In cinematografie, iarna este adesea anotimpul obsesiilor si-al nebuniei. Primavara, in schimb, - debordanta, energizanta si plina de culoare - aduce cu verva ei leacul, matricea tainica a vietii, indemnul categoric de a te scula din somnul propriilor obsesii si-a pasi reinviat, ca un adevarat si biblic Lazar. Ei bine, primavara aceasta ne aduce in salile de cinema un asemenea imbold: trepidantul film al regizorului Radu Jude, "Toata lumea din familia noastra", o comedie inspaimantatoare, in care protagonistii suntem, pana la urma, oricare dintre noi. Scenariul pare a fi o nebunie, cum la fel de bine poate fi rupt din realitate.
Filmul lui Jude ni-i readuce pe marele ecran pe Tamara Buciuceanu, Stela Popescu si Arsinel si ni-i prezinta pe mai tinerii, dar deja consacratii, Serban Pavlu, Mihaela Sirbu si Gabriel Spahiu, in roluri de mare forta. Dar poate cea mai mare revelatie actoriceasca a filmului este micuta Sofia Nicolaescu, o comoara de fetita, care la numai 6 ani pare a fi atat de in elementul ei in fata aparatului de filmat, incat aparitia ei pe ecran justifica perfect excesele de dragoste ale parintilor fictivi.
Povestea
Marius (Serban Pavlu) e un barbat citit, putin trecut de 30 de ani si divortat. Fosta lui sotie (Mihaela Sirbu) locuieste cu fiica lor de cinci ani, Sofia (Sofia Nicolaescu) si cu mama ei (Tamara Buciuceanu), in apartamentul cumparat cand cei trei erau o familie "normala". De ceva vreme, acolo mai locuieste si Aurel (Gabriel Spahiu), noul iubit al fostei lui sotii. In plus, conform legii, Marius isi poate petrece doar anumite zile din an cu fiica lui, dupa un calendar stabilit de un judecator. Suna familiar, nu-i asa? Familiare sunt atunci si cearta, iubirea urlata din plamani, violenta, sechestrarea celorlalti cu banda adeziva pe post de funie, fuga de politie si toate celelalte pacate hilare in care aluneca bietul tata din film. "Toata lumea din familia noastra" este un portret fidel al absurdului competitiei de-a "cine iubeste mai mult copilul" si "cine are mai multa dreptate", tentatie in care, daca e sa fim onesti, cadem cu totii, mult prea des.
Regizorul Radu Jude este un domn fara formalisme, in blugi, tricou, cu verb iute si acut. Capos, acid si auto-ironic, ca un Berbec sadea, privirea lui pare a sfredeli departe, in lumea ideilor; insa umorul si autoironia il tin bine ancorat in lumea oamenilor, din care isi extrage, cu indemanare, seva si hazul. Din 2006 pana acum, filmele lui, "Lampa cu caciula", "Alexandra", "Cea mai fericita fata din lume", "Film pentru prieteni", au facut inconjurul lumii si, dupa toate semnele, ascensiunea lui pare de neoprit.
RADU JUDE
"Un film cu prosti"
Am stat de vorba cu Radu Jude care, desi e un inamic al prea multelor explicatii, a acceptat sa raspunda catorva intrebari pentru cititorii "Formulei AS".
- Personajul lui Serban Pavlu afirma, adesea, dorinta unei vieti de familie normale, dar tot el e cel care explodeaza, el declanseaza cearta, el deraiaza in exces si anormal. E Marius un imatur? Sau e un tata mult prea stresat?
- Una n-o exclude pe alta. Da, e si imatur (dar cine este cu adevarat matur?) si stresat (cine nu este stresat?). In mod foarte adanc, insa, el este un prost. Si mai toate personajele din film (cu exceptia fetitei...) sunt niste prosti. E un film cu prosti! L-am mai citat si alta data pe Alexandru Paleologu, care vorbea despre prostia consubstantiala conditiei umane. Prostia este starea naturala a omului, spunea el. Doar uneori, rar, oamenii sunt inteligenti. "Toata lumea din familia noastra" ofera o ilustrare cinematografica a acestei idei. Si a ideii ca oamenii confunda egoismul cu iubirea. Faptul ca personajul nu e consecvent cu sine insusi, ca una spune si alta face cred ca este in acord cu natura umana. Multi oameni sunt asa. La fel de multi actioneaza anormal sau prosteste si ii acuza pe ceilalti exact de lucrurile pe care le fac ei.... Personajul lui Serban Pavlu iubeste sa se vaicareasca. Asa ca e greu de spus cand dificultatile lui sunt reale, serioase, si cand sunt inventiile propriei sale minti si ale personalitatii sale auto-indulgente. E o situatie pe care filmul nu o transeaza, eu, ca regizor, nu stiu mai mult decat personajele din film. Le ramane spectatorilor placuta sarcina de a intui ce il impiedica pe Marius sa atinga un anumit echilibru.
- Totusi, ai presarat multe indicii in film, legate de faptul ca personajele tale nu sunt niste prosti oarecare, ci ca ar fi mai degraba niste prosti cititi. Nu e o incompatibilitate de termeni?
- Am cunoscut intelectuali care se comporta foarte urat in unele situatii... Un anumit tip de meschinarie, de prostie, de egoism, de violenta poate exista si in mediile intelectuale. Tolstoi, de pilda, se pare ca a fost un monstru in viata lui de familie... Sartre, de asemenea. Exista la noi niste preconceptii legate de eticheta de "intelectual"; exista un set de asteptari in ceea ce-i priveste, care ignora ideea ca "intelectual" nu e decat un cuvant pe care-l folosim pentru a descrie niste oameni care au citit ceva mai multe carti decat majoritatea. Asta nu-i absolva de pacatul de a fi totusi oameni, cu tot ce implica asta: nevroze, nebunie, violenta, slabiciuni...
- Vazandu-ti filmul imi tot suna in cap un vers dintr-un cantec de-al lui Nelu Ploiesteanu: "Tu manie, eu manie, dragoste cand sa mai fie?". Mai e dragoste intre "toata lumea din familia noastra"?
- Asta e una din temele filmului, faptul ca acest cuvant, "dragoste", este inteles diferit de fiecare om in parte. In plus, cred ca este si un cuvant folosit abuziv; de prea multe ori e rostit pentru a justifica vreo mizerie... Eu cred ca dragostea adevarata exclude egoismul, de aceea, cand vad cate o stire in care se vorbeste despre vreun individ gelos, care si-a omorat sotia, spunand ca o iubea atat de mult incat n-a suportat s-o vada in bratele altuia, imi este clar ca se confunda dragostea pentru cineva cu dragostea de sine. Dragostea presupune sa vrei sa-i faci bine celui pe care pretinzi ca-l iubesti, nu sa-l distrugi sau sa-i faci rau. Revenind la film, a carui poveste se centreaza in jurul unui copil pe care parintii, aflati in divort, pretind ca-l iubesc, sper ca e interesant pentru spectatori sa observe si sa decida ei insisi cand este vorba de dragoste autentica si cand de o mare iubire de sine...
Mihaela Sirbu
"Sunt atrasa de rolurile care au un potential de conflict intre femei si barbati"
O cafenea, o zi insorita de sambata - ocazia perfecta pentru a sta de vorba cu Mihaela Sirbu despre excese si certuri, si despre rolul ei de sotie divortata, plictisita si obosita de drame din filmul lui Radu Jude.
- Cum te-ai simtit in pielea acestui personaj?
- Mi s-a parut cumva mai usor sa ma apropii de acest rol, toata tematica imi era destul de cunoscuta; in general, si-n teatru sunt atrasa de rolurile care au un potential de conflict intre femei si barbati. "Toata lumea din familia noastra" mi s-a parut amuzant, inca de cand am citit scenariul. "Vazand" ce se intampla si cum evolueaza lucrurile in pagina, ma intrebam ce-o sa se intample mai degraba cu personajul lui Serban Pavlu dupa ultima pagina de scenariu... Judecand dupa ce face el acolo, ai zice ca gata! - si-a distrus viata. Eu una imi imaginam ca o sa stea la puscarie toata viata. Dar am vazut ca Radu Jude nu a dus povestea in directia aceea a fatalitatii, a napastei, a iremediabilului. I-a lasat o raza de optimism. Oricum, noi ne-am dorit ca lucrurile sa fie cat se poate de echilibrate. Nimeni nu are dreptate in astfel de situatii si nu simpatia pe care ajungi sa o ai pentru un personaj sau altul e miza. Nu este un film facut pentru ca "eroul" sa iasa invingator. Nu e o lupta intre bine si rau. Razboiul sexelor, neintelegerile nascute din diferentele dintre noi, e o tema predilecta la mine, importanta, de care ma simt mai atrasa din punct de vedere artistic decat de alt gen de problematica.
- Ai zice ca situatia din film e cotidiana, sau mai degraba extraordinara?
- E foarte greu de spus. Pentru ca aparent e extraordinara, dar cred ca in foarte multe situatii de acest gen lucrurile merg de fapt mult prea departe. Oamenii se jignesc cu prea multa usurinta si s-au obisnuit cu acest tip de conflict. Daca n-am trait noi insine o situatie similara, cu siguranta avem vecini carora li s-a intamplat... Stateam la un moment dat intr-un bloc la etajul 7 si auzeam niste certuri incredibile, absolut in fiecare zi. Auzeam o femeie - ca vocile feminine se aud mai bine - care comenta tot timpul, tot timpul, si din cand in cand, se mai auzea asa, ca un tunet, vocea groasa de barbat... Da, se intampla adesea. Trecem uneori in viata prin niste conflicte de care ne-ar fi foarte rusine sa stie ceilalti... Spunem lucruri pe care n-am fi vrut sa le spunem si ne e jena ca am putut merge atat de departe...
- Intelectualii au faima de a fi mai intelepti decat atat...
- O, ba intelectualii au uneori aproape o pofta exacerbata de a intra in conflicte din astea, in care-si duc punctul de vedere pana la limita suportabilului. Si problema e ca, la un moment dat, nici nu mai conteaza daca ai sau n-ai dreptate, cat conteaza sa accepte celalalt ca ai dreptate... Totul e subsumat acestui unic tel de a-l umili pe celalalt si de a simti ca ai iesit tu invingator... Eu cred ca intelectualii se cearta cu deosebita pasiune. E adevarat ca eu cunosc mai mult oameni din mediul artistic, la care emotiile si orgoliile sunt si ele exagerate, si-atunci... ei chiar se cearta!