Zadarnic drumul satului mai bat,
la poarta casei o mai strig zadarnic,
Doar vantul imi mai spune c-a plecat
si-n locul ei e doar un ger amarnic.
Zadarnic ma mai uit pierdut in zari
cum stau sa cada, trist, ca niste plangeri,
din ochii noptii primele ninsori
si cum pamantul s-a umplut de ingeri.
Curand se vor porni colindatorii,
Ea, din perete, n-are sa mai iasa
sa-i mai primeasca, nici cand vin feciorii
cutremurati de dorul ei, acasa.
Mi-e trupul, Doamne, ca-n copilarie:
un fir de iarba aplecat de vant
si sufletul lumina inca vie
a candelei de lacrimi care sunt.
Si-astept de-acuma noptile cand, ninsa,
deasupra casei sa rasara mut
in locul lunii, mana ei, intinsa,
pe care mi-ar mai tine-o ca pe-un scut.
ANTON MORARU - loc. Berceni, jud. Prahova
_____________________________
Un colt de rai
acasa pentru mine
e-o casa cu bunici,
cu un dulau in poarta,
cu doua-trei pisici.
acasa pentru mine
e locul drag in care
bunicii imi arata-n
gradina o carare.
in dreapta si in stanga
puzderii de capsuni,
iarba inalta, nucul,
si-o mie de minuni.
miroase-a busuioc
sfanta bunica mea,
pun ivarul la tinda,
pe cer se-aprinde-o stea.
Tu Doamne-n nemurire
de-i vrea un loc sa-mi dai
Acasa - pentru mine -
e coltul meu de Rai.
TUNEA VALERIA CARMEN - Deva, jud. Hunedoara
____________________________
La margine de codru
La poalele Dobrinei, cu arbori seculari,/ unde vegheaza tata, sa creasca codrii mari,/ in casa cu usi simple si prispa de stejar,/ l-am zamislit pe praslea, al doilea padurar.
Asa a fost sa fie, in luna februar,/ in anul '34/ bisect si plin de har/. In iarna friguroasa, zidita in nameti/ padurea cu-al ei fosnet,/ ne-a incalzit pe toti.
La margine de codru e locul meu natal,/ mai sus de cursul apei, cu nume de Lohan/ pe drumul ce strabate cu sina lui de fier/ padurea invelita in norii de pe cer/. Aici s-a prins iubirea, de mangaierea moale/ a ierbii strabatute in picioruse goale/ ca sa-i aduc mamutei mireasma lacramioarei/. Aici s-a urzit panza iubirii de natura/ de seva ce cladeste din soare si lumina/ plamanul vietii noastre... Aici unde padurea nu-nseamna numai lemn,/ ci dragostea sublima dintre pamant si cer.
Padurea mi-este crezul si apa de izvor/ bauta pe-ndelete, din pumnul de fecior./ La marginea padurii, cu tei, stejari si fagi,/ imi amintesc si astazi de anii cei mai dragi./ De freamatul ce-ncanta pe orice trecator/ cu soapta lui ascunsa in suspinari de dor.
Padurea e lacasul copilariei mele,/ acolo-si au salasul, si azi, doruri rebele.
Sa creasca-nalti molizii pe care i-am plantat,/ sa dea mana cu cerul care ne-a ajutat./ Si sa lanseze-n spatiu, spre stirea tuturor,/ c-au depasit hotarul din arealul lor./ Frumoasa arta vie, si plina de respect./ Cand vezi padurea mare, crescuta din puiet.
Ing. PETRU LUCA - Iasi