Cavaler fara teama si fara prihana in politica romaneasca, descendent al unei ilustre familii de intelectuali, Theodor Paleologu e feciorul regretatului scriitor Alexandru Paleologu si al Piei Paleologu, istoric de arta. Tanarul Theodor a facut pana acum totul in viata pe repede inainte: a invatat la Paris, dar nu "cravatei cum sa-i lege nodul", ci in scoli ilustre. Absolvent de Ecole Normale Superieur, a facut apoi studii aprofundate in filosofie, la Universitatea Sorbona, si a obtinut doctoratul in stiinte politice, la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales si la Universitatea din Munchen. La 29 de ani, Theodor Paleologu era profesor universitar asociat la mari universitati europene si din Statele Unite, la 33 de ani diplomat si ambasador al Romaniei in Danemarca si Islanda, iar la 35 de ani ministru al Culturii, intr-o formula de inceput a cabinetului Emil Boc. A crezut orbeste in dragoste, s-a casatorit la 20 de ani, a devenit tata la 21, dar a divortat acum doi ani. Vicepresedinte al PDL, Theodor Paleologu implineste la vara 39 de ani si se lupta acum pentru a castiga fotoliul de primar al sectorului unu din Bucuresti, cu credinta ca poate face ceva pentru imaginea capitalei, pentru imaginea noastra in lume. Armele lui, pe care le poarta la vedere - atat de atipice pentru un politician, pentru ca nu-s din cele de ascuns la carambul cizmei -, sunt: onestitatea, maturitatea, seriozitatea si vasta sa cultura enciclopedica, ce-i permit sa nu ia in tragic sau in derizoriu, ci doar in gluma, colorata si instabila scena politica romaneasca. Cu un potential urias de a purta campanii politice, cu idealuri admirabile, cu disponibilitate imensa de a avea rabdare si umor, cu multa cultura si educatie aleasa, Theodor Paleologu este un tanar atipic, din alta lume, intre politicienii de azi. Cel care ridica stacheta si diferentiaza valoarea sigura.
Copilarie cu aroma de cirese amare
- Ca unic fiu si urmas al marelui om de cultura Alexandru Paleologu, prima intrebare care trebuie sa va fie adresata obligatoriu este cum ati crescut alaturi de un tata atat de deosebit? Care sunt cele mai puternice amintiri din copilarie?
- Tatal meu, dar si mama, sunt doua repere foarte puternice in viata mea. In cateva flash-uri, vad cum mergeam cu tata in parc si ma purta pe umeri, cum ne duelam cu sabii de lemn si ma invata anumite pozitii si lovituri, pentru ca el facuse scrima in tinerete, cum ne uitam impreuna la carti, de care am fost fascinat de cum am deschis ochii pe ele, si il rugam sa-mi citeasca. Cum imi spunea mama povesti inventate de ea, in care eram si eu un personaj. De multe ori imi confectiona ea insasi costume de cavaler, de print, si intram in jocul ei, inchipuind povesti in fata familiei, a oaspetilor. Cel mai mult imi placea Richard al III-lea "Inima de leu" (mai ales dupa ce vazusem la televizor un film cu Lawrence Olivier si-mi placuse foarte mult), pe care il jucam inarmat cu o sabie, o pelerina si chiar o palarie de fetru, pe care mama imi brodase blazonul Plantagenetilor. Ulterior am vazut "Razboiul stelelor" si am vrut sa-mi fac o costumatie ca a lui Harrison Ford. Am fost pentru scurta vreme fan "Star Wars" si l-am chinuit pe bietul tata, caci cu el m-am dus de nenumarate ori sa vad filmul, desi lui i se parea o prostie. Mergeam de mai multe ori pe an la bunicii din partea mamei, la Iasi, iar bunica nu stia cum sa ma mai rasfete, imi facea dulceata de cirese amare, preferata mea, si supa cu galusti. Si mai mergeam in vacanta la familia unui pastor protestant, dintr-un sat sasesc de langa Brasov, ca sa practic limba germana. Vara eram, invariabil, cu parintii mei la mare, la 2 Mai, si era minunat acolo, plaja era salbatica, veneau multi scriitori, stateam cu totii in gazda si mancam peste de la lipovenii pescari, iar serile erau foarte boeme.
De mic am fost pasionat de dictionare si enciclopedii, nu stiu daca din pricina ca acestea erau intotdeauna mai mari si mai impozante ca celelalte carti, sau pentru ca ele contineau explicatii pentru aproape toate "de ce?"-urile mele. Asa ca il rugam pe tata sa-mi citeasca din Larousse, sau dintr-un alt dictionar mare, nemtesc, "Mayers Lexicon", iar eu ascultam fascinat. Pe la 10 ani, am primit cadou o enciclopedie "Brook House" in limba germana, in 21 de volume, editata prin anii '20. Imi placea ca acolo gaseam pozele personalitatilor istorice si dedesubt semnaturile lor. Fara sa stiu, la inceput, ca semnatura spune ceva despre omul respectiv, doar intuind, am inceput sa le studiez. Asa ca din aceasta enciclopedie s-a nascut o alta pasiune de a mea, legata de semnaturile oamenilor mari, din diferite domenii, si in niste caiete, am inceput sa le imit, la inceput stangaci, apoi din ce in ce mai bine. In legatura cu aceasta pasiune a mea, a fost chiar un episod interesant, la inceputul anilor '80, cand mai multi scriitori, oameni de arta si cultura au protestat printr-un memoriu impotriva unui abuz al regimului ceausist. In frunte cu Geta Dimisianu, ei au adresat un memoriu conducerii Uniunii Scriitorilor, si unul dintre ei, poetul Geo Dumitrescu, care nu putea ajunge in Bucuresti din provincie, unde locuia, a fost de acord ca eu (aveam vreo 9 ani pe atunci) sa-i plastografiez semnatura, ca sa se alature si el, in felul acesta, protestului. Ceea ce am si facut. La fel de bine puteam sa imit si semnatura lui Serban Cioculescu, a lui Solomon Marcus, si a altora, pe care-i cunosteam de la Casa Scriitorilor, unde mergeam cu tata. Ei stiau, era cunoscuta in anumite cercuri literare aceasta pasiune a mea, de aceea s-a si apelat la mine atunci. In treacat fie spus, recent, am facut o mica remarca absolut tangentiala, despre semnatura presedintelui Basescu, si au fost unii destepti care au inteles altceva decat ce am vrut eu sa spun. Invitat de curand intr-o emisiune la televiziunea nationala, am fost poftit si eu sa semnez in cartea de aur a institutiei, unde, printre nenumarate alte autografe, am vazut ca semnaturile "campioane" la marimea literelor sunt (desi pare ciudata alaturarea, pentru ca sunt personalitati total diferite): Traian Basescu, Gigi Becali si soprana Angela Gheorghiu. Ce ne spune asta? Ca sunt oameni cu o parere foarte buna despre ei insisi, cu o imagine de sine considerabila. Eu am o semnatura destul de mica, nu chiar minuscula, in orice caz, nu grandioasa precum a altora.
Dar, revenind la intrebarea dvs. despre copilarie, foarte pregnante sunt amintirile despre marile sarbatori, de Craciun si de Pasti. Medicul si orientalistul Sergiu Al-George era nasul meu si se costuma de fiecare data in Mos Craciun, apoi avea cu mine lungi discutii, care nu mi se adresau neaparat mie, ci mai cu seama tatalui meu, cu care avea genul asta de glume filosofice. De aceea, cand a murit Sergiu Al-George, pentru mine a murit si Mos Craciun. Prietenii cei mai apropiati ai tatei, cu care ne vedeam regulat, erau Sergiu Al-George, Theodor Enescu, istoricul de arta, Eusebiu Munteanu, medic si un om absolut admirabil. Apoi, din cand in cand, mai venea la noi si Nicolae Steinhardt, rar de tot si Constantin Noica, pentru ca el nu era un amator de mese cu multa lume. Toti cei care fusesera in inchisorile comuniste povesteau intamplari, unele, putine, mai amuzante, altele ingrozitoare. Dar, in general, nu prea vorbeau despre lucrurile cele mai urate petrecute in inchisoare, pentru ca cei mai multi se impacasera cu ideea, nu voiau sa fie razbunati pentru suferinta lor, cel mult o luau ca pe un dat al sortii.
- Cum gestionati in mintea dvs. de copil aceasta discrepanta intre ceea ce era afara, dincolo de usa, adevarata realitate a regimului comunist, cu toate privatiunile lui, si toata istoria aceasta a ilustrei dvs. familii, prin care, de buna seama, vi s-a inoculat constiinta ca trebuie sa o duceti mai departe cu aceeasi onoare?
- Stiam ca nu trebuie sa spun la scoala ce auzeam acasa, asta era foarte clar, era o separare a lucrurilor si a realitatilor impregnata in minte foarte devreme. Dar, firesc, eram foarte mandru de trecutul tatalui meu si al camarazilor sai de lupta anticomunista, ca si de faptul ca tatal meu fusese ofiter de cavalerie, de exemplu, inainte de venirea comunismului, lucru mai putin stiut. Tot asa cum eram foarte incantat de toata povestea familiei mele, din partea mamei si a tatalui meu, asa cum e normal sa fie orice copil, cand i se spun povesti despre bunicul, despre strabunicul. Copil fiind, intelegi instinctual ca sunt doua registre diferite ale realitatii. Si, de altminteri, copiilor nu le place minciuna si au spirit critic si justitiar, ei sunt cei care striga, atunci cand nimeni nu se asteapta, ca "imparatul e gol". Orice copil care se uita la televizor in anii '70-'80 isi dadea seama ca totul e o minciuna poleita, iar asta nu-ti cerea foarte multa perspicacitate. Intelegeai repede ca toata lumea aceasta a oamenilor mari este impregnata de minciuna oficiala, il vedeai la televizor pe Ceausescu cum era de caraghios, il imitam cum vorbea, cum pronunta gresit anumite cuvinte si cum dadea din mana, cum accentua anumite parti ale frazei. Era de tot hazul, si ne dadeam seama de lucrul asta, dar asta era numai partea comica a unui regim gri si opresiv.
Pe covorul rosu
- Odata cu numirea, in 1990, a lui Alexandru Paleologu, tatal dvs., ca ambasador la Paris, v-ati inceput studiile acolo. Ce-a insemnat pentru dvs. perioada franceza?
- Era prima mea iesire in Occident. Inainte de '89, n-am iesit din Romania decat o singura data, cu o excursie organizata de liceul german din Bucuresti, in Berlinul de Est, la Leipzig, Dresda si cateva ore in Praga. Dar, la Paris, de la prima intalnire cu lumea occidentala, m-am adaptat foarte repede. Ce visam? As spune "pretty much the same", adica in mare masura aceleasi lucruri. Nu sunt un om care s-a schimbat foarte mult, am o constanta destul de mare in liniile mari ale existentei. Eram om de carte, citeam de dimineata pana seara, asta era principala mea activitate, citeam pe rupte, chiar si cand mergeam cu metroul sau cu trenul, de atunci imi vine obiceiul de a nu pleca de acasa fara o carte in geanta, pentru ca nu se stie niciodata daca nu cumva trebuie sa stai sa astepti pe undeva si nu ai ce face. Era evident ca ma atragea cartea si m-am pregatit constant pentru asta. Apoi, din 1992 incolo, dupa ce tata si-a dat demisia din diplomatie si s-a intors in tara, devenind senator liberal, prin el am mentinut o relatie constanta cu mediile politice din tara, avand o viziune foarte realista asupra lor. Fara sa-mi fac iluzii, am crezut ca asta e calea pe care trebuie s-o urmez.
- V-ati lepadat de viata universitara, apoi de mediul diplomatic, pentru politica. A meritat?
- Niciodata nu am intrerupt legatura cu profesia mea de baza, aceea de profesor universitar. Si acum predau, desi nu asa cum mi-as dori, in sensul ca in Romania nu sunt posturi in universitatile de stat pentru filosofia politica, specializarea mea (pe care am predat-o la universitati din Statele Unite, din Danemarca si din Germania), dar mie imi place foarte mult sa predau, este o pasiune si nu renunt la ea. Am cursuri la Universitatea "Petre Andrei" de la Iasi si la Fundatia "Calea Victoriei" din Bucuresti, o fundatie privata, unde cursantii sunt oameni motivati, mai maturi, care-si pregatesc cu constiinciozitate proiectele. Acum intru in campania electorala pentru postul de primar al sectorului 1 al Bucurestiului, si atunci voi intrerupe putin aceasta activitate. Dar niciodata nu abandonez ceea ce am facut inainte. Si ca ministru al Culturii, mi s-a parut ca am avut ocazii foarte interesante de a fructifica calitatile mele diplomatice. Si n-as spune "nu" intoarcerii in diplomatie! Stiu ca acum sunt mult mai bun, mai matur, pentru a reprezenta Romania intr-o tara importanta, pentru ca acum cunosc mult mai bine mediul politic romanesc. Mai bine decat il cunosteam in 2005. Repet, si in 2005 il stiam destul de bine pentru ca, prin tata, cunosteam foarte multi "actori" din lumea aceasta. Acum insa, de cand traiesc printre ei, sunt si mai bine pregatit pentru asa ceva.
Un rac tenace si muncitor
- Va simtiti legat in mod special de casa dvs., o casa istorica a Bucurestiului, plina de antichitati si de obiecte cu importanta sentimentala, ce au apartinut familiei? Va intreb asta, pentru ca sunteti Rac (15 iulie) si, prin zodie, sunteti foarte atasat de ideea de "acasa".
- Da, sunt foarte tare legat de locul meu, de casa mea. Cu toate astea, am avut o existenta nomada pana acum, 19 ani am trait departe de tara mea, de casa familiei mele: la Paris, Boston, Bucuresti, South Bend, in statul Indiana, din nou Boston si, in sfarsit, Berlin, unde am stat doi ani si jumatate, inainte de a ajunge ambasador la Copenhaga si apoi in Romania, acasa. Si nu pot sa spun ca nu mi-a placut, pentru ca e foarte important pentru cineva sa aiba experienta vietii in alta tara, mai ales in tari mai dezvoltate decat propria ta tara, ca sa inveti ceva, nu? Dar si aici acasa ma simt foarte bine, foarte in largul meu.
- Daca n-ati fi subiectiv, cum v-ati descrie pe dvs. insiva in mediul politic romanesc? Sunteti asa de diferit de lumea in care activati... Nu va e greu sa rabdati impostura si incultura, extractia joasa a mediului politic de la noi? Declaratiile dvs. pline de un umor taios creioneaza uneori diferenta de etaj la care va aflati. De exemplu, cea legata de felul in care sunt vazuti intelectualii in propriul dvs. partid.
- Sunt ca nuca-n perete si stiu asta. Dar eu tot mai mizez pe aceasta latura atipica a mea. Ea poate fi un handicap, dar poate fi si un atu. La noi exista doar poza seriozitatii. Sunt oameni politici care doar iau un aer imbufnat si nu zambesc, nu glumesc niciodata, si in felul acesta se impun in opinia publica. Nu vedeti ca oamenii politici care stau cel mai bine in sondaje sunt oamenii care nu zambesc niciodata, nu sunt niciodata amabili, sunt la limita politetii, sunt acri, rancezi, neplacuti? Iar cand ajung sa li se urce puterea la cap, ii apuca fandaxia, ca-n Caragiale, i-am vazut pe multi, credeti-ma, loviti de asta, ca de o boala!... Iar poza seriozitatii lor plebisciteaza opinia publica, pentru ca alegatorii sunt, si ei, din nefericire si din cauza vremurilor pe care le traim, oameni foarte crispati si nevrotici. Nu caut cu lumanarea, dar ce sa faci altceva decat haz de necaz?!?... Politica se face de multe ori din instinct - il ai sau nu-l ai - cu mai multe sau mai putine calificari! Lumea percepe din declaratiile mele niste vorbe de spirit, sa le zic asa, unele reusite, altele poate nu... Nu stiu, fiecare le gaseste cum vrea. Cei care au fost interesati sa ma cunoasca au putut aprecia seriozitatea mea, cum va spuneam, sunt un om foarte meticulos si foarte aplicat. Sunt un mare muncitor, in primul rand. Ca orice Rac, nu ma tem de munca! Asa cum va spuneam inainte, sunt omul care sta de dimineata pana seara pe scaun, cu cartile in fata, citind si studiind si concentrandu-se pana cand ii da sangele din nas. Eu asa lucrez! Dar, poate din afara, lucrurile nu se vad asa. S-ar putea ca in Romania sa ne placa mai mult aparenta seriozitatii, decat seriozitatea in sine!
Dragoste? Mai bine afectiune
- Cum va echilibrati? Din ce izvoare va luati energia care sa compenseze activitatile dvs. politice?
- Dupa divortul de fosta mea sotie, cu care m-am casatorit la 20 de ani, traiesc cu fiul meu intr-o casa plina de femei: mama mea, sora mea si cele trei fiice ale ei. Nu mai e nevasta mea, care a plecat... Dar e o casa foarte vie si galagioasa, plina de energia pozitiva a copiilor. Asa ca nu am nici o sansa sa raman singur, sa simt tiuindu-mi urechile de liniste si singuratate. Cititul este marea mea placere, alaturi de concertele de joi si vineri, de la Ateneul Roman. Si de anumite biserici din Bucuresti, unde imi place sa merg si sa ma reculeg. Si cam atat... Nu cer mai mult de la viata...
- O viata de familie?
- Stiti cum e, intr-un cuplu nu e de ajuns ca doar unul sa vrea, ci trebuie sa vrea amandoi... pana la capat... Eh, nu ma mai gandesc, prefer sa-mi iau bicicleta si sa dau o tura de cartier, sau sa citesc fumand pipa, cu una din pipele din colectia tatei.
- Cum e sa fii un personaj public si sa-ti fie pusa in vitrina si viata sentimentala?
- E dezagreabil si nu-mi place asta, desi nu am lucruri de ascuns. Daca sunt intrebat raspund cu sinceritate. Dar nu prea vreau sa alimentez genul acesta de curiozitate, desi o inteleg pana la o anumita limita si nu o dispretuiesc. E adevarat, suntem curiosi, asta este un defect omenesc si nu vad neaparat ceva blamabil in asta, desi faptul ca nu te poti tine cu cineva de mana, ca trebuie sa pastrezi o distanta permanenta, ca nu stii niciodata de unde rasare un paparazzo e cam suparator... Plus ca poate sa creeze tensiuni sau probleme unde nu te astepti. Lucrurile astea sunt cam suparatoare in presa noastra "mondena", cu ghilimelele de rigoare.
- Credeti ca dragostea mai poate schimba lumea, mai are forta asta?
- Am devenit putin mai sceptic fata de notiunea de dragoste. Cred ca este un cuvant foarte des utilizat aiurea. Si, de aceea, eu sunt foarte rezervat in a vorbi de iubire sau de dragoste, iar intelepciunea asta nu e neaparat filosofica. Cum cine s-a fript o data sufla si in iaurt, am o anumita prudenta fata de aceste cuvinte, care mi se par foarte mari, dar sunt demonetizate atunci cand sunt folosite in fel si chip, fara nici o baza. Cum spunea La Rochefoucault: "Despre dragoste vorbeste toata lumea, dar foarte putini au vazut-o cu adevarat!". Si eu ma tin de asta... nu utilizez cuvantul... fara nici o baza...
- Desi, la 20 de ani v-ati intemeiat o familie din dragoste!
- Asta e adevarat, da!... A fost foarte frumos, desi timpul a dovedit ca dragostea a fost o iluzie, dar nu regret... rezultatul dragostei noastre - fiul nostru, Mihail, este acum un adolescent absolut minunat, a implinit de curand varsta majoratului, va merge la facultate, e foarte frumos, destept si serios. Dar intotdeauna, o iluzie frumoasa are partea ei de amaraciune si de "trash", de gunoi, cand e vorba de divort, partaj, bani, lucruri din astea foarte... sordide, care ies la suprafata si te lehametuiesc de vorbe dulci dupa aceea si, mai ales, sa mai folosesti vreodata aceste cuvinte prea mari pentru un om: dragoste, iubire...
- Himere dupa care alergam toata viata...
- Tocmai de aceea, daca e sa fim onesti cu noi insine, vorbim de alte lucruri, mai marunte, dar care sunt mai precise: afectiune, tandrete, atentie, dragalasenie, grija pentru celalalt, gusturi, idealuri si valori comune. Iar astea chiar imi suna mult mai bine decat cuvinte mari, care pot fi inselatoare. Nu? Spunea o figura importanta a Revolutiei franceze ca cine spune "Libertate" vrea sa insele! Tare-mi e teama ca si cu dragostea e, adesea, la fel!...Voi avea grija ca fiul meu sa nu plece in viata cu iluzii de acest gen, asa cum am plecat eu, si asta, pentru ca am avut mereu in fata drept exemplu relatia de iubire absoluta a parintilor mei. Rar intalnita, am inteles dupa aceea.
- Ce valori vreti sa-i transmiteti fiului dvs., pentru atunci cand va pleca de acasa?
- Va pleca curand, dar vom ramane in legatura foarte stransa, asta cu siguranta. Sper sa fie o continuitate si pe linie de politica, desi el va fi primul din familie care va studia economia. Eu am introdus deja o mica ruptura in traditia familiala, pentru ca n-am mai facut Dreptul, asa cum au facut toti predecesorii mei. Strabunicul meu, Mihail Paleologu, cu care ma identific cel mai mult, sub al carui portret - il vedeti acolo, pe perete, in dining - am dat eu primul semn de viata, miscand pentru prima oara in burta mamei, atunci cand ea s-a asezat pe fotoliu, exact sub portretul lui - era conservator! Era directorul ziarului "Timpul" si prieten bun cu Eminescu! Ulterior, a fost judecator la Curtea de Casatie, facand o cariera, pentru un jurist, absolut extraordinara. In urma cu cativa ani, intr-o arhiva, am vazut niste scrisori care ii erau adresate lui de catre niste fruntasi ai partidului conservator, din care reiesea cat de importanta era figura lui in acest partid. Fiul lui, adica bunicul meu, a fost deputat national-taranist, secretar general in doua ministere, la Justitie si la Finante. Iar tata, intr-adevar, a fost intai in Partidul Social-Democrat, ceea ce se uita adesea, dar liberal, sa zicem, in PNL! Sper ca aceasta dubla vocatie sa fie continuata si de fiul meu, chiar daca el e o fire mai pragmatica, pasionat de mediul economic si de afaceri. Sper, de asemenea, ca el sa reechilibreze finantele familiei, zona pe care eu nu am putut-o controla, neavand notiuni foarte clare de economie. Sunt convins ca vom colabora foarte bine in tot ceea ce el isi va propune sa faca, eu il voi sfatui si sprijini pe cat imi va sta in putinta, poate si politic, poate si altminteri. Simt la el o foarte mare loialitate fata de mine si stiu ca asta ma obliga, dincolo de statutul de parinte, sa i-o acord, la randul meu.
- La o prima vedere, lumile despre care vorbiti par ireconciliabile. Sunteti indeajuns de puternic ca sa nu va simtiti murdarit de abjecta lume politica romaneasca?
- Sigur... da... politica are reputatia ca e murdara, dar e multa murdarie in multe alte zone ale vietii noastre cotidiene, nu numai in cea politica. E cam peste tot! Asta e un lucru pe care e bine sa-l constientizam, pentru ca doar asa putem ameliora lucrurile.
- Dar acolo, printre oamenii politici, sunteti nevoit sa va puneti o armura, sau sunteti dvs. insiva, pur si simplu?
- Sunt eu insumi! Nu-mi pun armura. Umblu fara platosa si fara scut! Ori ma tintesc in inima, ori ma iubesc, asa cum sunt!...