IOANA DANCIU
- 30 de ani, arhitect, detinatoare a cabinetului de arhitectura Contact Studio, Ecopolis Architecture Group
"Daca ai suficienta inventivitate si optimism, poti reusi sa iti creezi conditiile unei vieti frumoase si in Romania"
Iata doua intrebari la care cred ca nu doar eu m-am gandit adesea. Am urmat un liceu cu predare intensiva a limbii engleze, unde am avut profesori straini, din tarile vorbitoare de limba engleza. Printre colegii mei de generatie, emigrarea a fost un subiect predilect, inca din timpul adolescentei. Cativa dintre noi au fost mai indrazneti si chiar au plecat sa faca facultatea in alte tari, altii au plecat ulterior, la doctorat sau masterat. Totusi, pentru mine nu a fost o prima optiune niciodata. Mi-a fost destul de greu sa imi parasesc familia si prietenii si sa ma mut din Cluj la Bucuresti, asa ca gandul de a parasi cu totul tara natala si de a vorbi mereu cu oameni care si-au trait copilaria si emotiile primare in alta limba mi s-a parut destul de alienant. Pe de alta parte, cum voiam sa devin arhitect, am analizat ce posibilitati aveam pentru a face acest lucru in "afara". Mi-a fost evident ca statutul de emigrant este foarte compatibil cu statutul de angajat si prea putin compatibil cu cel de initiativa privata. Ar fi fost foarte greu sa imi deschid propria firma de arhitectura in strainatate, lucru pe care l-am realizat insa aici. Ca sa nu mai vorbim ca nu exista o mare cerinta pentru arhitecti in alte tari, asa cum este in cazul medicilor. Si nici posibilitatile de castig nu sunt atat de radical diferite ca in cazul primilor. Din punct de vedere profesional, pe masura ce castigi mai multa experienta ca arhitect, devine tot mai greu sa o poti folosi in alte tari, pentru ca este destul de specifica procesului de proiectare si avizare din Romania. Apoi, sunt si aspectele vietii personale. Odata ce ai o relatie importanta in viata ta, plecarea devine o problema de analizat in doi, nu doar de unul singur. Desi am beneficiat de burse de studiu in strainatate, ideea de a ramane cu totul in alta tara, in alta cultura si civilizatie, nu m-a atras foarte tare. Nu spun ca ma incanta situatia de la noi, unde functioneaza alte criterii decat cele ale meritocratiei, unde te lovesti zilnic de indolenta administratiei publice, de acel "lasa, ma, ca merge si asa", de lipsa de cultura civica si de un spatiu public dezolant! Dar pana la urma, este o problema de adaptare. Daca ai investit suficient timp si resurse pentru a te adapta la supravietuirea intr-un anumit sistem si ai reusit sa iti faci si propriul tau anti-sistem personal, ca un mini-camp de aparare in jurul persoanei tale si a celor dragi, atunci devine mai complicat sa vezi avantajele de a o lua de la zero. Doar o mare deziluzie te-ar mai putea determina sa vrei sa te rupi cu totul de ce cunosti si sa te avanti spre necunoscut, din nou. Daca ai suficienta inventivitate si optimism, poti reusi sa iti creezi conditiile unei vieti frumoase si in Romania. Pana la urma, fericirea personala nu este neaparat direct legata de gradul de bunastare al tarii in care traiesti. Cat timp nu-ti sunt ingradite libertatile personale, binele depinde, in foarte mare masura, de tine insuti.
RARES SIMU
- 43 de ani, medic specialist imunologie si alergologie, cu competenta in homeopatie
"Ceea ce ma tine legat aici e mai ales partea emotionala si spirituala a lucrurilor"
Cred cu tarie ca nimic nu este intamplator pe lumea asta, ca nu degeaba m-am nascut si am crescut in Romania. Fiecare are o lectie de invatat, indiferent ca traieste in Romania sau in alta parte. Imi iubesc familia, rudele, prietenii, locurile in care am copilarit, crescut si invatat si in care am devenit ceea ce sunt. Cu siguranta, daca as fi trait in alta parte, as fi fost altfel. Dar imi place ceea ce am devenit, iar energia si fericirea pe care mi-o transmit familia mea, prietenii, parintii, bunicii si strabunicii mei ma fac sa trec peste toate dificultatile si sa vad si sa simt permanent partea frumoasa si pozitiva a vietii. Prin urmare, ceea ce ma tine legat aici e mai ales partea emotionala si spirituala a lucrurilor. Acele lucruri care te fac sa te simti bogat si care fac uneori sa nu mai conteze aspectul material. Mi-as dori ca si fiica mea, Irina, sa "guste" din aceste bogatii, atat cat este posibil.
Chiar si profesional, motivatia este tot de aceeasi natura. Sunt oameni bolnavi care isi pun speranta in mine si care imi multumesc pentru ajutorul pe care l-am oferit. Pentru ei, nu este important ca locuiesc in Romania sau in strainatate, ci ca au nevoie de mine. In Romania exista, sau cel putin exista, pe vremea cand am studiat eu, o scoala medicala de elita. Din pacate, sistemul medical romanesc nu a reusit pana in prezent sa ajunga la acest nivel. Este si motivul pentru care am ales, cu ceva timp in urma, sa ies din acest sistem si sa lucrez pe cont propriu. Nu a fost usor, dar prin perseverenta, consecventa si profesionalism, am reusit. Deci, se poate. Intotdeauna exista o solutie, trebuie doar sa vrei si sa ai credinta. Pe de alta parte, orice sistem are atat puncte tari, cat si puncte slabe. Am pacienti din strainatate, care ma contacteaza periodic pentru consultatie si tratament, deoarece programarea la un specialist acolo se face peste 3-4 luni. De ce as parasi atunci Romania? Poate doar pentru avantaje financiare (dar cata bogatie spirituala as pierde!), pentru o infrastructura si un sistem (medical, social, politic) mai bine organizate si mai stabile, in care e mai usor si mai confortabil sa traiesti, pentru bun simt si alta mentalitate. Inca mai cred insa in buna crestere, caldura si ospitalitatea romanilor. Daca mai sunt exceptii, aici si altundeva, este pentru ca, in definitiv, oamenii sunt la fel peste tot.
DORIN COMSA
- 41 de ani, lector, Universitatea Sibiu
"Am suferit de doua ori, deja, de cumplita dezradacinare, de la plecarea si de la intoarcerea pe meleagurile natale"
De ce sunt inca in Romania? Pentru ca lucrez cu oameni, si asta mi se pare, lasand la o parte orice cliseu, mult mai nobil decat sa lucrez intr-o corporatie. In ciuda prejudecatilor studentilor despre profesori - "sunt blazati si depasiti" - si ale profesorilor despre studenti - "sunt inculti si needucati" -, se mai poate gasi inca un punct de intelegere intre cele doua parti, mai avem inca de invatat unii de la altii. Lucrez ca profesor de multa vreme si am inca satisfactia sa vad un rezultat palpabil care ma incurajeaza sa continuu. Faptul ca uneori ti se spune: "Va multumim, ne-ati spus la curs, in anul al doilea de masterat, ceea ce asteptam sa ni se spuna la cursuri din anul intai de licenta" ma pune pe ganduri. Ma bucur si ma-ntristez in acelasi timp. Prima data pentru ca nu am lucrat degeaba, a doua oara, pentru ca am venit prea tarziu. Exista inca un potential care nu este exploatat asa cum s-ar putea, asa cum ne place sa stim ca se face la "ceilalti", dincolo, de aia raman aici, pentru moment. Nu-mi mai plac utopiile, visele despre "Romania aleasa", despre ce revolutie ar trebui sa facem, pentru ca nu stiu daca mai avem energie, curaj si context pentru asta. Impotriva sufocarii intr-o tara politizata pana-n maduva si politizata prost, cu obiceiuri electorale depravate si patetice, ma refugiez in potentiale individuale. Nu in colectiv. Pe cand voiam sa vorbesc despre solidaritate, ma trezesc dintr-o data in fata relativitatii acestui concept. Si mai bine ma gandesc nu la solidaritate, ci la "solitaritate". Bun, si atunci de ce nu plec? Pentru ca ma bulverseaza schimbarile radicale, pentru ca am suferit de doua ori, deja, de cumplita dezradacinare de la plecarea si de la intoarcerea pe meleagurile natale. Mi-am petrecut aproape zece ani de viata in Franta, la studii, si stiu despre ce este vorba. Daca as pleca, as face-o doar pentru aspectul financiar si pentru conditiile de munca, mult mai profesioniste si sanatoase, care-ti permit sa te concentrezi cu adevarat pe ceea ce-ti place sa faci. Si as mai pleca pentru ca sunt un consumator de cultura si mi se pare insuficient accesul la cultura aici. Cu atat mai putin in provincie. Dar sunt si zile in care imi amintesc de ce raman: atunci cand ma-ntalnesc cu un fost student care-mi spune ca si-a gasit de lucru intr-o firma unde este apreciat pentru ceea ce face, cand ma plimb, dupa ce ies de la facultate, pe strazile minunate ale Sibiului, cand vizitez cetatile sasesti sau cand, pe puntea superioara a vaporului, strabat canalele coplesitoare ale Deltei, in drum spre un capat de lume.
ADRIAN RISTA
- 30 de ani, avocat, membru al Baroului Arad, preparator universitar.
"Ca avocat, exista atatea lucruri de facut aici, incat nu prea as avea timp sa-mi fac bagajele"
Decizia de a ramane sau de a pleca... Cred ca in momentul in care plecarea devine o normalitate, problema se pune mai degraba intre a pleca sau a nu pleca. De ce nu am plecat eu? Sau, mai bine zis, de ce nu am ramas acolo, atunci cand am avut ocazia? De ce am decis sa ma intorc acasa? Oricat as incerca sa duc aceasta discutie intr-o zona rationala, cea mai mare parte a intoarcerii sau a refuzului de a pleca se datoreaza unor lucruri mai putin explicabile, cum ar fi suflet, patriotism si dor.
Acest "acasa" cred ca are doua parti: o parte de decizie personala, dar si o parte ca o "camasa a mortii" heracliana, grefata pe fiinta ta. Poate ca mergand mai departe cu metafora eroului mitologic, putem spune ca asumarea acestui "acasa" presupune si cladirea propriului rug, cu fiecare zi in care acest "acasa" ramane neschimbat.
Cand am parasit Aradul ca sa locuiesc la Bucuresti, acest acasa s-a schimbat. M-am simtit multa vreme dezradacinat, lipsit de un punct de referinta. Ma tot intrebam ce caut intr-un oras de care nu ma leaga nimic. Am realizat insa cu timpul ca din punct de vedere profesional ma simteam mai bine aici, ca puteam invata si face mai mult. As minti insa spunand ca asta m-a tinut sa nu plec inapoi. Motivul principal a fost, de fapt, familia pe care am intemeiat-o aici.
Pentru mine, o plecare in alta tara nu ar insemna acum doar o schimbare de decor cultural, ci ar echivala cu insasi schimbarea profesiei. Am fost educat in sistemul juridic de aici, iar o plecare afara ar insemna a o lua de la zero. Daca alte profesii sunt aceleasi, oriunde le-ai practica, in domeniul juridic, fiecare stat are legile lui. Si chiar daca as alege sa fac altceva sau as avea sansa enorma de a profesa tot dreptul, nu doar asta ma leaga de tara mea. Imi aduc aminte cum, dupa ce am revenit din SUA, unde lucrasem 4 luni, ma bucuram ca un copil cand auzeam limba romana pe strazile Clujului, unde eram student. Era ca revederea unei persoane dragi si apropiate.
Nu, nu-mi doresc sa plec acum. Tara sau societate perfecta nu exista, fiecare isi are neajunsurile ei. Am acceptat ca traiesc intr-o societate imperfecta, dar nu am acceptat ca ea nu ar fi perfectibila. Solutia pe care am gasit-o a fost sa ma implic in viata cetatii prin activitatea de voluntariat. Am intalnit oameni care, ca si mine, au ales Romania, dar care nu vor sa accepte ca lucrurile pot ramane asa cum sunt. Ca avocat, exista atatea lucruri de facut aici, incat nu prea as avea timp sa-mi fac bagajele. Ca cetatean, insa, vazand indeaproape cum regulile societatii sunt uneori strambe sau strambate pe parcurs, ma mai bate uneori cate-un gand de duca. Atata doar ca am un defect profesional: sa raman si sa lupt cu ceea ce consider ca e nedrept.
Ancheta realizata de