Una dintre cele mai frumoase reusite ale muzicii clasice romanesti din ultimii ani este seria de turnee nationale sustinute de instrumentisti tineri si sclipitori. Dupa debutul plin de succes al formulei Romanian Piano Trio in 2006, componentii sai au pornit anul trecut proiecte solo provocatoare, tentante, care le-au testat la maxim capacitatile interpretative, dar si fizice. Alexandru Tomescu a avut un succes nebun cu "Capriciile" lui Paganini, interpretate cap-coada, in fiecare concert; pianistul Horia Mihail a pornit "pe urmele lui Franz Liszt", la 200 de ani de la nasterea acestuia, iar acum este randul violoncelistului Razvan Suma sa apara singur la rampa. Astfel, intre 1 si 21 martie, el va sustine primul sau turneu solo, ce marcheaza si o premiera: primul artist roman ce interpreteaza intr-un singur concert integrala suitelor lui Johann Sebastian Bach. Turneul va porni la Brasov, si, dupa ce va trece prin Arcus, Bistrita, Baia Mare, Pitesti, Bacau, Dumbraveni, se va incheia cu un concert la Sala Radio din Capitala.
Ultima repetitie
Razvan poarta o camasa alba, fara guler, cu maneci largi si, cu violoncelul in brate, glumeste pana in ultimul moment, cu cei opt "spectatori" ce avem privilegiul de a asista la ultima repetitie, inainte de demararea turneului. Intre noi, la un pupitru cu multe butoane, se afla Tom Brandus, vechiul prieten al lui Razvan, ce se va ocupa de proiectiile multimedia din timpul fiecarui concert. Suntem intr-o camera cu oglinzi, amenajata pentru lectii de dans, intr-o casuta cu etaj, chiar peste drum de Sala Radio, locul care, peste trei saptamani, va forfoti de lume, la ultimul concert al turneului. Razvan se concentreaza cateva secunde si incepe sa cante in semiintuneric, in timp ce imaginile se scurg pe ecranele din spatele sau. Timp de o ora si jumatate, cele sase suite ale lui Bach se succed fara ca in fata interpretului sa apara vreo partitura, insa felul lin in care curge muzica te face sa ignori efortul intens depus de instrumentist, dificultatea misiunii sale. Cel mai greu mi se pare coordonarea respiratiei, gasirea unui suflu care sa intre, la un asemenea efort fizic intens, in ritm cu muzica. Aceasta a fost varianta scurta a concertului, caci la Bacau, Pitesti si la Sala Radio, el va dura doua ore si un sfert! Razvan se ridica zambitor si un pic ametit de pe scaun, iar concluziile sunt clare: "Asta va fi lege: o ora de incalzire obligatorie, inainte de fiecare concert!".
Razvan Suma este un clujean plecat de 18 ani din orasul sau, pe drumuri ce l-au dus in Statele Unite, Argentina, Coreea de Sud si, bineinteles, pe Batranul Continent, pentru mai bine de 500 de recitaluri, concerte si ateliere. Canta la un violoncel faurit in 1849 de un faimos lutier, si facut cadou de o fundatie spaniola. Este un baiat dintr-o bucata, deschis, vesel, ce vorbeste cu placere si cu un permanent licar in ochi despre ambitiosul sau proiect.
- Te-ai sfatuit cu colegii tai din trio, cu Alexandru Tomescu si cu Horia Mihail? Ai aflat care sunt greutatile ce apar intr-un turneu solo?
- Nu am discutat cu ei despre asta, stiu foarte bine ce inseamna un turneu. Cand am inceput noi, in 2006, eram singurii ce faceau asta in Romania, turnee de muzica clasica, promovate in stilul celor de pop sau de rock. Credeam atunci ca e simplu, te urci pe scena si canti cat poti tu de bine, asta-i tot, insa am aflat cat de curand ca greutatea vine de la problemele organizatorice care apar. Ai de rezolvat multe alte lucruri, dintre care cel mai mult imi plac interviurile. E ca un soi de psihanaliza, ajung sa ma cunosc mai bine prin cuvintele pe care le spun.
- Cum te pregatesti pentru maratonul ce urmeaza?
- Ca un sportiv de performanta aflat in cantonament inaintea unei mari competitii. Totul e calculat, masa, somnul, sa nu mai zic de studiu, obligatoriu intre 3 si 5 ore zilnic. Acum, pe ultima suta de metri, e partea cea mai placuta, ca un desert al pregatirii, cand lucrurile s-au pus cap la cap si astept plecarea. La primul concert o luam de la capat si asteptam prajitura, recitalul de la Bucuresti.
- Se poate spune ca tot ce ai facut pana acum, toate studiile si concertele, au ca incununare acest proiect? Cand ai stiut ca esti pregatit, ca a sosit momentul sa il demarezi?
- Acum vreo cinci ani am simtit ca peste cinci ani voi putea sa o fac (rade copios). Serios, acum cinci ani am reluat, restudiat, regandit, reasezat suitele pentru violoncel ale lui Bach, cu cat mai multe elemente originale. Manuscrisele sale au disparut fara urma, asa incat, atunci cand le-am studiat prima oara, la scoala, ele erau influentate de diferite interpretari ale marilor violoncelisti. Eu incerc sa pastrez cat mai mult din varianta originala, asa cum apare in manuscrisele Anei Magdalena, cea de-a doua sotie a lui Bach. Pentru orice violoncelist, interpretarea celor sase suite ale lui Bach reprezinta un proiect unic. E nevoie de atata efort, de atata studiu, incat trebuie sa sacrifici o perioada lunga de timp doar pentru asta. Pentru mine, asta a insemnat sa ies din circuitul concertistic, din alte proiecte, timp de trei luni, cu toate sacrificiile de rigoare, inclusiv financiare. Plus ca fetita mea de un an deja se arata bosumflata ca lipsesc mult de acasa. Partea buna e ca sotia mea (n.r. cantareata Analia Selis) ma sustine in tot ceea ce fac.
- Acorzi mare importanta partii vizuale, proiectiilor, in acest turneu...
- Da, prin proiectiile sale, Tom Brandus sustine vizual muzica unui instrument solo, adaptand limbajul pentru zilele si pentru publicul in continua schimbare din zilele noastre. Imaginile se succed, de la imagini de epoca, la abstract, combinand culorile caracteristice fiecarei suite in parte. Pe Tom il cunosc din 1996. Suntem prieteni adevarati si viata ne-a oferit multe clipe in care sa ne dam seama de asta. La un moment dat, am si locuit impreuna cateva luni. La fel ca mine, a studiat in Boston si, cu toate ca nu mai eram acolo, cercul de prieteni s-a mentinut. Tom este omul ce poate intelege perfect ce inseamna Bach pentru mine. A studiat la vibrafon sau marimba, in scoala si universitate, suitele de Bach, le-a inregistrat cu mine inainte de acest turneu, asa ca stie sa reflecte vizual mult din ceea ce mi-as fi dorit si eu. Originalitatea lui insa este mai importanta decat doleantele mele. Eu ma limitez doar la partea auditiva.
- Pe ce public mizezi, ce asteptari ai de la acest turneu?
- Turneele cu trioul mi-au facut bine din multe puncte de vedere. Sunt bucuros de ceea ce am realizat, de faptul ca am crescut un public ce a intinerit dupa fiecare concert sustinut intr-un oras. Astept si tinerii, dar si publicul clasic, care, chiar daca noi avem o imagine mai nonconformista, vine intotdeauna la concertele noastre, pentru ca stie ca oferim o muzica de buna calitate. Este un public pe care il cunosc, m-am obisnuit cu el. Infrastructura este gata formata, am mai cantat in toate orasele incluse in acest turneu si astept intamplari frumoase in fiecare din ele. La Baia Mare, de pilda, Sala Rotary este un loc in care tinerii sunt la ei acasa, elevii de liceu o umplu de fiecare data, desi biletele nu-s deloc ieftine. La Sala Radio, unde sunt solist concertist, am fost adoptat de un public care exista cu mult timp inainte ca eu sa ma fi nascut. La Dumbraveni, este un public pe care cei din Bucuresti nu-l cunosc, nu stiu ce se intampla acolo, ce lucruri frumoase. Din cauza frigului, nu voi canta in biserica, asa cum am facut-o cu trioul, ci in centrul UNESCO...
- Lipsesc orase mari de pe lista turneului, intre care si Clujul tau natal...
- Exact, lipseste Clujul! Am si primit pe tema asta telefoane de la presa locala, ce s-a intamplat, m-am certat cu organizatorii, de ce nu cant si acolo? Adevarul e ca am lasat deliberat cateva orase mari deoparte, tocmai pentru a avea un motiv destul de intemeiat de a relua acest turneu si in anul urmator. Asa cum astept propuneri si pentru o serie de concerte in afara tarii, cu acest proiect. Cum sa nu imi doresc sa cant in Cluj, doar de acolo am pornit? Mediul de acolo m-a ajutat enorm. Familia, in primul rand, care era "imbibata" de muzica. Profesoara mea, Gabriela Todor, ce mi-a fost ca o a doua mama, implicandu-se enorm in educatia mea. Prietenii de o viata acolo i-am cunoscut. Este un loc drag din care imi trag radacinile. Revin de fiecare data in Cluj cu enorm de multa placere. Am inceput studiul violoncelului la sase ani, cred ca am fost primul copil care a inceput din clasa intai, de obicei se astepta pana-ntr-a cincea. Dar asta, pentru ca atunci a inventat cineva un soi de viole mai mari, la care puteau canta copiii ca la violoncel, si nu pentru ca as fi fost eu un copil-minune. Din contra, am ajuns la violoncel tocmai pentru ca aveam ceva... deficiente muzicale. Provin dintr-o familie in care toata lumea se ocupa cu muzica. Tatal meu a fost contrabasist la Filarmonica din Cluj, mama inca este profesoara la Liceul de Muzica, unde este colega cu fratele meu, profesor de vioara. Cand eram mici, fratele meu era genul de copil care se urca pe masa, spunea zece poezii pe nerasuflate, tare, apoi canta si cu vioara, ceea ce pe mine ma complexa, ma facea sa fiu mai retras. Urechea mea nu era deloc exersata din punct de vedere muzical, asa ca parintii au decis sa ma dea la un instrument la care era mai putina concurenta: violoncelul. Si iata cum cu munca si cu priceperea profesoarei de atunci s-au rezolvat deficientele muzicale, si dupa sase luni castigam primul loc pe tara.