Vocile lor de cristal se-aud de la poarta bisericii. Rasuna in toata curtea, intr-un fel ireal, de parca s-ar asterne usor, din cer. Acolo, in fata pridvorului mare din piatra, stau gramada zeci de obiecte bisericesti. Vasul de agheasma, sfesnicul, Sfanta Cruce, chivotul, vesmintele preotesti, cartile sfinte, scaunele, toate au fost scoase de-a valma, pentru a fi spalate si curatate cu peria. O batrana cu chipul brazdat si privirea smerita smulge fir cu fir balariile din gradina si le arunca pe foc. Miroase a tamaie proaspata si a primavara. Vantul mangaie usor satul, alinand toate durerile lumii. Din biserica, glasurile de copii se-aud neincetat, ca niste glasuri de ingeri. Vestesc in tot satul miracolul Invierii, ca pe cea mai dulce primenire a lumii. "Sa cantam cu-adevarat,/ azi Hristos a inviat,/ a inviat, a inviat/ lumea iar s-a luminat". Acolo, in biserica straveche din piatra, un grup de copii imbracati in camasi lungi si albe repeta de zor repertoriul pentru noaptea cea mare a Invierii. Se numesc "Ingerasii" si sunt cei mai harnici elevi ai scolii din sat. De cativa ani, nu trece nici o sarbatoare crestina, la care sa nu fie invitati sa cante la vreo biserica sau manastire din tara. Glasurile lor ingeresti au fermecat mii de suflete cuvioase si i-au adus mereu pe mireni mai aproape de Dumnezeu. Se-apropie zilele Sfintelor Pasti si vor canta din nou, la manastirea Zamfira, si-apoi la cateva parohii din Ploiesti. Inainte, insa, trudesc ore in sir, repeta intruna, pentru doua note muzicale se intampla adesea sa staruiasca zile la rand, pana cand tot cantecul lor se aude, cu adevarat, ca din cer. In fiecare dimineata se intalnesc aici, in biserica, si o iau de la capat. Numai aici, printre icoanele astea sterse de vreme, muzica lor poate fi vie, insufletita. "E cel mai minunat lucru pe care l-am trait vreodata, cand am cantat prima oara in biserica asta. Era ca intr-un vis, cantam si simteam cum toate icoanele astea ne mangaie cu privirea. Si parca ma desprindeam de la podea si incepeam sa plutesc". Ioana Dicu are 11 ani si canta in grupul Ingerasii de cand a inceput clasa intai. De-atunci, nu a lipsit nici o zi de la repetitii. De cand se stie, biserica asta e a doua casa a ei. Venea la inceput cu bunica si isi aminteste cat de tare se minuna de stralucirea uriasului candelabru, de vocea calda a cantorului si de leganatul cadelnitei. Apoi, isi aduce aminte de prima ei rugaciune. Era o dimineata ploioasa, cand mama i-a dat vestea cea rea ca Mimi, ratusca ei favorita, disparuse din curte. Atat de mult a plans, atat de tare s-a zvarcolit, ca nimeni nu-i mai intra in voie. Apoi, spre pranz, s-a hotarat sa se furiseze pe poarta si s-o ia la fuga prin ploaie. Si nu s-a mai oprit pana aici, in fata altarului. L-a rugat ferm pe Dumnezeu sa-i aduca ratusca inapoi, s-a cocotat pe varfuri sa sarute icoana si-apoi a pornit iar in goana mare catre casa. Si mai tarziu, pe inserat, la poarta ei a venit un vecin care-o tinea pe Mimi, ratusca ei draga, in brate. O gasise ratacita prin curtea lui, vie si nevatamata, doar smotocita groaznic de-atata ploaie. De-atunci, Ioana a inceput sa mearga tot mai des la biserica si sa vorbeasca cu Dumnezeu tot mai mult. Iar astazi, ii pomeneste numele, alaturi de ceilalti ingerasi, cu toata dragostea si daruirea ei, alinand sufletele oamenilor cu vocea ei minunata. "E cea mai mare bucurie sa stiu ca-i pot multumi prin cantecele noastre lui Dumnezeu, pentru toate lucrurile frumoase din viata mea. Si e o mare mandrie pentru mine sa fac parte din acest grup. Nu cred ca e cineva in toata comuna, ori chiar si in satele invecinate, care sa nu fi auzit de noi, de "Ingerasii". Am luat premii peste tot, la cele mai mari concursuri si festivaluri din tara, ne cunosc toti preotii din judet, suntem chemati la fiecare sarbatoare crestina, colindam toata tara si cunoastem mereu oameni si locuri noi, de care ne minunam. Iar pentru toate astea, noi ii multumim lui Dumnezeu prin cantecele noastre".
Gata, repetitia de astazi s-a terminat. Ingerasii ies acum in curtea bisericii si se apuca de treaba. Vor spala covoarele, vor curata fiecare dintre lucrurile care stau gramada la intrare, vor smulge toate buruienile din gradina, vor tunde frumos toti lastarii. Peste doar cateva zile, vine Pastele. Miroase ametitor a foc si-a primavara.
Invatatoarea care face minuni
Povestea noastra se petrece in satul Corlatesti, la doi pasi de intrarea in orasul Ploiesti. Nimeni n-ar da doi bani pe o asemenea asezare banala, cladita acum cateva sute de ani, intr-o searbada si nesfarsita campie. Din viteza masinii, totul pare o amara desertaciune, un loc unde nu se poate intampla niciodata nimic. Pesemne ca asa par multe locuri din tara. Si totusi, cu un mic ragaz si putina rabdare, poti descoperi aici o lume mai vie decat in oricare mare oras al tarii. O lume miraculoasa, despre care nu se spune nimic la televizor, o lume neatarnata de nici o guvernare politica ipocrita si gaunoasa. Aici, in toamna anului 1975, Marcela Enache trecea pentru prima oara pragul scolii din sat. Abia absolvise Liceul Pedagogic din Ploiesti si primise repartitie aici, ca invatatoare. Nu era tocmai o perspectiva placuta, asta insemna zilnic o naveta de 15 kilometri intre Ploiesti si satul asta, destul de anost pe atunci. A pornit insa la drum cu speranta ca nu va ramane o vesnicie aici, ca va gasi intr-o zi o solutie pentru a se muta la o scoala din oras. Cu timpul insa, a inceput sa simta ca locul asta are totusi ceva special, ca simplitatea copiilor de-aici poate fi mai degraba o calitate, pe care cei de la oras, unii rasfatati peste masura, au pierdut-o demult. "Aveau un bun simt care ma emotiona, erau atat de cuviinciosi, ca imi erau tot mai dragi. Si uite asa, usor, usor, m-am atasat atat de tare de ei, ca n-am mai vrut sa plec de-aici niciodata". Marcela Enache a ramas invatatoare la Corlatesti timp de 37 de ani. A crescut, educat si pregatit pentru viata peste o mie de copii, unii dintre ei, astazi, oameni importanti prin tara sau peste hotare. 37 de ani la aceeasi catedra scorojita, in aceeasi clasa friguroasa, mii de zile de naveta in aceleasi autobuze ticsite, zeci de ierni cumplite, in care venea pe jos, prin troiene pana la brau. Toate astea, pentru niste copii pe care ii iubea din toti rarunchii. Dupa numai un an, in 1976, s-a hotarat sa faca ceva mai mult pentru scoala asta. A organizat un concurs de selectie si-apoi a infiintat o trupa de teatru, un fel de brigada artistica, in mare voga la acea vreme, si un grup de dans folcloric. A cerut sprijinul unor instructori de la Casa Pionierilor din Ploiesti, si dupa doar cateva luni, au castigat primul premiu la un concurs judetean. "Asa a inceput aventura noastra. De-atunci, am inceput sa ma plictisesc groaznic acasa. Toata ziulica eram aici, in scoala. Voiam sa stau numai cu copiii, sa fac cu ei repetitii, sa mergem impreuna prin tara, la concursuri si festivaluri. Fiecare zi era pentru mine, dar si pentru copii, o adevarata sarbatoare. Tot satul asta parca se trezea la viata, veneau parintii sa ne vada, toata lumea se minuna sa vada ce pot face niste copii, pana atunci buni doar de joaca. Au fost niste ani minunati, am colindat toata tara, am luat o gramada de premii. Mai tarziu insa, au venit vremurile alea cumplite ale dictaturii, in care nu prea mai puteai sa faci nimic. Pentru mine a fost o tristete uriasa sa vad cum tot visul asta al meu se naruie, putin cate putin". Amintirea asta urata i-a intunecat brusc privirea. E limpede ca pentru ea, viata nu mai putea fi altfel. Ca orele alea de repetitii, bucuria calatoriilor cu copiii ei minunati, fericirea cu care se intorceau acasa, incarcati cu diplome si medalii, erau singurul ei rost pe lume. Au venit insa anii democratiei si viata ei s-a luminat iar. A reinfiintat numaidecat trupa de teatru, pe care a botezat-o "Nazdravanii". Apoi, pe cea de folclor, numind-o "Mugurii Prahovei". Au reluat repetitiile, turneele prin tara, au inceput sa vina din nou cu premii acasa. Tot satul se trezea parca din nou la viata, oamenii aveau din nou chipuri vii. Marcela Enache, invatatoarea lor cea nebuna, a ridicat iar cortina, transformand viata searbada a acestui loc intr-un spectacol luminos si insufletit. Mai tarziu, prin toamna anului 1999, cativa copii i-au sugerat sa faca un cor religios. Si cum ea avea doi frati preoti, nu i-a trebuit prea mult timp ca sa implineasca dorinta copiilor. A invatat cateva cantece bisericesti, a facut niscaiva lectii cu fratii ei, a selectat cativa copilasi si asa s-a nascut grupul religios "Ingerasii". Au inceput primele repetitii si primele cantari la Sfintele Liturghii de duminica. In 2002, au castigat locul intai pe tara la tabara Cerbul. Apoi, premiile au inceput sa curga. S-au scris primele articole despre ei, au aparut la televizor, iar fetele bisericesti au vrut sa-i cunoasca mai bine si-apoi sa-i invite prin parohiile lor. Astazi, "Ingerasii" nu au nici un rival pe masura. Cantecele lor fac sa tresara si cele mai impietrite suflete. "Cel mai frumos lucru e ca am reusit sa-i apropiem pe oameni mai mult de biserica. Copilasii astia fac minuni. Datorita lor, in satul asta viata e mai frumoasa, iar oamenii mai buni". Marcela Enache zambeste sfios, cu ochii inlacrimati. Povestea asta e bucuria ei suprema. De 37 de ani munceste pe branci, pe bani de nimic, ca sa tina in viata un loc care altminteri ar pieri intr-o amarnica monotonie si uitare. Anul trecut a fost silita sa se pensioneze, iar asta putea sa fie o mare drama, daca primaria din Corlatesti nu o numea, tot anul trecut, directoare a Caminului Cultural. Asta, pentru ca toata lumea stie ca fara ea "Ingerasii", "Mugurii Prahovei" si "Nazdravanii" ar ramane doar niste frumoase amintiri. Tot anul trecut, autoritatile din Ploiesti au gasit de cuviinta sa o premieze pentru intreaga sa activitate, cu o diploma si o placheta aurie. Drept rasplata, consilierii primariei din sat au facut a doua zi o cheta si i-au oferit suma de un milion jumate de lei vechi. De atunci, ea vine in continuare la repetitii, in fiecare zi de luni, joi, vineri si sambata. Cu aceleasi autobuze ticsite, pe banii ei, din pensie. De 37 de ani, acasa o asteapta un sot rabdator, care i-a inteles dintotdeauna bucuriile si nelinistea. Au impreuna doi baieti, astazi oameni in toata firea, plecati in Italia, de 12 ani. Singura ei dorinta e sa se ocupe mai departe de copiii din Corlatesti, sa aduca impliniri cat mai multe in satul asta si in casele lor. "Vin aici orice-ar fi, fara copilasii astia eu nu pot sa traiesc".
Mangaierea lui Dumnezeu
Alexandru Ionescu e elev in anul intai la Seminarul Teologic din Bucuresti. Pana in clasa a cincea, a fost elevul invatatoarei Marcela Enache, aici, la scoala din Corlatesti. A cantat vreme de patru ani in corul "Ingerasii", prilej cu care a putut sa calatoreasca prin toata tara. Dar bucuria lui cea mai mare era atunci cand cantau in biserica. Atunci l-a cunoscut pe Dumnezeu. I-a vazut chipul neasemuit de frumos, printre icoanele stravechi de pe ziduri, i-a simtit, in timp ce canta, mana calda pe crestet. De-atunci, Alexandru n-a mai fost singur niciodata. Dumnezeu era tot timpul in viata lui. Venea in fiecare seara la el in odaie, sa-l invete cum sa fie mai bun si cum sa-i iubeasca pe oameni, chiar si-atunci cand oamenii il dezamagesc. "Pentru mine, Dumnezeu e aproape o prezenta fizica. Nu ma simt niciodata singur. Iar revelatia asta am avut-o prin clasa a treia, cand eram in biserica si cantam. Eram necajit, nu pot sa va spun de ce, si la un moment dat, am inceput sa plang. Plangeam si cantam. Si tin minte ca am simtit parca o adiere pe chip, ceva ca o mangaiere nevazuta. Initial, m-am speriat putin, nu intelegeam ce se intampla, dar pe urma, adierea aia parca m-a amortit. Si toata supararea mea a disparut, de parca nici n-a fost. De-atunci, de cate ori eram suparat, mergeam in biserica si plangeam, asteptand sa simt iar mangaierea aceea. N-am mai simtit-o niciodata ca atunci, dar de fiecare data, plecam de-acolo linistit".
In clasa a cincea, preotul l-a luat in altar, i-a dat vesmantul bisericesc si l-a rugat sa-l ajute la slujba. Cu timpul, a invatat sa cante psalmii, sa spuna rugaciuni si sa tina randuiala Sfintei Liturghii. In fiecare duminica, la slujba, era omul de nadejde al preotului. Apoi, la sfarsitul clasei a opta, cand trebuia sa aleaga, n-a stat nici un moment pe ganduri. Parintii i-au dat numaidecat incuviintarea, bucurosi ca fiul lor ar putea deveni intr-o zi preot. "Corul Ingerasii a fost cel mai important moment din viata mea. Se intampla ceva minunat acolo, ceva care te cuminteste si iti incalzeste inima. Nu stiu cum sa va explic, dar de cate ori cantam in biserica si auzeam cum rasuna vocile noastre, eu parca visam".
Andrei Iliescu e clasa a XI-a la Grupul Scolar Agricol din Barcanesti. Si el a cantat demult in corul "Ingerasii". Iar peste un an, dupa ce termina liceul, vrea sa se inscrie la Facultatea de Teologie din Bucuresti. Asa simte el, ca doar asa se poate salva de relele lumii. Nu indrageste deloc internetul, crede ca e o inventie care omoara credinta si orice emotie, iar asta ar putea insemna candva sfarsitul. Iubeste cu foc mare o fata din Ploiesti, care pana acum cateva luni nu credea o iota din tot ce-i spunea el despre Dumnezeu. Sunt impreuna de doi ani si de atunci s-a luptat din rasputeri ca sa o aduca pe calea cea dreapta, a credintei. "Uite", ii tot spunea, "dragostea noastra e tot o minune de la Dumnezeu". Ea insa nu s-a lasat induplecata, pana cand n-a venit de cateva ori la biserica din satul lui, sa asculte corul "Ingerasii". De-atunci, inima ei s-a mai inmuiat si parca nu-i mai vine sa nege asa usor povestea asta cu Dumnezeu. Tatal lui Andrei e somer, iar mama lucreaza mai pe nimic la o ferma din Barcanesti. Si totusi, nu se vaita nimeni de saracie. Au porc, gaini si o gradina manoasa. Bunica lui are 81 de ani si-acum cateva zile a ajutat-o sa sape gradina. La sfarsit, ea i-a dat un milion de lei si-o biblie veche de vreo suta de ani. Cu milionul si-a luat abonament pentru autobuzul cu care merge la scoala. Acolo, cam toti colegii il striga "parinte", dar el nu se supara. "Eu vreau sa ma impac pentru totdeauna cu lumea asta urata, sa o inteleg si sa o iert, de-aia vreau sa fiu preot. Asa am fost de cand eram mic, nu m-am suparat niciodata prea tare pe rautatea oamenilor. Iar daca ma simteam trist, imi gaseam imediat linistea in rugaciuni. Dumnezeu nu m-a lasat niciodata la greu".
Marcela Enache asista cu mandrie la conversatiile mele cu cei doi baieti. Amandoi au fost elevii ei, au cantat in corul "Ingerasii" si au jucat in trupa de teatru "Nazdravanii". Amandoi au insotit-o prin tara, la tot felul de concursuri si festivaluri. Iar acum, amandoi o rasplatesc cu fericirea suprema de a-i vedea atat de intelepti si frumosi.
*
Parintele Iustin Biton a venit la parohia din Corlatesti acum patru ani. Intalnirea cu acesti copii a fost pentru el un miracol. Atunci a inteles ca teama tot mai des auzita, cum ca stravechea credinta a romanului se stinge usor, nu e decat o diversiune natanga. In fiecare duminica, biserica lui era plina ochi de copii. Ascultau smirna intreaga slujba, iar la sfarsit, se puneau pe cantat. Uitau de joaca, de masa de pranz, ramaneau acolo ore in sir si cantau. "Nu credeam pana atunci ca mai exista asemenea copii. Am luat parohia asta cu o oarecare teama, am crezut ca o sa am biserica mai mult goala. Am fost pur si simplu uluit sa vad la slujba atatia copii, sa ii ascult cat de frumos stiu sa cante". S-a gandit atunci ca ar fi poate potrivit sa faca cu ei niste sedinte de catehizare, sa-i invete despre randuielile bisericii. I-a chemat intr-o sambata dimineata si le-a vorbit despre rostul si semnificatiile Sfintei Liturghii. Au venit vreo 20 de copii. Din ziua aia, in fiecare sambata dimineata, biserica e plina. Vin ca la scoala si sunt numai ochi si urechi. Iar cand se intampla ca preotul sa nu poata veni, copiii se asaza cuminti pe jos si unul dintre ei citeste cu glas tare din Biblie. E un tablou ireal, ca o secventa halucinanta de film. Se intampla aici, intr-un sat aparent banal, asezat intr-o nesfarsita campie, la doi pasi de orasul Ploiesti. Se intampla firesc, ca un ritual minunat de fiecare sambata. Nimeni nu-i stie, nimeni nu-i vede, stau singuri sub turla asta blanda ca o palma mangaietoare si asculta povesti despre Dumnezeu. Apoi, pleaca spre casele lor cantand, povestind apoi si parintilor lucruri pe care ei, luati cu grijile vietii, poate ca le-au uitat. "Pentru mine e un adevarat miracol ce se intampla aici. Deja sunt doi copii in sat, Alexandru si Andrei, care vor sa-l slujeasca toata viata pe Dumnezeu, sa devina preoti. Tin minte ca Alexandru venea la inceput cu bunica lui, cred ca era prin clasa a sasea. Nu lipsea de la nici o slujba. Si intr-o zi, m-a rugat sa-l spovedesc. De obicei, la copii, spovedania nu dureaza mai mult de zece minute, ca nu prea au pacate pe suflet. La el insa, a durat mai bine de o ora. Am fost uluit sa descopar cate nelinisti si intrebari avea acest copil. Toate erau legate de credinta, de Dumnezeu, de fapte citite de el in Noul Testament. Voia sa afle cat mai multe, sa ii alung indoielile, sa isi intareasca credinta". Uimirea asta l-a indemnat pe preotul Iustin sa-l cheme pe Alexandru langa el sa-l ajute la randuielile slujbei. Dascalul de atunci era grav bolnav, abia mai putea sa mearga. Asa s-a intamplat ca Alexandru a devenit, usor, usor, la numai 12 ani, dascalul parohiei. A invatat numaidecat toate randuielile, toate rugaciunile si cantarile. In fiecare zi de slujba, la ora sapte, el deschidea primul biserica. Aranja scaunele, punea ulei in candele, deschidea cartile de la strana. Mai tarziu, dupa vreo doi ani, cand trebuia sa-si aleaga un liceu, parintele i-a propus sa mearga la seminar. Asa a incoltit in el ideea de a deveni preot. "Vine si astazi sa ma mai ajute, e prezent aici aproape in fiecare duminica. Iar de Sfintele Pasti si in toata Saptamana Patimilor, va fi iar langa mine. De fapt, vor fi langa mine toti copiii, asa cum s-a intamplat si in anii trecuti. Atunci sa veniti, sa-i vedeti cum stau toti in curtea bisericii si canta, impreuna cu doamna Marcela, invatatoarea lor. Ai zice ca locul asta e o bucatica de rai, plina cu ingeri luminosi". Ochii lui stralucesc, e tare bucuros ca-mi poate spune toate povestile astea. Nu-s multi musafiri care mai au ragaz si rabdare sa-l asculte. Si poate ca si mai putini l-ar putea crede. "Sa stiti ca nici eu n-am crezut la inceput ca aici se pot intampla asemenea lucruri. Si ma tot intrebam, de unde atata cumintenie si credinta intr-un sat ca asta, la o aruncatura de bat de Ploiesti? Apoi am aflat ca de peste 30 de ani, la scoala din sat, e o invatatoare inimoasa care face minuni. Si mai e ceva. Eu cred tot mai mult ca oamenii au inceput sa se cam intoarca catre sufletul lor. S-au cam saturat de cai verzi pe pereti. Satele incep sa fie vii, aici tot mai multi tineri se intorc, isi fac case noi si ma cheama sa le fac sfestanii. Asta inseamna ca oamenii se intorc catre sufletul lor".
Afara, copiii inca deretica prin curtea bisericii. Peste doar cateva zile va fi Pastele, iar aici, in satul asta din plina campie, totul miroase a primavara.
Fotografiile autorului