Ziduri inalte de peste patru metri, cenusii, pe deasupra cu sarma ghimpata, aduc aminte mai degraba de o fortareata decat de o biserica. Sun la poarta, o poarta straveche, de lemn imbracat in tabla groasa si cetluita cu benzi late de fier si imi deschide o batrana surazatoare, inarmata cu o matura cu care stransese pana atunci frunzele cazute. Are pe ea un halat maro si o vesta larga, de lana - poate numai mie, ajuns la Istanbul dintre zapezile de acasa, nu imi pare frig. Aerul de aici, dintre ziduri, este mai clar decat acela din larmuiala acestei "mahalesi", numita "a lui Mehmet Pasa", din cartierul Haskoy, larma pe care am lasat-o afara, odata intrat in minunata gradina a bisericii. Stiuta drept biserica romanilor din Istanbul, aceasta are hramul Sfintei Paraschevi si al Sfantului Martir Constantin Brancoveanu, alaturi de fiii sai, Sfintii Martiri Constantin, Radu, Stefan si Matei, fiind ctitorita de chiar insusi Voda Brancoveanu, la anul 1692. De indata apare si parintele Sergiu Vlad. Este tanar si surazator, un suras la fel de limpede ca acel aer al gradinii, nelasand indoiala fata de sinceritatea bucuriei cu care primeste oaspetii in aceasta stranie Casa a Domnului, care aduce mai degraba a fortareata. Fara graba, in vreme ce o echipa de la Televiziune isi pregateste instrumentele pentru un interviu, privesc in jur. Din ce in ce mai mirat, descopar asternuta la picioarele mele o intreaga istorie.
Icoanele facatoare de minuni
Primele urme ale unei biserici cladite pe aceste locuri, in vechiul cartier bizantin Pridikion, dateaza din vremea lui Leon cel Mare, din veacul al VI-lea. Dupa mai multe refaceri, biserica Sfanta Paraschevi a fost reconstruita din temelie in anul 1692, ctitorita fiind cu ajutorul donatiei facute de vrednicul domnitor martir Constantin Brancoveanu, pe acelasi loc in care se aflase vechea biserica bizantina. Au ramas din vechea biserica anterioara ctitoriei brancovenesti doar urme in piatra, incastrate in zidul imprejmuitor, precum si cele patru icoane imparatesti de pe catapeteasma sfantului locas: Mantuitorul Pantocrator, Maica Domnului cu Domnul Iisus Hristos Prunc, Sfantul Ioan Botezatorul si Sfanta Mucenita Paraschevi, patroana bisericii. Despre aceste icoane, veche mostenire bizantina, s-a scris mai tarziu, in anul 1577, atestandu-se minuni savarsite de acestea. Infatisarea de astazi a bisericii, careia i s-a adaugat o noua intrare, s-a savarsit cu ajutorul comunitatii grecesti de aici, in anul 1833, cu binecuvantarea patriarhului Constantin I (1830 - 1834). In cimitirul care o imprejmuieste au fost inmormantati de-a lungul timpului sase patriarhi ai Constantinopolelui, mitropoliti, preoti si crestini ortodocsi, dar si domnitori si boieri romani, pe care moartea i-a gasit in cursul secolelor XVII si XVIII aici, pe malul Bosforului, in asteptarea caftanului domnesc la Inalta Poarta. Se spune ca un boier "vlah" ar fi fost ingropat aici inca la 1612, in gradina din spatele bisericii, printre tufele de leandru si smochinii salbatici. Tot in aceasta gradina se gaseste racla din marmura ce pastreaza sfintele moaste ale Sfintei mucenite Arghira. Din pacate, cimitirul bisericii, cat si biserica au fost deseori devastate de locuitorii turci ai cartierului; ultima oara, in 1958, cand pietrele de mormant au fost scoase si aruncate de-a valma, multe dintre osemintele credinciosilor au fost imprastiate, totul refacandu-se apoi cu mare greutate. In ianuarie 2001 a luat fiinta comunitatea Ortodoxa Romana din Istanbul, iar dupa o luna, mai precis din 21 februarie, razbatea de aici Sfanta Liturghie in limba romana, oficiata de parintele Silviu State, primul paroh al Bisericii Romane din Istanbul. In 23 mai 2004 s-a statornicit de catre Sanctitatea Sa Bartholomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolelui si de Prea Fericitul Parinte Teoctist, Patriarhul Romaniei, ca acest sfant lacas sa fie destinat credinciosilor romani din Turcia; acordul a fost prelungit pentru perioada 2009 - 2014, cu ocazia vizitei Preafericitului Parinte Patriarh Daniel la Constantinopol si in Capadoccia. Dupa cum ne-a povestit parintele Sergiu Vlad, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolelui viziteaza biserica si oficiaza sau asista la Sfanta Liturghie savarsita in limbile greaca si romana de doua ori pe an, cinstind astfel vechea comunitate bizantina si actuala comunitate ortodoxa romana. Biserica este sustinuta prin danii din tara si din partea comunitatii romane din Turcia. Doua frumoase icoane au fost daruite bisericii in 2004, cu prilejul inaugurarii oficiale a Bisericii Comunitatii Ortodoxe Romane de catre familia Mircea si Elena Lucescu: icoana ctitorului Sfantului Martir Constantin Brancoveanu, alaturi de fiii sai martiri Constantin, Radu, Stefan si Matei, ca si icoana Sfantului Domnitor Stefan cel Mare. Aici, intre zidurile care strajuiesc aceasta bisericuta de pe malul Bosforului, rasuna atat Sfanta Liturghie oficiata in limba credinciosilor romani, cat si ecourile incercatei istorii a lor.
Gradina mucenitei Arghira
Privesc indelung un mic basorelief de marmura, cu Sfintii Constantin si Elena, incastrat intre pietrele zidului care imprejmuieste biserica. Legenda de sub chipurile daltuite fara prea mare pricepere, dar, fara de indoiala, cu o mare credinta, este in acea latina vulgara, corupta, a secolelor V-VI, limba populara a vechiului Bizant. La fel ca si restul unui mic capitel ornat cu crucea Sfantului Andrei, poate fi o ramasita din vechea biserica despre care se spune ca ar fi fost cladita in acest loc inca din vremea imparatului Leon cel Mare. In spatele bisericii e o gradina frumoasa chiar si acum, in iarna care nu a iertat nici malul Bosforului, sfintita de minunea Mucenitei Arghira, care isi are locul de veci aici si care, se spune, face sa prinda radacini la mormantul sau pana si florile uscate. Aici, printre pietre vechi de mormant, gandesc ca acela care spune ca pietrele nu pot vorbi este orb. Ascult in mijlocul gradinii acum atinse de frigul iernii, in care au rezistat verzi cateva tufe de leandru, litania nesfarsita si prelunga a constructorilor cantand, in vreme ce inalta sfantul lacas de aici; ma inspaimanta vuietul asalturilor turcesti asupra bisericii, pe care spirite din negura fanatismului au vrut-o calcata la pamant, ultima oara doar acum o jumatate de veac; apoi, ma coplesesc jelaniile suave de la mormantul unei tinere si frumoase grecoaice, inmormantata acum un veac sub chiar florile gradinii de la vechea intrare in biserica. In care, nu peste mult timp, cobor.
Intr-un mod paradoxal, in vechile biserici ale Bizantului se coboara. Cu cat biserica este mai veche, cu atat ea este mai joasa - pentru ca, odata cu trecerea anilor, pamantul se ingroasa cu rodul plantelor, trupurilor si a resturilor celor faurite de mana omeneasca. Coborarea intr-o asemenea biserica e o intoarcere catre sine si un lung drum in timp. Inauntru, lumina clara de afara ramane o amintire. Aici aerul are o alta consistenta si razele strabat de afara prin ferestre vechi in cercevele de plumb, impungand cu sulite argintii norul greu si auriu al respiratiei icoanelor. Minunile acestei biserici sunt, fara indoiala, nu numai zavorate in raclele moastelor sale, cat mai ales in icoanele sale. Rareori mi-a fost dat sa zabovesc, uitat de mine si plecat din restul lumii, atata cat am stat in fata usii din partea stanga a altarului, infatisandu-l pe Mantuitor tinand un miel la gatul sau. Aici, icoana aceasta minunata, despre care aflu ca a fost pomenita inca din secolul XVI, precum si alte ale bisericii, ca fiind facatoare de minuni, ma trimite intr-o alta calatorie, in vremea in care adolescent fiind, am vazut pe cararile Parangului un cioban ducand aidoma un miel proaspat fatat, in aerul la fel de curat al unei alte dimineti. Mai zabovesc apoi in fata altarului, pentru rugaciune, in fata unei icoane a Mantuitorului profanate candva de un soldat turc care a impuns-o cu sulita si despre care traditia spune ca ar fi murit pe loc, acolo, in fata ei. Parintele aseaza, in tacere, pe o masuta in fata altarului, raclele cu moastele sfintelor Paraschevi si Arghira, bunurile de mare pret ale acestui lacas. Pe care le sarut si ma inchin lor.
Moastele mucenitelor
Parintele Sergiu aseaza cu grija raclele moastelor sfintelor mucenite Paraschevi si Arghira in fata altarului. M-am indreptat spre cutiutele minunat ferecate in argint, rugandu-ma, m-am inchinat lor si le-am aflat povestea. Despre Sfanta Mucenita Paraschevi se spune ca a trait pe vremea imparatului Antoninus, fiind originara din Italia. Tanara, nascuta intr-o zi de vineri (paraskevi, in greaca), credincioasa crestina, si-a impartit averea saracilor dupa moartea parintilor, s-a calugarit si a inceput sa propovaduiasca credinta in Dumnezeu. Se spune ca insusi imparatul ar fi incercat sa o determine sa se lepede de credinta, fara a reusi - de aici venind si martiriul sau. Se spune ca i s-a pus un coif de fier inrosit pe cap, dar nu a suferit; ca a fost aruncata apoi intr-o caldare cu untdelemn fierbinte, unde ea se racorea; mai mult, ca l-ar fi stropit pe imparat cu ulei incins. Orbit fiind, mucenita i-a redat vazul printr-o rugaciune si acesta a crezut de atunci in adevaratul Dumnezeu, botezandu-se. Iertata si plecand prin cetati si sate, sfanta a propovaduit numele Domnului, i-a insemnat pe oameni cu semnul Sfintei Cruci si a marturisit credinta sa, fiind in cele din urma ucisa, intr-o zi de 26 iulie, sarbatoarea hramului sau. Sfanta Paraschevi nu trebuie confundata cu Sfanta Cuvioasa Parascheva, cea mai populara dintre sfintii ale caror moaste se afla la Iasi, cu hramul pe 14 octombrie.
Nu departe de Biserica Sfanta Paraschevi se gasesc ruinele de caramida, varuite in galben, ale inchisorii din Haskoy, numele turcesc al vechiului cartier bizantin Pridikion, unde si-a gasit sfarsitul sfanta mucenita Arghira, o frumoasa fecioara din nord-vestul Asiei Mici. Voind sa se marite cu un tanar ortodox, ea a plecat sa ia un document de la autoritatile turcesti, dupa obiceiul timpului. Ceea ce insa, se spune, ar fi starnit mania unui vecin turc, care ar fi dorit-o pentru dansul si, neputand sa o induplece, a provocat prin denunturi mincinoase arestarea ei. In temnita, Arghira si-a vadit mai presus credinta in Hristos. In toti cei saptesprezece ani care au urmat, tanara femeie nevinovata a fost deseori batuta si hartuita de turcoaicele inchise acolo. Arghira a purtat pecetea osandei cu maretie si rabdare, post si rugaciune, imbarbatandu-le si pe alte femei crestine intemnitate. Isi petrecea timpul impletind haine celor care sufereau alaturi de ea, spunandu-se ca a facut aceasta desirand un fir de la saltea, fir ce nu se mai sfarsea. A inchis ochii marturisindu-l pe Domnul in anul 1725, la 30 aprilie, data la care se sarbatoreste hramul ei, primind cununa muceniciei. "La scurt timp de la moartea Sfintei Arghira, o lumina puternica a inceput sa-i lumineze mormantul, langa biserica Sfintei Mucenite Paraschevi. Trupul a fost aflat neatins, raspandind o mireasma neasemuit de placuta. Mai mult, toate florile asezate pe mormantul ei prindeau radacini, ca si cum ar fi fost sadite acolo de cand lumea", povestea in urma cu zece ani parintele State, primul paroh roman al bisericii noastre de la Istanbul. In urma minunilor savarsite, moaste ale ei, sfanta ocrotitoare a croitoreselor si a femeilor nedreptatite, au fost aduse in biserica, unde sunt si acum cinstite de credinciosi. Asezate fiind de parintele Sergiu in fata altarului, in cutia lor ferecata in argint, le-am sarutat si eu, gandind in dimineata limpede si racoroasa a zilei de februarie la aceea care mi-a cusut cu dragoste si rabdare in toata copilaria mea atatea randuri de haine si m-am rugat pentru ea, pentru mama.
Insula parintelui Sergiu
Gradina este intr-adevar minunata, chiar si acum, arsa fiind de frigul iernii care a fost aspra si aici, pe malul Bosforului. Glasul moale si bland, precum intregul chip al parintelui Sergiu, alergand incoace si incolo printre pietrele de mormant risipite printre tufe de leandru si flori, este intrerupt o vreme de cantul inalt al muezinului de la moscheea din apropiere, tocmai cand ne indruma spre mormintele a trei dragomani sarbi din secolul al XIX-lea, ale caror oseminte au fost ridicate si ingropate de urmasii lor de la Belgrad nu cu multa vreme in urma. Parintele are si el calatoria lui, care l-a adus in cele din urma aici. A preluat parohia romanilor din Turcia in urma cu doi ani, ajungand aici dintr-un sat din Campia romana, unde, ne povesteste zambind, alerga vara pe camp, pe o bicicleta, sa-i aduca pe oameni in biserica, iar satenii, vazandu-l de departe, paraseau degraba sapele cu care isi pliveau porumbul, spre a nu fi gasiti "in pacat", la lucru in zi de sarbatoare. De acolo, de sub cerul straveziu de atata arsita si din campia fara de sfarsit, a ajuns aici, sub straja unor ziduri inalte, unde la fiecare liturghie biserica devine neincapatoare. "Stau asa intre zidurile acestea ca intr-o insula a credintei si a istoriei noastre", spune parintele zambind, in vreme ce tine intr-o mana o minge culeasa din iarba si cu cealalta rezeama de zidul ctitoriei lui Brancoveanu bicicleta fiului sau de sase ani. Din aceasta insula a parintelui Sergiu, istoria si credinta isi indreapta spre credinciosii romani fire nevazute, care ii aduc laolalta, tot mai multi, saptamana de saptamana. Fara indoiala, gandesc eu, calatoriile gasesc intotdeauna la capatul lor limanul potrivit pentru fiecare calator, un liman potrivit cu credinta si curajul fiecaruia de a privi dincolo de zari.