Acolo a disparut, asa cum fac toti cainii galbeni aparuti de nicaieri, atunci cand ajung unde trebuie. Era liniste - in cariera asta parasita de la marginea orasului Sinaia este intotdeauna liniste - si se insera. O vreme, de jos, din vale, de la manastire, au rasunat limpede clopotele uriase, de bronz. Apoi toaca. Abia intr-un tarziu, incet si dintr-o alta lume, am auzit un tren care se indeparteaza. Dupa asta, nimic. Am sporovait un timp, ne-am prefacut ca nu se intampla mare lucru, am luat la tinta niste sticle de lapte si le-am spart. Apoi am tacut. Ce poti face altceva intr-un loc cu stanci, inconjurat de brazi, in preajma unei gropi in care ard mocnit toate nimicurile pe care le arunca oamenii dintr-un oras? Erau si cateva mierle acolo, care uitasera sa cante, erau corbi, multi, foarte multi corbi, care se roteau deasupra stancilor si a focului mocnit. Era ora la care o lumina albastra incepea sa treaca, sa coboare de pe stancile inalte, sa se furiseze peste pietre. Ora la care te intrebi de ce pietrele astea se rostogolesc, cand nu adie nici macar vantul, iar din oras nu mai vezi decat un fel de abur, la fel de albastru ca lumina de aici. Ora la care, daca esti atent, simti cum lucrurile din jur devin nelamurite si incep sa se schimbe, ora la care, din padure, incep sa coboare, unul cate unul, ursii.
Ursii sunt tematori. Te privesc cu neincredere, din departare, ca si cum ar vrea sa inteleaga ce ai de gand, ce cauti acolo, la ora cand se insereaza, la ora la care ei vin spre groapa de gunoaie. Dupa un timp, stii ca au uitat de tine. Te-au vazut ca taci, ca nu te misti, te-au vazut departe si si-au vazut de drumul lor. Rar, foarte rar, se rasucesc si te privesc din nou, de data asta fara teama, ca apoi sa scormoneasca, iarasi, atenti, dupa resturi de mancare. Mai intai sunt trei, apoi cinci, zece, paisprezece ursi. Deja s-a innoptat, nu mai distingi decat niste umbre indepartate care se misca, in liniste, la poalele unor stanci inalte. Uneori, auzi si un marait pe care, desi stii ca n-ar trebui, noaptea ti-l infasoara in teama, iar teama se lipeste de tine. E timpul sa pleci, sa urci mai departe. Te gandesti la lumina aceea albastra care tocmai a trecut pe aici si a adus ursii, te gandesti la clopot, la toaca, la mierle si corbi, la un tren care se indeparteaza undeva pe vale. Ti-e bine, spui o rugaciune in gand, aprinzi lanternele si o iei in sus, pe poteca din padure, spre Schitul Sfanta Ana. A inceput sa bata vantul, copacii fosnesc incet.
Parintele Ioanichie, batranul asta simplu si bun, care a lucrat, aproape singur, ani la randul, ca sa ridice schitul din inima padurii, te asteapta. Trebuie sa fie acolo, cu zambetul lui luminos, cu care te-a privit de atatea ori, cand te intorceai de pe munte. Ori de cate ori ai trecut pe drumul vechi de Cota, deasupra stancilor Sfanta Ana, el era acolo, cioplind in lemn sau scobind in stanca. O munca istovitoare pentru oricine, cu atat mai mult pentru un batran de saptezeci si mai bine de ani. Te intreba daca vrei apa, de unde vii, isi potolea repede cainii care te latrau. Isi cerea iertare pentru ei, pentru taraboiul pe care il faceau, nu-ti vorbea despre singuratate, pentru ca parintele Ioanichie n-o cunostea, oricat de putina lume ar fi vazut intr-o zi, iti vorbea despre ursi. Afurisitii. "Uite", zicea, si-ti arata poarta inalta, "uite cum au zgariat poarta asta, cum au dat cu ghearele, aici si aici, cum au vrut sa intre, Domnul sa-i aibe-n paza! Ala mare, care coboara pe poteca asta", iar parintele Ioanichie imi arata drumul serpuit, care se sfarsea chiar deasupra schitului, drumul care chiar asa se numea - Poteca Ursului - "ala mare e cel mai rau. S-au repezit cainii la el, am strigat, nimic. N-ai ce face. Asta nu fuge niciodata. Pleaca, incet, cand vrea el". Doar ca parintelui nu i-a fost niciodata teama de ursi, a ridicat din umeri si i-a rugat sa plece. "Si ce sa ia de la mine? Mancare de post? Nu cred ca mananca ei d-asta". Atunci parintele Ioanichie zambea, zambetul lui simplu si bun, de om drept, cu fata la Dumnezeu. Nu vorbea prea mult, te intreba daca ai gasit ciuperci si unde, uneori iti daruia el ciuperci, iti vorbea de planurile vechi ale Schitului Sfanta Ana, de cum a simtit, odata ce le-a vazut, ca locul asta trebuie sa existe. Singur, incet, impotriva tuturor, locuind acolo, cu ursii si cainii, coborand in fiecare duminica la slujba de la manastire cu piciorul lui bolnav, din ce in ce mai bolnav, a ridicat schitul. Fara sa se laude si fara sa se planga. Pur si simplu. Cu truda, cu un zambet ascuns, nelipsit din ochii lui buni. La sfarsit, te binecuvanta, iti spunea sa mai vii, ca te asteapta.
Parintele Ioanichie te asteapta. E acolo, in strana, in hainele albe, de sarbatoare, si isi pleaca incet capul, atunci cand intri in schit. Te-a recunoscut si zambeste. Trebuie sa-l cunosti putin pe omul asta, ca sa-ti dai seama ca, de fapt, zambeste ascuns tot timpul. Nu incape multa lume in schitul mic, zece, poate cincisprezece oameni inauntru, alti zece afara, in curtea la fel de mica, dar, aici, in padure, deasupra Stancilor Sfanta Ana si chiar de unde incepe Poteca Ursului, e bine, e liniste, e o pace veche, de parca Slujba de Paste la care ai fi venit s-ar tine de cand lumea. Si e doar prima oara! Sfintii inca nu s-au asezat bine pe ziduri, te privesc cu bucuria celor care acum descopera lumea. Iar lumea e putina si tacuta. Nici nu putea fi altfel, atata vreme cat drumul pana la schit e acoperit cu zapada, iar masinile nu pot urca. Au venit doar cei ce si-au dorit sa vina, cei pentru care Slujba de Inviere nu e doar o datorie, ci, mai presus de toate, o mare, poate cea mai mare bucurie a unui an. Oameni care au urcat prin padure si s-au strans laolalta pentru bucuria asta, pentru taina, pentru Parintele Ioanichie si pentru schit. Se asteapta in tacere, in genunchi, cu capetele plecate. De undeva, din vale, rasuna dupa un timp clopotele de bronz, vechi si uriase, ale Manastirii Sinaia. Apoi, la scurta vreme, aici, sus, in inima padurii, altele, mai mici, mai slabe, mai stinghere, dar cu o altfel de caldura si de vibratie, poate mai inalte, poate mai simple, poate mai drepte. Oamenii isi daruiesc unul altuia lumina, o altfel de lumina decat cea albastra, oamenii isi zambesc si canta. Iar schitul ridicat de Parintele Ioanichie se umple pentru prima oara de lumina, de cantecul si de bucuria Invierii, si stii ca de acum, aici, toate astea vor ramane. Nu vorbeste parintele Ioanichie. Nu el este staretul. Dar asta nu-l opreste sa treaca pe la fiecare om in parte si sa-l binecuvanteze simplu, ca pentru o viata.
E frig, e foarte frig, odata ce iesi din schit. Zapada a prins iarasi o crusta de gheata si sclipeste, albastra, in mijlocul padurii. E un senin de sticla. Muntele respira urias chiar langa tine si, nu, nu ai nevoie de lanterna, sunt de ajuns lumanarile tale si ale celor ce pasesc langa tine, sunt atatea stele in noaptea asta de Paste, ti se pare ca niciodata nu ai vazut atatea, in orice caz, nu atat de luminoase, nu atat de aproape. Tot ce trebuie sa faci e sa mergi cu grija, poti sa aluneci la fiecare pas, sa te sprijini de ai tai, sa tii lumanarea aprinsa. De ursi n-are cum sa-ti fie teama. Ursii nu pot veni intr-o noapte ca asta, trebuie doar sa canti, impreuna cu oamenii pe care ii imbratisezi, ca sa intelegi ca nimic rau nu ti se poate intampla. Si nu doar acum, ci, daca stii sa pastrezi lumina aprinsa, nici maine, niciodata. Dupa o vreme, nu mai simti nici frigul, nici zapada inghetata. Uiti ca exista, iar lumanarile raman aprinse, bucuria cu tine, si canti, canti mai departe, cobori. Cativa dintre cainii parintelui Ioanichie au mers o bucata de drum cu tine, apoi s-au intors. Unul singur, un caine galben, te-a insotit pana cand ai dat de asfalt. Apoi, nici tu nu stii cum, a disparut. Te-a lasat unde trebuie.
Orasul arata altfel. Unii au iesit in toiul noptii si au pus carnea pe gratar, altii arunca artificii, striga, multi pleaca spre cluburi, spre discoteca. Si Invierea e un soi de revelion, te gandesti, apoi ajungi acasa. Mai bine. Lucrurile se linistesc incet, lumanarile au ajuns mici, foarte mici, dar au ramas aprinse. Te asezi la masa, vorbesti, te bucuri, canti. Adormi cu bucuria asta nelamurita in suflet, cumva stii ca de a doua zi vei fi mai bun, ca ti s-au iertat pacatele, ca viata se schimba, ca va fi bine. Zambesti si te gandesti la ursi si la parintele Ioanichie. E spre dimineata deja, pe vale se aud incet si apoi se sting suieratul, rotile unui tren care se indeparteaza.
Duminica, dupa masa de Paste, te plimbi din nou. Mai intai la cariera, corbii, mierlele, fumul sunt tot acolo, niste cioburi de sticla, stancile, padurea. Ursii nu mai sunt, mai e mult pana la inserare, pana sa ajunga lumina aia albastra. Urci, tihnit, spre schit. Zapada e moale acum, soarele straluceste, copacii miros a ud, a reavan, a primavara. Parintele Ioanichie te asteapta, nici nu se putea altfel, doar ca ceva mai obosit, dar la fel, la fel de luminos ca intotdeauna. Schitul miroase a smirna si a tamaie, a lumanari care au ars o noapte intreaga. Vantul coboara de pe munte. E vantul proaspat, cald, care dezmorteste lucrurile si aduce primavara. Va fi la fel si anul asta.
Si va fi si altfel. Fara parintele Ioanichie. Fara omul asta care singur, aproape singur, inconjurat doar de caini si de ursi, a ridicat un schit in inima padurii. Pentru ca, la 20 februarie, s-a dus, a plecat dintre noi. Il astepta o alta, o cu totul alta lume. Cumva insa, nici eu nu stiu cum, cred ca va fi acolo si va zambi. Ne asteapta, trebuie sa ne astepte.
MATEI FLORIAN
CAND SE DESCHIDE CERUL
"Exista un moment in an, cand ziua si noaptea se tin de mana", imi spune bunicul meu, de cate ori se apropie Pastele. "E doar o secunda intre sute de ceasuri, cand ziua nu mai alearga speriata, ca o nebuna, sa invinga intunericul, iar noaptea devine blanda si lina ca marea cea mare".
"E noaptea de Inviere, noaptea in care animalele se roaga impreuna cu noi, oamenii, cand brazii cei mari culeg stelele de pe cer cu varfurile lor, iar pasarile prind glas omenesc. E o noapte sfanta, in care nu trebuie sa dormi niciodata, pentru ca in aceasta noapte cerurile se deschid".
Bunicul meu e cel mai inalt om pe care l-am vazut vreodata. Are parul alb si des si sprancene stufoase, brate lungi si palmele aspre, si e precis la fel de batran ca inceputul de lume, fiindca prea stie multe povesti.
Bunica e mai marunta si sprintena din fire, are ochii mici si inlacrimati mai mereu, ca-ntr-un vesnic inceput de plans. Imi imaginez, uneori, ca sub baticul ei cu model, pe care il poarta in fiecare zi, se ascunde un par blond si lung, ca de poveste, alteori ma intreb daca nu cumva are niste suvite negre ca abanosul, caci n-am vazut-o niciodata cu capul gol.
La bunicii mei, in satul Sirnea, asezat intre Piatra Craiului si Bucegi, Pastele vine diferit. Mai intai vine Pastele bunicii, mai repede decat la noi, ceilalti, si cam cu cateva zile mai devreme fata de Pastele bunicului. Bunica zice mereu ca a venit Pastele si nimic nu e la locul lui.
Pastele ei e plin de agitatie si de mirosuri, care devin, pe zi ce trece, din ce in ce mai stridente. In primele zile, curtea miroase toata a sapun, iar casa are un iz de otet, care ma face sa stau mai mult pe-afara. Incaperile cele mari ale casei devin adevarate muzee aerisite, pline de obiecte pe care le vad doar o data pe an, atunci, in cele cateva zile din Pastele ei, iar pe garduri sunt insirate haine scumpe, brodate cu fire de aur, stergare si servete cu flori, ca intr-o adevarata prezentare de moda din alte timpuri.
In aceasta perioada, bunica se misca mai mult decat de obicei si vorbeste mai putin cu mine si cu bunicul. Cara diverse obiecte dintr-o parte in alta, iar in pauzele scurte si dese pe care le face, murmura incet si continuu un cantec ca o rugaciune. Mai apoi, incaperile cele mari se umplu de mirosuri din cele mai diverse. Le ghicesc pe rand, fiindca sunt aceleasi din fiecare an: miroase a cimbru si rozmarin, a levantica si-a menta. E momentul in care bunica isi muta tabara in bucatarie, iar eu stiu ca in scurt timp va urma Pastele bunicului.
De Pastele lui, ma imbrac in haine curate si noi si, in miez de noapte, cu mana mea cuibarita in mana lui noduroasa, cat doua maini de-ale mele, pornim inspre dealul care are in varf biserica satului. Pe drum imi povesteste despre Iisus, cand era prunc ca si mine, si despre ingeri, si despre cruce - acea cruce purtata in spate de El, despre ultima lui cina luata impreuna cu apostolii si despre tradare. "Tu stii ce e aia tradare?", ma intreaba brusc, iar eu tac, fiindca stiu ca intrebarile lui nu asteapta neaparat un raspuns. Imi ridic privirea din cand in cand in sus, inspre el, si-mi pare ca vorbele lui coboara peste mine de tare departe, din mijlocul cerului.
In linistea noptii, se aud doar pasarile din jur si brazii cei mari. Cu o adiere scurta, ca o zvacnire, noaptea se lipeste de zi, iar de jos, de la poalele dealului, biserica pare ridicata de la pamant de zeci de lumini miscatoare. "E lumina sfanta", imi spune in soapta bunicul, in timp ce se opreste din mers. Eu ma agat de mainile lui si tin ochii strans inchisi, iar deasupra noastra, printre brazii care ating stelele, aud cum cerul se deschide incet.
MARIA AVRAM
Impartitul luminii
Timpul se schimba odata cu inceputul Saptamanii Mari. E perioada cea mai tainica din intregul sir al sarbatorilor crestinesti, si doar deschizandu-ti ferestrele inimii spre minunea de la capatul saptamanii, participi la fiecare miracol al zilelor, ca un copil care descopera cu uimire neprefacuta lumea. In duminica Floriilor, intra Hristos ca un Domn al Slavei in Ierusalim. "Osana, Fiul lui David!", i-au spus atunci, asternandu-i stalpari de finic in cale. Pentru ca tot aceeasi multime sa strige, in Vinerea Mare, in fata resedintei guvernatorului Pilat din Pont: "Rastigneste-l! Rastigneste-l!". "Cel ce ai patimit si indurare de la oameni n-ai primit, Slava Tie!" - sunt cantarile Prohodului din ziua de vineri, de mare tristete. Sambata, zi de asteptare plina de speranta, iar la miezul noptii, Invierea Sa.
Amintirile din copilarie despre slujbele Invierii plutesc intr-o mare de flacarui de lumanari si de tonuri ale imnurilor solemne de biruinta: "Hristooos a inviiiaaat din morti!...". Cea mai pregnanta amintire, repetata intocmai ca un cadru de film, an de an, este cu parintele nostru paroh, Paulin, care sta in fata usilor cele mari ale bisericii, tinand cu amandoua mainile Evanghelia ferecata in argint, cu multimea nemiscata si tacuta indaratul sau. Timpul s-a intins, e mai mare ca spatiul, si noi stam acolo, asteptand cu inimile ticaind strasnic de emotie. Apoi, parintele Paulin ridica incet evanghelia si izbeste napraznic cu ea in usile masive de lemn, ca si cum s-ar lupta cu un dusman nevazut: "Deschideti portile raiului, sa intre Imparatul Slavei!", striga cu glas mare si cadentat, ca ne cutremuram cu totii si ne strangem copii langa parinti si, parca, cu totii, unii in altii. Intelegem cu un fior si dincolo de cuvinte ca suntem martorii unui moment de mare insemnatate, ca asteptam, dimpreuna cu Hristos, la chiar portile de trecere dintre doua lumi. Parintele striga si mai puternic, inca o data, si inca o data... Si usile se deschid. Din altar, impartita de la o lumanare la alta, lumina ajunge si la tine. Esti copil si te bucuri ca ai primit si ai dat, la randul tau, lumina, intelegi ca ai facut ceva important, care te apropie ca de niste frati de ceilalti membri ai comunitatii. Natura participa si ea la solemnitatea ce se intinde asupra tuturor, ca o mantie stravezie, in aerul vibrant si proaspat, peste frumusetea discreta si umila a florilor mici, de primavara, ce umplu biserica si gradina, in sunetul ploii, uneori venite si ea. Cu smerenie si inceata, cu picaturi ca niste soapte mici, ce fac sa fosneasca moale frunzele crude, amestecand miresmele florilor si ale smirnei si sublimandu-l din nou. Dupa ce nu mai esti copil si intri in noianul de necazuri ale vietii, nadajduiesti, in strafundul sufletului, in clipa in care primesti lumina, ca si tie ti s-au usurat pacatele, odata cu cele ale stramosului Adam, atunci cand Hristos a cerut sa se deschida portile iadului si a intrat acolo, aducand cu el iertarea. Cu mai mare speranta iti alaturi glasul celorlalte cantand imnul Invierii si pe masura ce se aduna si mai multe voci, tasnind spre cer, in racoarea noptii, emotia si bucuria te coplesesc: ai fost martor, inca o data, la biruinta vietii asupra mortii, la taina insasi a legii celei noi aduse de Hristos in lume. Si totusi, oamenii de atunci, pe El, Imparatul iubirii, l-au palmuit, pentru ca i-a invatat sa intoarca si celalalt obraz, atunci cand sunt loviti. Si L-au urat si dispretuit, pentru ca le-a cerut sa isi iubeasca si vrajmasii. Din iubire fata de zidirea Sa a facut Dumnezeu aceasta: l-a dat pe Fiul Sau batjocurii oamenilor, ca sa le castige inca o data inima si increderea. Cred ca lacrima lui Dumnezeu pentru Fiul Sau cade in fiecare an, in noaptea de Inviere, pe fruntea noastra, atunci cand ne ridicam ochii spre ceruri, cu recunostinta. Sa n-o stergem de-a doua zi! Sa o incrustam in minte si in inima, sa ne lumineze cele dinlauntru, dar sa radieze si in afara noastra, spre folosul celor din jur, rataciti si intristati! "Fratilor, paziti dragostea! Ca dragostea este de la Dumnezeu!", spunea parintele Dionisie de la Muntele Athos. "Iar omul, chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ce va fi, daca nu dragoste?", mai spune si parintele Rafail Noica. Hristos a inviat!
CORINA PAVEL