu recunostinta tineretea acelor copaci.