Ai zice, la inceput, cand ajungi intre blocurile parasite si devastate, cu geamuri lipsa si cu usi sfartecate de vant, ai zice ca nu mai sta nimeni pe-acolo si ca nu mai e nici o suflare omeneasca prin preajma. Frigul taios a incremenit orice urma de viata in asezarea intinsa de-a lungul vaii, sub crestele Hasmasului. Doar cainii vagabonzi mai pazesc amintirea bunastarii de ieri. Asa te intampina orasul Balan, din judetul Harghita, intr-o zi friguroasa de martie. Insa daca ai curaj sa urci mai sus, pe drumul serpuitor, ajungi intre case legate de cer prin fuioare de fum si atunci intelegi ca vechiul oras mineresc, infloritor pe vremuri, adevarat El Dorado, mai palpaie sub haina de amaraciune si saracie asternuta peste bunastarea de altadata. Iar daca ai norocul sa-ti iasa in drum si vreun om care sa-ti raspunda la intrebari, poti reface o lume ascunsa sub zapezi precum primavara.
Numarul 4199
In fiecare dimineata, Dumitru Leseriu, cel mai batran miner din orasul Balan, se aseaza in fata ferestrei care se deschide inspre munte, inchide ochii o secunda si-i multumeste lui Dumnezeu pentru lumina. Pentru lumina aceea care coboara de pe stanci si se revarsa suav si pasnic peste lucrurile din jur, care nu s-a stins niciodata, desi a lucrat aproape treizeci de ani in adancul pamantului. Abia apoi, dupa aceasta bucurie necesara si asteptata mereu, ca si cum de ea ar depinde toate cele ce vor urma, poate intra in vartejul zilnic al gesturilor marunte, ce insotesc acum viata lui de pensionar. Barbat inalt, mai degraba subtiratec, poarta pe-un obraz urmele unui accident grav, iar pe celalalt, bunavointa, smerenia si neinfricarea castigate in urma supravietuirii. Dumitru Leseriu este un castigator in pariul cu viata, iar acest castig l-a adus tot mai aproape de credinta si nu l-a indepartat nici o secunda de ceea ce a ramas tot timpul in strafundul fiintei sale: un taran melancolic, suferind la batranete de dorul dupa tarinile satului sau din Moldova si dupa mirosul de lucerna, in care adormea cand era flacau.
Nascut in comuna Helesteni, judetul Iasi, Mitica a pornit acum o jumatate de veac in cautarea norocului. Mirajul minelor la care se castiga intr-o luna cat in alta parte in aproape o jumatate de an s-a raspandit mai ales in zonele sarace ale tarii, si asa, multi au ajuns, din tarani, scormonitori in adancul pamantului. Am aflat de la el, in cele cateva ore de amintiri, cat de grea si de scumpa a fost painea castigata in mina, cum s-a adaptat el, moldoveanul fierbinte, in tinutul rece de munte, printre oameni dusmanosi si cu sufletul inghetat, cum a trait anii din urma, ai pensionarii, cum traieste acum. In vorbe domoale, in raspunsuri mai intai usor tematoare, sfioase, apoi in povesti care s-au nascut una din alta, fara sa le mai putem opri.
Toate au inceput intr-o zi de septembrie a anului 1964, cand Mitica Leseriu a devenit un numar: 4199, pe lista celor angajati la mina Balan. Inca un om in adancul pamantului: "Am zis, ia sa-mi iau si ieu lumea-n cap, ca multi altii de pe la noi, sa-mi caut norocul, adica. N-a fost deloc greu sa ma hotarasc, caci nu stiam la ce vin. Ia sa plec eu din Helesteni, mi-am zis, sa plec ca sa salt mai repede din saracie. Eram o familie mare, cu opt copii, si-n anii aceia, de inceput de colectivizare, nu prea se castiga din munca la camp, sau, oricum, castigau mai degraba altii de pe pamantul tau, luat cu forta. Asa am ajuns la mina asta si aici am stat pana m-am pensionat si iata-ma-s tot aici, si acuma".
Fratia cailor
Munca in fundul pamantului n-a fost usoara. Uneltele erau primitive, barosul si lopata erau "mainile" minerului. Se gaurea pamantul cu perforatoare uscate, "era atata praf de piatra, ca nu vedeai la doi pasi", mai existau inca vagonete din lemn, care se manuiau greu, pe sine tot din lemn. Pentru copilul de taran, obisnuit cu dormitul in fanul mirositor, cu traiul in aer curat, era ca si cum s-ar fi nascut intr-o alta viata. Nimic din ceea ce stia din satul lui moldovenesc, pierdut intre coline, nu se potrivea cu intunericul fara granite ce-l inconjura in galeriile minei. "N-am crezut ca e asa de greu, va spun drept ca n-am crezut. Cand m-am bagat prima data in mina, in fundul pamantului, si am vazut ca nu ajunge acolo nici o geana de lumina, ca nu-s geamuri, m-am speriat tare rau. Am crezut ca se va zari cat de cat ceva, dar nimic! Parca eram niste cartite. Era bezna, si munca era mai dura decat m-am asteptat. Dadeam la lopata patruzeci de vagoneti de minereu pe un schimb, si oricat mi-o placut mie munca, tot era greu de facut planul asta". Pare oarecum rusinat de marturisirea aceasta a neputintei, dar nu se opreste din vorbit, trece repede mai departe si-mi povesteste ca in vremea aceea, minereul se scotea cu caii de pe galeriile secundare, de pe laterale, de la abataje, pana la "dizelul" care era doar pe galeria principala. Caii erau si ei angajati la mina, cate sase, sapte, opt cai pe schimb. Intrau pe schimburi si ei, ca oamenii. Lucrau cot la cot cu minerii, intrau deodata in sut si ieseau impreuna, dupa opt ore de lucru. "Robie de lucru, nu altceva, si pentru om, si pentru cal. Erau intelepti caii, nu trageau mai mult de 8 vagoane. Daca legai mai multe, se smaceau si nu trageau, caci doar atata puteau sarmanii. Cand terminau munca, ieseau ca din pusca, saracii. Trebuia sa te feresti din calea lor. Tasneau ca fulgerul spre lumina, atata le era de urata mina. Treceau ca trasnetul printre vagoane si armaturi, sa ajunga mai repede afara, de dorul soarelui. Din cauza ca se grabeau asa tare, toti erau loviti pe la solduri, cum se frecau de pereti si de vagoane. Unii vagonetari ii mai bateau, atunci cand se incapatanau si nu voiau sa traga vagoanele. Ca sa-i poata bate, stingeau lampile, ca sa nu vada caii dincotro vine lovitura, ca spatiul era mic si nu era loc de miscare. Ii bateau bine si-apoi aprindeau iara lampa si bietul cal ce sa faca? Tragea, asudat de bataie si de spaima. Mi-ar fi placut sa lucrez si eu cu caii, mi-erau dragi, mi-erau dragi de cand lucram in sat, acasa. N-am avut noroc, caci am lucrat in abataj, la lopata, numai vagonetarii purtau caii. Dar m-a legat de ei un fel de fratie de suferinta, caci atunci cand imi era prea greu, cand imi era dor de lumina, cand imi era dor de sat si de lucrul afara, pe camp, stingeam si eu lampa si plangeam sa nu ma vada nimeni. Dupa ce-mi trecea, aprindeam iar lampa de carbid si-i dadeam mai departe la lopata. Aveai si un avantaj daca lucrai in mina, unul singur, cand era viscol afara, acolo, in fundul pamantului, era cald si te simteai oarecum, mai mult ca in alt loc, in mana lui Dumnezeu".
Fotografii de familie
Pe masa sunt imprastiate multe fotografii, mai vechi si mai noi. Unele ingalbenite de vreme, cu un miros usor fad, luat poate de la cutiile de bomboane in care sunt depozitate. Alege dintre ele una si mi-o intinde dupa ce se uita lung la ea. Face un semn cu capul catre nevasta asezata langa el si-mi spune ca aceea e prima lor fotografie. "Nu eram casatoriti inca, dar eram pe-aproape". In fotografie se vad oameni dansand intr-un loc larg, batatorit. "Pe meidanul din fata curtii noastre, in mijlocul satului, se facea hora, si acolo ne intalneam si jucam de sarbatori. Imi placea de ea, o stiam de cand era mica; noi am fost vecini de ulita, si cu cat crestea, parca-mi placea tot mai mult. Abia asteptam s-o prind in joc. Tata a fost un om foarte sever, ne-a crescut foarte dur. Eu n-am avut copilarie, nu m-am dat cu sania, cu patinele, n-am jucat mingea, ca alti copii, nu m-am jucat in crangul satului de-a ascunselea. Eu si fratii mei n-am stiut decat de munca. Ne uitam cu jind la copiii unui vecin carora le facuse tatal lor o sanie mare, de fier, de incapeau toti pe ea. Cum isi terminau treaba la vite, cum fugeau in varful dealului la sanie. Or, dupa ce am mai crescut, ne era foarte greu sa induram asprimea tatii, care nici la joc nu ne lasa, cu ceilalti flacai. Tata a crezut ca daca-i sever cu noi are sa ne duca sigur la mantuire. Am fost chinuiti rau, mama saraca ne-ar fi lasat, dar nu era dupa ea, n-avea nici un cuvant in fata tatii, care voia sa scoata din noi "oameni ca lumea". Asa ca era destul de greu sa ne ducem la joc si mie-mi sfaraiau calcaiele sa ajung acolo, pe meidan, sa ma intalnesc cu Anuta. Aranjam cu paznicul satului sa vina la noi, in ziua in care era joc, si sa-i spuna tatii ca ne-a venit randul la serviciul de paza de noapte in sat, asa cum se facea atunci. Furam hainele bune de-acasa, de cu ziua, si le duceam la o vecina, ne pregateam din timp. Si mosu venea si ne cerea de la tata si noi nu mai incapeam in piele de bucurie cand il auzeam pe tata trimitandu-ne la paza. Ii dadeam mosului doi lei sa bea o cinzeaca si asa ajungeam s-o intalnesc pe Anuta, sa povestesc si sa joc cu ea. Dupa ce-am venit din armata, m-am hotarat si, gata, m-am insurat. Asa era atunci, faceai armata si te insurai. Daca stateai mai mult, zicea ca te insoara babele. Ea avea 18 ani, era mai mica decat mine. Da' cum sa nu-mi amintesc si ziua nuntii? Toamna a fost, pe 7 noiembrie".
Au implinit, asadar, cincizeci de ani de la nunta, anul trecut. Aniversarea iubirii de-o viata a trecut aproape neobservata. Pe unii, care-au ajuns la nunta de aur, i-a serbat primaria, de-a lungul anilor, la ei, s-au terminat fondurile, n-au mai fost bani, dar asta nu i-a suparat peste masura, caci nu in banii altora sta legatura dintre ei. "Eu nu stiu sa vorbesc frumos, cum ar trebui, poate, pentru ziar, dar pot doar sa va spun ca am iubit-o si-o iubesc si acuma pe Anuta, ca pe lumina ochilor mei. Cand eram in mina, numai gandul la ea ma facea sa nu deznadajduiesc. Simteam acolo, in fundul pamantului, ca gandul ei bun ma poate apara de toate pericolele. Simteam ca toate greutatile le pot depasi daca am chipul ei in minte". Anuta simte tulburarea barbatului ei care a facut, destul de greu, de fata cu mine, asemenea marturisiri, se ridica, isi sprijina mana de umarul lui si-i aduce mai la indemana cana de cafea, apoi se aseaza iar, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Dar gestul acela atat de banal, de a aseza cana mai aproape, intr-un asemenea moment de marturisire sincera, tocmai gestul acela a tradat legatura lor trainica, "potriveala" ce nu mai are nevoie de vorbe pentru a se exprima. Uneori, dragostea sta ascunsa in gesturi mici, fara importanta la prima vedere. O mana pe umar, si o cana de cafea.
Bineinteles ca eu, ca strain, ca reporter venit sa scormonesc in trecutul lor, sunt exclusa din start din acest "dialog" al semnelor dintre ei, dar asta nu ma poate face sa nu le vad, nu ma impiedica sa-i descopar si sa-i cunosc, frunzarind fotografiile intinse pe masa, inaintea mea: ei si cei doi copii, la sarbatorile din familie, la aniversarile nepotilor si stranepotilor, la sarbatoarea iesirii la pensie a unor colegi, cu prietenii, in excursii la poalele Hasmasului si din nou el si ea, pe "meidanul" cu dragoste din fata casei parintesti, fotografia de capatai a familiei.
Balanbanya - Balan
Asezat sub crestele inzapezite ale Hasmasului Mare, cu imprejurimi de-o frumusete stranie, Balanul e astazi un oras trist. Mina a fost inchisa, oamenii traiesc din ce pot, adica din mai nimic. Cei mai multi sunt pensionari, tinerii sunt plecati. "E plina Italia de balenari", spune Mitica, adunand de pe masa fotografiile in cutiile lor de carton. "Si copiii nostri sunt in Austria, dar abia asteapta sa se intoarca acasa, s-au saturat de straini". Spectrul saraciei a pus stapanire pe oras, multi mineri s-au intors, peste munte, in satele moldovenesti din care au venit, blocurile au ramas parasite. Pe vremuri, erau in Balan peste saisprezece mii de oameni, acuma daca mai sunt cinci, sase mii, adica tot atatia cati intrau la mina, la lucru, pe un singur schimb. Saracia si somajul i-a atins deopotriva si pe romanii, si pe ungurii care traiesc aici. Vremurile sunt la fel de grele si nedrepte si cu unii, si cu altii. Cresterea si descresterea asezarilor mineresti nu este un fenomen nou, de-a lungul secolelor, minele s-au tot inchis si deschis in functie de ocarmuiri.
"Cand am venit eu aici, erau putini romani si cei mai multi lucrau la mina. Mai-mai ca am invatat si eu ungureste, daca am lucrat mult cu unguri. Mi-am facut prieteni dintre ei, ne-am intales bine, ca si printre ei sunt oameni de mare omenie. Ne-am vizitat si ne-am ajutat de cate ori a fost nevoie, numai ca ungurii au fost smecheri dintotdeauna, s-au retras si i-au lasat pe romani unde era mai greu, unde era de dat la lopata. Nu se bagau la frontul de lucru, ei mai mult pe la birouri, la suprafata, cum zicem noi, se aranjau, nu coborau ca noi in fundul pamantului. La inceputul anilor saizeci, cand am ajuns eu in Balanbanya, cum ii ziceau ei Balanului, timp de cativa ani, am avut necazuri mari. Erau niste brigazi de unguri si ne asteptau, pe noi, strainii de loc, la poarta minei cu ranga, ne cereau sa nu mai muncim, ca sa nu se mareasca norma de lucru si sa trebuiasca sa vina alti romani la mina. Nu voiau sa se dezvolte mina, ca sa nu vina romanii de prin alte parti la lucru. Sa fie orasul doar al lor, unguresc. Ei scoteau minereul cu sacul de mana, nu se zbateau ca noi, luau numai asa cate putin, doar ca sa le mearga cartea de munca si sa aiba vechime. Dar a trecut vremea aceea, s-au dat pe brazda, ca n-a fost chip altfel.
Acuma parca-mi vine a plange, cand vad cat or farmat astia, de 22 de ani. Si cat am muncit noi ca sa facem ceva aici! Cand am ajuns eu in Balan, era o flotatie de scanduri, o baraca in loc de cantina, abia apoi s-au construit toate uzinele astea de aici. Ca intr-un stup de albine se lucra, nimeni nu statea, o banda de minereu nu se oprea. Daca statea mai mult de 1 ora, trebuia sa stie ministerul si asta era grav. Toate le-or stricat acuma si ce-i mai rau e ca tinerii n-au de la cine invata sa lucre. Copiii astia nu mai stiu sa iubeasca, sa se distreze, si nici sa se joace. Acuma, zic ei, aia de la Bucuresti, ca or deschide iar minele, dar daca au distrus tot, ce sa mai deschizi si cu cine? Tinerii de acuma nu stiu ce-i ala lucru serios, numai cand ii strange foamea, sparg niste betoane de groaza, ca sa gaseasca putin fier, pe care-l vand apoi pe doi lei. Din ciocan si din baros dau o cladire jos. Astia n-au nici o speranta, nici pentru ziua de maine, d-apoi pentru viitor. Cum sa le dai ceva pe mana?"
Dimineata povestilor
In fiecare dimineata, Dumitru Leseriu ii multumeste lui Dumnezeu. Abia apoi il prinde vartejul zilnic al gesturilor marunte ce insotesc acum viata lui de pensionar. Cata vreme bea cafeaua cu Anuta, intra in cel mai frumos anotimp al zilei, caci incepe dimineata povestilor. Nu-i intrerupe nimeni, poate doar televizorul stricat, care se mai porneste singur din cand in cand, dar si cu asta s-au obisnuit, ca si cum si asta ar face parte din scenariul zilei. Cel mai des, vorbele se leaga pornind de la satul acela al lor din Moldova, risipit pe coline prelungi, ori de la neamuri, vecini si nepoti. Din pacate, nu se mai poate intoarce acolo. Pamantul pe care l-a tradat plecand in alta parte se razbuna acum. De cate ori a ajuns in ultimii ani acasa, s-a simtit rau. "Ma inadus, raman fara aer, acolo, acasa, in Moldova, nu mai am aer, parca ma strange ceva de gat. Unde ti-s plamanii?, m-a intrebat un doctor care m-a vazut. In mina, domnu' doctor. In mina, unde mi-au ramas si tineretea, si cei mai frumosi ani, asa i-am raspuns".
Alteori, ii povesteste Anutei despre mina, de cat de groaznica era coborarea in put cu colivia, cum ramanea ochiul acela de lumina deasupra capului si se facea tot mai mic, pana disparea cu totul. Si-apoi, in alte dimineti, mai ploioase, mai neguroase, isi aminteste de accidente, despre cele pe care le-a vazut, despre cele pe care le-a presimtit numai, ca si cum o voce i-ar fi spus sa nu se duca in cutare loc, sa nu faca un anume gest, sau despre cele suferite de el. Nu-i prea place sa le pomeneasca. "Mai cu seama duminica se intamplau si in zile de sarbatoare. Cand am vazut ca trebuie sa lucrez si duminica parca aveam o frica in mine. Cum sa lucrezi duminica? La noi in sat, nu se lucra duminica, nici nu incapea vorba de asta. Cand m-am dus odata acasa, i-am spus mamii ca suntem siliti sa lucram duminica si ea mi-a zis ca pacatul e al celui care ma pune sa lucru. Pacatul nu-i al meu. Parca mi-a luat ceva de pe inima vorba dansei, dar tot mai aveam un fel de spaima in mine. Acolo, in mina, esti tare singur si nu-l ai decat pe Dumnezeu in ajutor. Asa spune si imnul minerilor: "In mina-i Dumnezeu cu noi,/ Afara-s chinuri si nevoi./ Deasupra noastra n-avem cer/ C-asa-i viata de miner"". Abia acolo inveti sa pretuiesti clipa, sa intelegi ce este important in viata ta de om. Te gandesti la accidente ca la niste incercari la care te-a supus Dumnezeu, stii mereu ca moartea te pandeste la orice pas, iar din momentul in care ti-ai pus viata in mainile Lui, uiti de surpari si de galerii infundate, uiti de mainile zdrelite pe tarnacop, si traiesti acolo, in fundul pamantului, zi de zi, cateva ceasuri, cu un singur vis: sa ajungi clipa in care sa fii iar langa ai tai, afara, in lumina soarelui, chiar daca nu e decat o dimineata oarecare, in care nu se intampla aproape nimic.