Aventura si sfintenie
Rar gasesti un om care sa fi trait atat de intens viata, cu placerile si multele ei amagiri de tinerete. Capabil de gesturi extreme, dar si de sfinte fulgerari de regret, Sandu Tudor refuza orice lauda sau judecata pripita, ramanand pe mai departe o enigma, un caz greu si complicat. Cand vine vorba despre marele monah de mai tarziu, e bine sa fii precaut. Observi si recunosti de departe trasaturile lui expresive - trasaturi de actor care stie sa pozeze in fata aparatului de fotografiat. Admiri privirea mandra si plina de incredere in sine, asa cum admiri calitatea impecabila a costumului de tweed englezesc, fara a sti insa vreodata care era chipul lui cel adevarat - omul frumos, ambitios si elegant din tinerete, sau batranul intelept, tragic si profund, cum il arata o fotografie facuta cu putin timp inainte de arestarea si moartea lui de martir, in penitenciarul de maxima securitate de la Aiud.
Asculti marturii uimitoare despre el. Ii citesti biografia plina de aventuri, de caderi si convertiri miraculoase. Te minunezi si il admiri, dar pe cat incerci sa-l intelegi, pe atat te adancesti in mister si nedumerire. Parintele si creatorul "Rugului Aprins" apare mereu incomod si surprinzator, precum deciziile din viata lui - cea mai importanta fiind sa-si vanda intreaga avere si sa se calugareasca, dupa ce, inainte de a se prabusi cu avionul lui personal, un inger l-a purtat pe palme, lasandu-l usor pe pamant, fara nici cea mai mica zgarietura.
Poet, gazetar, pamfletist, teolog, calugar, preot, duhovnic, isihast si martir, Sandu Tudor a fost in multe omul contrastelor extreme - omul slabiciunilor omenesti, dar si al sfinteniei duse pana la sacrificiu, pana la jertfirea de sine. Cine pretinde ca l-a cunoscut si l-a inteles cu adevarat ori minte, ori nu stie ce spune.
Minunea din temnita Aiudului
De-a lungul vietii a schimbat mai multe infatisari, mai multe stari sufletesti si mai multe nume: Alexandru Teodorescu, fratele si rasoforul Agathon sau ieroschimonahul Daniil. Sandu Tudor e pseudonimul lui de poet si ziarist temut, admirat si hulit deopotriva. Om dedat placerilor si mondenitatilor bucurestene. Om bogat, cu multe proprietati si blocuri situate chiar in centrul Capitalei. Om lumesc si barbat chipes, ca un actor hollywoodian, atragator si trufas, trecut inca de tanar prin experienta a trei casatorii esuate.
Ieroschimonahul Daniil e opusul total al lui Sandu Tudor. E numele lui de preot si de mare duhovnic; nume de staret la misterioasa manastire Rarau din Bucovina si, mai ales, nume de martir - de om care nu a murit, ci, asemenea unui sfant, s-a lasat omorat, dupa ce a savarsit una din marile minuni petrecute in puscariile comuniste, asa cum marturiseste parintele Augustin, de la Manastirea Aiud. Parintele Daniil a fost bagat intr-o iarna la celula numita "Alba" sau "Frigiderul", cum i se mai spunea, la temperatura de -20 Celsius. Era o celula fara geamuri, cu multe gunoaie, umezeala si mucegai inghetat peste tot. Acolo erau bagati toti incomozii regimului, toti cei care trebuiau sa moara. Parintele Daniil a fost aruncat in celula cu un medic, foarte bun prieten de-al sau. Dupa ce gardienii au ferecat usile, pentru a se implini pedeapsa celor 8 zile de recluziune totala, parintele Daniil a privit in jur, a cumpanit, s-a scufundat in tacerea adunata a unei rugaciuni, dupa care, cu o liniste venita parca de pe alta lume, s-a asezat pe burta, cu mainile intinse in semnul Sfintei Cruci, cu fata in toata mizeria de acolo, si i-a spus doctorului deopotriva bland si poruncitor: "Pune-te pe mine!". Doctorul s-a asezat cu spatele pe spatele lui, in aceeasi pozitie de Sfanta Cruce, iar parintele i-a spus asa: "Doctore, nu mai spui nimic altceva, decat numai atat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul"". Doctorul a facut asa cum i-a cerut parintele, gandindu-se la minunatul sau gest de sacrificiu, prin care il proteja, dar si la inutilitatea lui (era limpede ca aveau sa moara amandoi, in decursul acelor opt zile de pedeapsa), cand, deodata, dimpreuna cu rugaciunea si numele lui Iisus rostit de buzele lui invinetite de frig, s-a cutremurat parca pamantul si o lumina orbitor de stralucitoare a cuprins toata celula. Insotita de o liniste si impacare aproape nepamanteana, lumina a inceput sa creasca in intensitate si sa pulseze in nuante de armonie aproape sonora, de pace interioara si fericire, in timp ce o caldura blanda si invaluitoare venea de peste tot. Nu a trecut mult timp (o ora, doua sau trei), cand usile "Albei" s-au deschis si gardienii s-au grabit sa-i ridice de jos pe cei doi detinuti, cu brutalitate. Fara sa inteleaga prea bine ce se intampla, doctorul s-a supus ordinului si a revenit in celula, unde, spre marea lui uimire, a aflat de la colegii de temnita ca nu statuse doar cateva ore la "Alba", cum credea el, ci rezistase in "celula mortii" 8 zile intregi, mai mult de o saptamana - fara apa, fara mancare, fara somn si fara nimic gros de imbracat, intr-o ghetarie de -20gr. Celsius.
Plangea el, plangeau si taranii bucovineni
Ca sa intelegi ceva din destinul ieroschimonahului Daniil, trebuie sa te imbraci o clipa cu straiele lui ponosite si sa-ti potrivesti pasii tai cu pasii lui. Nu e suficient sa reiei anecdotic legamantul de a se calugari, facut de tanarul Sandu Tudor sub cupola instelata a Athosului, sau sa pomenesti de salvarea lui miraculoasa din accidentul de avion. Nu e suficient sa rasfoiesti ziarele vremii (Gandirea sau Floarea de foc), in care a publicat sute de articole, nici sa-i citesti cartile de memorii. Ca sa ti-l apropii pe ieroschimonahul Daniil, mai bine e sa mergi la manastirea Antim, sa-l cauti si sa intrebi de novicele Agathon care, in urma cu zeci de ani, in linistea si tihna turlei sau a Bibliotecii sinodale se intalnea cu marii teologi si carturari ai "Rugului Aprins": Sofian, Ghius, Vasile Voiculescu, Staniloae, Anania, Scrima, Petroniu, Braga, Anton Dumitriu, Alexandru Mironescu sau Ioan Kulaghin. Sa stai si sa-i asculti pe oamenii care l-au cunoscut, trecuti, si ei, intre drepti, cum a fost parintele Adrian Fageteanu, care isi amintea cum tanarul rasofor Agathon, chiar in altar si in timpul slujbei fiind, tasnea uneori de la locul lui si, cu un creion pregatit din vreme, scrijelea infrigurat pe o bucata de hartie ganduri sau capete de versuri ce ii treceau in acel moment prin minte. Sau cum a fost Andrei Scrima (cel ce l-a numit pe prietenul Agathon "octava adevarului") sau parintele Petroniu de la Muntele Athos, care, elev la Seminarul de la Cernica, il asculta pe Sandu Tudor cum predica cele sfinte sub un nuc batran, asemenea "lautarului cu capul plecat pe alauta, rapit de frumusetea cantarii, cu care voia sa atraga toata luarea aminte asupra dumnezeirii si a rugaciunii celei de gand".
La atatia ani distanta de la disparitia sa, Sandu Tudor mai starneste si astazi amintiri, regrete si evocari infrigurate de emotie, incat nu poti sa nu gandesti ce prezenta de foc trebuie sa fi fost. Ce lumina vulcanica si stralucitoare aducea cu sine, de vreme ce fostul mitropolit al Ardealului, Antonie Plamadeala, si-l aminteste ca pe "un continuu scandal al adevarului", un predicator care "cand credeai ca a terminat de vorbit, abia atunci incepea", in timp ce "taranii bucovineni stateau cat stateau, oboseau, se asezau in genunchi, ca sa se mai odihneasca, dupa aceea oboseau si genunchii, si atunci se asezau pe sezut, asa, pur si simplu, mai ales femeile, in timp ce el nu obosea niciodata. Continua sa predice, sa pomeneasca despre calea Mantuirii si sa evoce stralucirea sfantului din ziua aceea, cand si incepea sa planga. El chiar traia evenimentul. Traia ca nimeni altul. Traia si se ruga vorbind... Plangea el, plangeau si ei, taranii bucovineni, care il sorbeau din priviri".
Intre cele doua imagini contrastante - imberbul polemist de la Gandirea si staretul muntelui Rarau privind aparatul de fotografiat de parca si-ar fi privit drept in ochi sfarsitul, isi face loc o a treia; imaginea insufletita de marturia unui coleg de celula, care isi amintea cum, inainte de a fi izbit cu capul de treptele din spalatorul de la Aiud, parintele Daniil l-a apucat de mana si i-a zis soptit, la ureche: "Multe se vor zice dupa ce nu voi mai fi... Orice vei auzi rau despre mine sa crezi, ca am fost un mare pacatos!". Ce cuvinte si ce smerenie de sfant! Fie si numai pentru atat, ar trebui sa ne inchinam la icoana suferintei lui Sandu Tudor-Daniil, ucis in 1962 la Aiud, fara nici o vina.
Apostolul muntelui Rarau
Nu trebuie sa avem nici o indoiala - parintele Daniil si-a cunoscut sfarsitul. A discutat indelung cu clipa care il astepta. A cantarit-o si i-a verificat consistenta. A interogat-o usor si a incercat sa vada cat de hotarata este, dar fara alt gand - fara sa ceara ceva sau sa se targuiasca vreun moment. Stia prea bine ca va fi arestat, asa cum stia ca nu va mai iesi viu din inchisoare. Stia totul si, prin urmare, a parasit muntele, coborand la Bucuresti, la Alexandru Mironescu - bunul sau prieten (si el intelectual convertit), unde il vor gasi oamenii Securitatii. Simtea ca decizia era deja luata si nu dorea sub nici un chip ca spatiul sacru de la Rarau sa fie pangarit de cizmele si brutalitatea soldatilor. Pentru parintele Daniil, Raraul era centrul lumii; era al cincilea punct cardinal. El, ca preot si duhovnic, se putea misca, atragand raul asupra lui - Raraul, nu. Ca "Apostol al inaltimilor", cuviosul Daniil trebuia sa protejeze muntele, sa-l apere cum stia el mai bine. Trebuia sa tina curat acest loc de rugaciune si intreaga lui comoara - cele 13 icoane facatoare de minuni, 6 icoane izvoratoare de mir si 7 cu lumina cereasca.
Asa era parintele Daniil - vazator cu duhul. A trebuit sa se intample tot ce s-a intamplat, ca cei ce l-au cunoscut sa-si dea seama ca pentru el timpul era un geam. Vedea totul prin el. Vedea cum obstea de la Rarau se va destrama dupa 1958, iar el va fi smuls din munte, pentru a fi aruncat in adancurile pamantului, de unde nu se va mai intoarce decat in clipa in care obstea manastirii va fi innoita si se va naste a doua oara. Atunci si numai atunci va reveni in "pacea si maretia muntelui Rarau", aratandu-se tuturor celor care vor dori sa-l vada, asa cum s-a si intamplat, intr-un sfarsit de martie 2002, cand staretul Ioan de la Rarau a trait aievea minunea. "In plina noapte, deasupra manastirii Rarau, cerul a pornit dintr-o data sa arda mocnit. Era ca jarul in vatra. Era incandescent. Stea langa stea si lumina langa lumina. Ghirlande si ciorchine. Candelabre si lumanari palpaitoare, ca cele aprinse la pangar. Era aproape miezul noptii si, daca aruncai acul in iarba, il vedeai poate mai bine ca ziua. Apoi, dintr-o data, un brau de lumina s-a apropiat din partea dreapta, peste curtea si turla bisericii, catre hotarul de apus al manastirii. Un brau lat cam de jumatate de metru. Un brau aruncat spre inaltul cerului, care s-a desprins intr-un tarziu in mii si mii de alte lumini. Facandu-ne cruce si putin speriati, cu totii am vazut cum trec prin brau, de trei ori la rand, 7-8 lumini (sau ce-or fi fost), care s-au imprastiat si mergeau asa, parca jucandu-se pe cer. Intr-o secunda era disparuta lumina, intr-o secunda trecea in partea cealalta si din toate partile tasneau prin braul de lumina forme si dare minunate. Trei nopti la rand a tinut spectacolul acesta. Trei zile, in chipul Sfintei Treimi. Multi au zis ca e un semn spre pocainta. Altii, ca ar fi Acoperamantul Maicii Domnului, care, ca la Vlaherne, a acoperit lumea cu Sfantul ei Omofor... Eu insa zic altceva. Pe cer, in noaptea aceea, s-a aratat "Apostolul Raraului", parintele Daniil. S-a aratat in dragostea lui catre noi. O dragoste si un dor pe care nu-l pot cuprinde nici stelele in maretia lor cosmica. Asa am simtit - era el. Era cum il stiam. Pasare de noapte. Noaptea era ziua lui. Cand te duceai la el, vedeai mereu lampa aprinsa la geamul sau. Nici nu ajungeai la treptele chiliei, ca el si deschidea usa. Noi mergeam prin iarba desculti, ca era vara, dar el auzea fosnetul si ne-o lua inainte: "Ce-i fiule?". Stia in rugaciune cine vine si pentru ce. Era un monah desavarsit. Cand facea o rugaciune, se si implinea. Iti punea mana pe cap, iti facea o dezlegare si gata. Dintr-o data, totul era foarte bine. Totul disparea - si ganduri, si pofte, si dureri ale trupului. In urma lui nu ramanea decat o dara de miere. Mila si dragostea lui Dumnezeu".
*
Cei care l-au cunoscut stiu: nimeni nu se compara cu staretul Raraului, parintele Daniil. Cu el, totul parea simplu, fierbinte si direct, ca vorbele acelea pe care, uneori, foarte rar, se intampla sa le rostesti cu toata convingerea, din chiar adancul inimii tale. In tot ce facea, parintele era o flacara si un vartej colosal de energie. Degeaba incerci sa-l intelegi, sa te pui in locul lui. Nu ai cum. Nu ai nici harul si nici arderea lui spirituala. Ca sa-l intalnesti si sa stai de vorba cu parintele Daniil, iti ramane o singura cale - sa-i rostesti numele si sa astepti. Nu trebuie sa-l cauti nici la Aiud, nici la Rarau. Daca ingaduie Domnul, vine el si te gaseste. Te cerceteaza de la distanta, poate iti incearca uneori si rabdarea, pentru ca apoi sa te imbratiseze parinteste si sa-ti dea o ultima lectie de smerenie, soptind ca in curtea inchisorii din Aiud: "Multe se vor zice dupa ce nu voi mai fi... Sa crezi, frate, tot ce o sa auzi rau despre mine. Am fost un pacatos".