Dupa ce a fost prezentata in Franta, Austria, Germania, Turcia si Marea Britanie, expozitia de fotografie "Ultima transhumanta" poate fi vizitata, pana pe 18 martie, in sala "Oaspeti" a Muzeului Taranului Roman din Bucuresti. Alaturi de albumul fotografic omonim, "Ultima transhumanta" reprezinta incununarea unui proiect extrem de ambitios, care l-a dus pe autorul sau, fotograful Dragos Lumpan, pe drumurile ciobanilor din Romania, Albania, Grecia, Turcia, Italia si Tara Galilor. Cunoscut datorita proiectelor sale indelung documentate (precum "Sihastria Putna", "Ursi si alte masti"), finalizate prin expozitii ce au calatorit prin Europa si Statele Unite, Dragos Lumpan a dus acest proiect la capat, dupa o munca asidua de cinci ani. "Am inceput din curiozitate. Mergand cu trenul sau cu masina, am vazut pe camp oi; langa oi e si cate un cioban. Am fost curios sa aflu cate ceva despre ciobani. Unde dorm, ce mananca, ce fac toata ziua, tot anul... Am aflat ca unii ciobani merg zi de zi cu oile, sute de kilometri intr-un an, dorm unde ii prinde noaptea, sub cerul liber, indiferent de anotimp. Traiesc intr-o alta lume, intr-un alt timp, intr-un calendar cvasi-cosmic", spune Dragos Lumpan. "Dupa ce am umblat cinci ani si am mers in sase tari, am aflat un lucru care tot timpul a fost si este aici: noi, in Romania, avem oameni frumosi, locuri frumoase, animale frumoase. Nu ne ramane decat sa observam aceasta frumusete si sa ne bucuram de ea".
"Am incercat sa spun o poveste prin fotografii"
- Exista o legatura intre "Ultima transhumanta" si precedentele tale proiecte? Care a fost momentul in care te-ai decis sa i te dedici pentru cativa ani?
- Si in precedentele expozitii, fotografiile mele reprezinta un mod de a spune o poveste, am incercat prin ele sa sugerez atmosfera unor lumi. In cazul de fata, o lume aproape paralela cu cea a orasenilor, dar totodata cu cea a satului. Atunci cand lucrezi la un proiect ajungi in locuri noi, intalnesti oameni, primesti informatii, si chiar daca nu iti faci o programare, incep sa iti vina idei si sa te gandesti la o directie viitoare. In 2006, fotografiam pentru "Sibiu, capitala culturala europeana". Am ajuns in Jina si l-am cunoscut pe ciobanul Ion Bebeselea Sterp. L-am intrebat cum sa dau de el daca ma intorc peste cateva saptamani, mi-a raspuns ca il gasesc "peste dealu' acela, doua ore de mers". M-am intors la Jina, nu l-am gasit, dar am lasat unui om fotografii cu batranul. Putea sa se incheie totul aici, insa peste doua saptamani m-a sunat Ionica, fiul lui, care mi-a spus ca ar fi bucuros sa ma aiba tovaras la drum. M-am gandit sa urmez o singura familie, Sterp, sa ne acomodam reciproc, si sa merg la ei cam de patru ori intr-un an. Am mers de 12 ori pe an, pentru ca sunt atatea momente importante, e fatarea, e tunsul, drumul, coborarea etc. Mai apoi m-au anuntat ca, dupa ce fusesera nomazi de generatii intregi, se vor opri si se vor aseza intr-un loc. Participasem la ultima lor transhumanta, de unde si titlul albumului meu.
- Dupa Jina, ai ajuns in Albania si Tara Galilor. Ai sesizat diferente mari intre ciobania de la noi si cea din celelalte tari pe unde ai trecut?
- Diferentele sunt uriase. In Tara Galilor, oile stau libere pe camp, sunt adunate si intra in contact cu proprietarii lor doar de cateva ori pe an. Totul este acolo pus la punct, insa ca viata, nu cred ca as alege-o pe aia. In celelalte tari, ciobanii sunt incurajati, li se permite sa tranziteze pamanturile, sa foloseasca drumurile stravechi de transhumanta. In Italia, se incearca sa fie incluse in patrimoniul UNESCO. La noi, cand pleaca spre munte, multi ciobani calatoresc noaptea, altfel s-ar isca certuri si batai cu proprietarii pamanturilor. Nu zice nimeni ca statul sa-i ajute cu bani, dar da-le si lor o sansa sa-si faca meseria. Altfel, ca stil de viata, nu sunt diferente foarte mari intre ciobania din Grecia, Albania, Romania, Turcia si chiar Italia. Fiecare tara are, desigur, particularitatile ei. In Turcia sunt locuri in care ciobanii, in loc de magari, au camile. In Italia, mi s-a povestit de un tip care, dupa ce a terminat dreptul, a renuntat la avocatura, s-a angajat un an la un cioban, ca sa invete meseria, apoi si-a cumparat 1000 de oi si a pornit la drum cu ele. Iar in Franta exista o academie de ciobani, pentru ca altfel sunt putini care mai invata meseria din familie. E un mod de viata greu, foarte greu, si sunt tot mai putini ciobani dispusi sa mearga pe drum zi de zi, an de an, toata viata. In Jina, din 500, au mai ramas doar vreo 15 familii care merg la drum.
- Perceptia generala este ca singuratatea ii face sa fie oameni tacuti, ursuzi. Cum te-au primit, cum te-ai acomodat printre ei?
- Stau singuri aproape tot timpul, sunt ceva mai tacuti, insa sunt ca toti oamenii: unii au umor, altii sunt mai morocanosi, unii-s mai iuti la manie, altii blanzi-blanzi. Nu m-a refuzat nimeni, nu mi-a cerut nimeni ceva la schimb, le-a placut sa fie fotografiati, s-au bucurat cand le-am dus fotografiile. Peste tot, in orice tara am fost, m-au primit cu ospitalitate si am cunoscut, pe drum, oameni extraordinari. Sper ca, daca vor da si ei un interviu pentru "Formula AS", sa vorbeasca frumos despre mine. In general, ciobanii-s oameni foarte puternici, obisnuiti cu dificultatile, oameni care nu se tem de nimic. Oameni despre care, din pacate, societatea nu are o perceptie prea buna. Am observat ca in nici o tara nu-i un compliment sa ti se zica "esti cioban!". Am simtit-o pe propria piele, dupa doua zile si doua nopti petrecute la stana in toiul nasterii unor miei, cand nu se mai gandeste nimeni la altceva. La intoarcere, dupa ce m-am urcat in autobuz, soferul a venit la mine si mi-a pus un ziar la picioare, iar cativa calatori si-au cautat locuri cat mai departe de mine.
- Cred ca ai trecut si prin momente care, ca orasean obisnuit cu un stil de viata, ti-au testat limitele.
- Pentru mine, in mod ironic, cele mai dificile momente au fost cele ce au tinut de birocratie, de acte, chitante, deconturi etc. Desigur, prima noapte de iarna pe care o petreci sub cerul liber, la minus 17 grade, o tii minte. Mergeam cu turma pe un camp, pe langa Alba Iulia, a venit noaptea si ne-am culcat. E drept, eu am trisat un pic, am venit cu un sac de dormit, ciobanii mi-au dat un cojoc, m-am bagat cu cojocul in sac si a fost in regula. Imi mai amintesc un moment in care am mers trei zile si trei nopti aproape incontinuu. Ne opream noaptea, dormeam doua-trei ore, ne trezeam si la drum. Sa mergi noaptea opt, noua ore in bezna, iata o senzatie foarte puternica, greu de descris, daramite de pus in imagini! Desi, vizual, a fost fabulos. Nu prea vedeai mare lucru in jur, si desi eram pe camp, aveam mai mereu impresia ca la doi pasi de mine este marea. Am avut multe momente in care m-am bucurat de locurile in care ma aflam, de ceea ce vedeam, respiram, mancam. Acesta a fost si motivul pentru care am pornit la drum, sa vad ce-i cu oamenii astia, care este viata lor.
- Cum a fost primita expozitia pana acum, in diferite tari, ce reactii au avut vizitatorii ei?
- Din cate am perceput eu, a fost bine primita. A fost expusa in orase mari, iar vizitatorii s-au bucurat sa descopere o lume si mai indepartata decat cea rurala, asezata. Se pare ca avem inca o puternica relatie cu natura, chiar daca suntem oraseni din tata in fiu. O fata mi-a spus: "Am fost odata pe platoul Bucegi, am ajuns acolo la o stana si am mancat o branza buna", iar un profesor universitar mi-a zis: "Bunicul meu a fost cioban". Atunci cand am expus la Istanbul, o americanca mi-a trimis o fotografie de o suta de ani cu un cioban italian la portile Romei. Iata si asta o transhumanta, inca avem firul acesta rosu in sange.
Nascut in Bucuresti in 1969, Dragos Lumpan este absolvent al Facultatii de Teologie si al Universitatii de Teatru si Film. Expune fotografie in tara si in strainatate incepand cu anul 1996.