- Din 2003, cand ai debutat in serialul "La bloc", difuzat pe Pro Tv, pretul tau a crescut tot mai mult la bursa valorilor. Dovada, si premiul de "Cea mai sexy vedeta din Romania", castigat chiar acum, de Martisor. Dar pe langa actrita de seriale, esti si o dansatoare de exceptie, doua preocupari greu de pus in aceeasi teaca. Cum le armonizezi?
- Ca sa-ti raspund la intrebarea asta, trebuie sa-ti spun povestea de la inceput. Parintii mei au absolvit amandoi Educatie Fizica si Sport. Mama a fost studenta la Bucuresti, dar a primit repartizare la Iasi, unde s-a nimerit sa stea in gazda... la tata. Peste sase luni s-au casatorit, dupa care au facut si doi copii, la un interval destul de mic: pe mine, cea mare, si pe sora mea Alina. Dar asta nu i-a impiedicat sa-si continue cariera sportiva si nici pe mine si sora mea sa ne vedem de copilaria noastra mirifica petrecuta in Copou. Casa in care stateam avea o curte absolut fabuloasa, plina de animale, era inundata cu o vita de vie care se intinde cat vezi cu ochii, dupa care se deschide un luminis in care troneaza un nuc batran. Sub el mancam vara, toata familia. Apoi vin livada, pasunea si padurea care ascunde si un izvor. Asta era centrul universului nostru. Am fost trei fete rasfatate si dragalite (eram nedespartite de o verisoara de varsta noastra pe care o cheama tot Laura), crescute in buna traditie moldoveneasca, cu multe carti in casa si sarbatori de familie, la care participau si prietenii parintilor mei, care erau medici, jurnalisti, profesori etc. Ei, si la un moment dat, in lumea asta a mea a intervenit dansul.
- O copilarie sfarsita cu o pirueta...
- Da, dar n-a fost scapare. Mama tinea cursuri de dans si gimnastica la Palatul Copiilor din Iasi. Intr-o zi m-a luat cu ea si cand am vazut rochitele scurte si incretite ale fetitelor si panglicile cu care repetau, am fost vrajita. Asa ca, pana sa intru la scoala, am tot dansat. Iar scoala, aleasa de mama, a fost Liceul de Arta, sectia coregrafie. Asa am inceput sa studiez baletul clasic. Tata insa, care era profesor la cel mai bun liceu din Iasi, Colegiul National Mihail Sadoveanu, era de parere ca la coregrafie nu se invata temeinic, asa ca in clasa a V-a m-a mutat la scoala la el. Unde, intr-adevar, m-am pus cu burta pe carte. Intre timp insa mama, pentru care miscarea artistica era mai mult decat o pasiune, era un mod de viata, a adus in Iasi dansul sportiv. Imagineaza-ti cand am vazut rochiile alea splendide, cu pene si tot felul de nestemate, ce-a fost in sufletul meu! (rade) Am fost absolut coplesita. Nu mai visam altceva decat rochii din astea, de dans. Iar mama, sireata, s-a folosit de fascinatia asta a mea, ca sa ma impulsioneze: imi spunea ca daca muncesc, daca dansez frumos si castig nu stiu care concurs, o sa primesc o rochie din aia stralucitoare. Si tot asa, din concurs in concurs si din rochie in rochie, am devenit dansatoare. Dansul sportiv este extrem de spectaculos, nu doar din pricina miscarilor trupului, dar si datorita aspectului estetic, dar, dupa niste ani de lupta si de munca, mi-am dat seama ca, in ciuda rochiilor luxoase, vraja se destramase pentru mine. Nu ma vedeam facand o cariera din dans si nu voiam sa devin nici profesoara, ca mama. Voiam un alt fel de viata. Un alt drum. Si asa am decis sa intrerup pregatirea si sa ma rezum numai la cate-o demonstratie, din cand in cand. Ceea ce pentru mama a fost un adevarat soc, pentru ca ea credea ca aveam sa preiau stafeta, sa-i duc visul mai departe. Finalmente insa, pentru ca este nu doar mama, ci si pedagog si cea mai buna prietena a mea, m-a inteles. Si-atunci, pentru ca eram deja in clasa a X-a, am inceput sa ma gandesc ce as vrea sa fac eu in continuare si am realizat, nu fara oarecare surpriza, ca lucrul care ma facea sa vibrez cel mai profund era ideea de a intelege si de a ajuta oamenii. Si, dupa o discutie cu profesoara mea de psihologie si logica, m-am decis sa merg pe calea asistentei sociale. Zis si facut! Am inceput facultatea si apoi a intervenit momentul 2003.
Strada franceza
- Adica, debutul tau ca actrita la Pro Tv. Altceva decat dansul, dar tot cu rochii stralucind sub luminile reflectoarelor...
- Da, dar n-a fost chiar asa de usor cum as fi sperat, desi initiativa nu fusese a mea. In vara acelui an, mama a primit un telefon de la agentia Talent Works, prin care era rugata sa ma lase la Bucuresti pentru un casting. Cu toate ca habar n-aveam despre ce era vorba si nici vreun episod din "La bloc" nu vazusem, desi el rula de un an de zile deja, am venit. Directoarea agentiei, Andreea Tanasescu, m-a luat la ea acasa si a doua zi m-a trimis la casting. Erau ingrozitor de multe fete care se perindau prin fata mea, iar eu nu pricepeam nimic. Dupa o vreme, a venit la mine o tipa care mi-a aruncat in brate niste foi, adica scenariul, si dupa cinci minute, m-au chemat la proba. Eu eram imbracata cu o rochita scurta, dar mi se paruse ca eram prea dezgolita si mi-am tras repede pe deasupra un pulover mai lung. Am intrat si-am incremenit. Nu stiam ce trebuie sa fac. Pana la urma, m-am lamurit ca trebuia sa spun ceva de pe foile alea, numai ca eu nu apucasem sa invat nici o replica. Ce mai! A fost un dezastru! La final, inainte sa ies pe usa, tin minte ca am auzit o voce care m-a intrebat: "Da' tu asa ai venit imbracata? Cu puloverul asta?". La care eu am ingaimat: "Am rochita pe dedesubt". Si-atunci persoana respectiva a zis: "Cum vrei sa fii actrita, daca nici nu stii sa te vinzi?". Am simtit ca-mi cade cerul in cap. Parc-as fi fost la targul de vite. Am plecat val-vartej si-am zis ca mie nu-mi mai trebuie sa am de-a face cu oamenii aia. Andreea Tanasescu, cand a aflat, a zis ca nici sa n-auda. A repetat cu mine toata ziua replicile si seara, inainte de incheierea selectiei, m-a mai bagat inca o data la proba. Rezultatul a fost indecis. Am mai dat probe inca vreo doua saptamani, dar, finalmente, am fost respinsa, pentru ca, desi eram frumusica, nu aveam deloc experienta, iar ei nu aveau timp sa se mai ocupe si de mine. N-am suferit insa deloc. Nu fusesem sedusa de atmosfera si nici nu muream sa ma vad la televizor. Am decis sa mai stau putin prin Bucuresti si apoi sa plec acasa, la Iasi. Dar, cu o zi inainte de plecare, Andreea avea treaba la studiourile din Buftea si m-a luat si pe mine cu ea. Cand am ajuns acolo si-am vazut platoul cu "Strada Franceza", am simtit, pur si simplu, ca sunt acasa. Ca ala era locul meu si ca nu mai voiam sa ma desprind de el. Si asa, in stare de transa, m-am tinut dupa Andreea, care m-a dus pe un hol si m-a rugat s-o astept acolo. Am ramas pe loc cuminte, ruland in cap imaginea platoului, peste care suprapuneam imaginea unei fete in costum de epoca, pe care o macheuza tocmai o pregatea de filmare. O vedeam reflectata in oglinda si mi se parea superba. Si stand eu asa, la un moment dat a venit la mine un domn care mi-a spus ceva, foarte repede, in engleza. L-am rugat sa repete, fiindca nu-l intelesesem, si a doua oara m-am lamurit: ma intreba daca nu vreau sa joc si eu in filmul acela de epoca, "James the First". Intai nu mi-a venit sa cred ce aud, apoi, dupa cateva secunde, am spus: "Vreau". Ceva mai tarziu, cand Andreea m-a sunat sa vada unde sunt, ca nu ma mai gasea, i-am raspuns: "Probez costume". (rade) Urma sa fiu una dintre doamnele de la curtea regelui Frantei si prima filmare trebuia sa aiba loc peste 3-4 zile, dar intamplarea asta, destul de neobisnuita, a inceput sa faca inconjurul studioului, a inceput sa se vorbeasca despre "aia din Iasi" care a venit si-a si prins un rol intr-un film strain, si-atunci cei din echipa de productie a serialului "La Bloc" au contactat-o din nou pe Andreea si i-au cerut sa ma duca sa ma mai vada o data si mi-au dat mie rolul disponibil din serial. Si pentru ca zilele de filmare coincideau, am renuntat la "James the First" si-am ramas... la bloc. Iata, deci, cum am ajuns eu la actorie! (rade)
Cu tandrete, despre Iasi
- Ai evocat cu multa tandrete Iasiul copilariei. Te mai prinde, cateodata, dorul de el?
- Mi-e tot timpul dor si de-asta ma si duc acolo foarte des, cam la o luna de zile. Iasiul reprezinta casa si familia mea, ceea ce, dintr-o data, ii confera un loc special in sufletul meu. Dar valoarea Iasiului mi s-a revelat pe deplin abia dupa ce m-am mutat in Bucuresti. Provin dintr-o familie mare, dar foarte unita, care intotdeauna m-a protejat, care mi-a dat dragoste, atentie, respect, care m-a inteles si m-a sprijinit. Venirea in Bucuresti mi-a deschis ochii cu-adevarat asupra comorii pe care o lasasem in urma. Apoi, dincolo de legatura afectiva, Iasiul are si o personalitate a lui, aparte, cu care eu rezonez, pentru ca sunt atrasa de tot ceea ce inseamna vechi, traditional si clasic. Iar capitala Moldovei e inca un oras curat, care nu a fost atins de flagelul comercializarii. Ii iubesc stradutele cu aer tihnit, ii iubesc casele vechi si asa de frumoase, care au reusit sa reziste atata timp, ii iubesc bisericile si-i iubesc oamenii, care sunt inca preocupati de cultura, de hranirea spiritului.
- Ce au moldovenii atat de special incat, odata ajunsi in Bucuresti, reusesc aproape fara exceptie in ceea ce intreprind? Despre moldovence se spune ca sunt frumoase, iar despre moldoveni, ca sunt mai romantici. Asta sa fie cheia succesului?
- Moldova, dupa cum se stie, nu e o zona bogata, deci oamenii nu au mari posibilitati financiare. Si poate ca nici perspectiva nu e atat de larga ca aici, in sud. Insa, pe langa cele doua atribute pe care le-ai numit, moldovenii sunt sinceri si curati sufleteste, sunt afectuosi si saritori la nevoie, au ramas oameni in sensul cel mai frumos al cuvantului. Si asta, cred eu, tocmai datorita acestor lipsuri materiale. Cand nu ai asteptari pragmatice grandioase, cand nu visezi zi si noapte sa te imbogatesti, in loc sa te pierzi in mare, te pierzi in mic, adica in acele lucruri simple, dar de esenta si care alcatuiesc, pana la urma, viata adevarata, iar nu poleiala asta care rabufneste prin haine de firma, masini de lux, etc. Moldovenii se concentreaza pe familie si pe traditii, isi educa pruncii sanatos, pe principiul sa nu faci rau, sa gandesti frumos, sa fii credincios, sa-ti vezi de carte, sa nu-ti indoi coloana vertebrala, sa inveti sa faci cate putin din toate, ca sa te poti descurca in viata... Lipsa banilor nu i-a pervertit pe moldoveni, ci i-a pastrat intr-un fel de existenta asa cum ar trebui sa fie peste tot.
Aroma imbietoare a teatrului
- Dupa debutul din 2003, ai continuat sa joci in seriale si filme, iar de curand si intr-o piesa de teatru, dar ai aparut si in emisiunea "Dansez pentru tine", unde ai vrajit publicul. Crezi ca vei putea birui in atatea directii? Nu ti-e teama ca te vei risipi?
- Actoria de seriale si de film de lung-metraj nu pot sa spun ca imi mai da emotiile acelea de la inceput, in schimb, dupa experienta de anul trecut, cand am jucat teatru (comedia bulevardiera "Portret la minut", in regia lui Dragos Mostenescu si Ovidiu Ianu, la Teatrul Tineretului Wow), am descoperit ca arta asta, ce unora li se pare depasita de timp, mai are inca o "aroma" care-mi place tare, tare mult. Mi-as dori sa mai fac teatru. Sentimentul pe care l-am avut pe scena nu e comparabil decat cu acela pe care-l regasesc de fiecare data cand dansez in fata publicului. E un soi de stare de beatitudine... Asadar, ca sa raspund punctual, nu, nu mi-e teama. Eu niciodata nu mi-am programat nimic, ci am primit cu bratele deschise toate provocarile care mi-au iesit in cale. Si m-am straduit sa le fac fata cat mai bine. Am aparut la "Dansez pentru tine", pentru ca acolo eram pe terenul meu si pentru ca, atunci cand contextul e potrivit, continua sa-mi fie foarte drag sa dansez. In ceea ce priveste viitorul, am de gand sa-l tratez cu aceeasi deschidere. Vreau sa continui o vreme sa incerc orice mi se ofera, ca sa acumulez experienta si, la un moment dat, in cunostinta de cauza, sa pot sa spun: "Uite, asta e drumul meu!". Deocamdata insa nu sunt lamurita si inca explorez. Asa ca aceasta aparenta risipire are un scop. Este asumata.
Un vis numit Smiley
- De aproape cinci ani de zile faci pereche cu un artist la fel de cunoscut ca si tine: Smiley (Andrei Tiberiu Maria). Desi lumea artei e asa de alunecoasa, voi pareti un cuplu extrem de stabil, in care fiecare si-a gasit jumatatea. E Smiley, intr-adevar, jumatatea ta? Te simti implinita din punct de vedere sentimental?
- Relatia asta este tot ce n-am crezut ca voi gasi vreodata. Am tot ce as fi putut sa visez. Si nu spun cuvintele astea ca sa dea bine! (rade) Intre noi doi exista o comunicare extraordinara si o dorinta incredibila de a-l bucura pe celalalt. Si incredere. Incredere deplina. Vezi, cand ne-am cunoscut, ne-am simtit bine impreuna asa, camaradereste, si-am inceput sa vorbim din ce in ce mai mult. Andrei avea o prietena, eu aveam un prieten, asa ca amandoi eram foarte cuminti. Ba eu chiar ma gandeam ca niciodata n-as putea sa fiu impreuna cu un astfel de barbat, care sa fie mereu pe drumuri, mereu asaltat de fete... Nici gand! Dupa niste luni de zile, ne-am dat insa seama - si unul, si celalalt - ca intre noi parea sa fie, totusi, mai mult decat o prietenie. Am pus punct relatiilor anterioare, pentru ca nu am vrut sa pornim la drum in mod mizerabil, trisand, iar cand ne-am trezit impreuna, mi-am dat seama ca suntem un cuplu mult mai armonios decat as fi putut sa-mi imaginez. E o relatie in care nu am temeri: chiar si atunci cand Andrei e plecat noaptea, pun capul pe perna linistita. Nu-mi fac griji nici din pricina fetelor care-l asalteaza la concerte sau ii dau telefoane. Nu ma simt in pericol de a fi tradata. Asa cum nu ma simt in pericol de a nu fi iubita. Traiesc un sentiment minunat.
- Exista vreun secret prin care doi oameni sa reziste alaturi, orbi la tentatiile din jurul lor?
- Eu cred ca e o chestiune de potriveala, de norocul de-al intalni pe cel ce-ti este ursit. Dar e vorba si de o investitie continua: de timp, de atentie si rabdare... Pe urma, esential este ca ambii parteneri sa-si doreasca relatia cu aceeasi intensitate. In secunda in care unul dintre ei nu mai e la fel de implicat, iubirea se duce instantaneu pe apa sambetei. Si chiar daca, in virtutea inertiei, din comoditate, din lasitate, din frica sau din speranta ca "poate o dregem", cei doi mai trag de aceasta relatie, deznodamantul va fi acelasi. Doar ca vor fi pierdut un timp pretios. Si poate si ocazia de a-si intalni adevarata jumatate. Pana la urma, secretul cuplurilor puternice tine de inteligenta afectiva a fiecaruia. In sensul de a sti ce, cum si cand sa spui, cand si cat sa lasi de la tine sau sa astepti de la celalalt, sa fii constient ca in iubire nu pot sa existe orgolii de genul "pe ce loc sunt eu in viata ta?", sa crezi ca familia e familie, ca profesia e profesie, iar partenerul de viata e partener pentru toata viata. Apoi - nu neaparat in ordinea asta (rade) - sunt momentele in doi: atat de pretioase, atat de minunate, atat de revelatoare... Si (aici vorbesc exclusiv din punctul de vedere al femeii), chiar si dupa ani intregi de convietuire, trebuie sa nu uiti sa-i lasi barbatului impresia ca trebuie sa te cucereasca. Ca inca mai trebuie sa te cucereasca.
- Esti una dintre cele mai luminoase figuri din peisajul artistic romanesc: n-ai fost amestecata in scandaluri sordide, iti duci viata cu discretie, chiar daca nu te ascunzi... Ce urmeaza? Care e telul cel mare?
- Am auzit-o de curand pe bunica unei prietene cum i-a spus nepoatei: "Fetita, ai sa fii fericita in momentul in care o sa-ti dai seama ca nimic nu trebuie". Mi s-a parut fantastic felul in care aceasta femeie a strans in doar cateva cuvinte esenta vietii. Intr-adevar: nimic nu trebuie. Nu trebuie sa stai cu un om daca nu simti ca omul acela e partenerul perfect pentru tine, nu trebuie sa faci un copil daca nu doresti cu ardoare sa-l faci, nu trebuie sa ai o cariera daca tu nu simti nevoia unei cariere, nu trebuie sa-ti cumperi nu stiu ce masina, doar pentru ca toata lumea dimprejur si-a luat masina din aia. Deci, nu trebuie... Iar ceea ce trebuie va veni catre tine. Datoria ta e doar sa stii sa primesti acel ceva "care trebuie" sa existe in viata ta si sa nu-i dai cu piciorul, gandind ca poate o sa vina ceva si mai bun. Ca s-ar putea sa nu mai vina! Asa ca eu astept, in general, ceea ce-mi trimite viata. In ce priveste proiectele de viitor, ceea ce simt acum ca m-ar implini cu-adevarat ar fi exact ceea ce-am studiat: asistenta sociala. As vrea sa dedic mai mult timp unor lucruri pe care le fac deja: sa merg prin spitale, prin orfelinate si prin azile de batrani, sa ma implic in ajutorarea oamenilor care au probleme si diverse nevoi. Asta e, cred eu, chemarea mea: sa fac in asa fel incat sa aduc un zambet cat de firav pe chipurile celor apasati de dureri. Poate candva, desi e greu, voi izbuti chiar sa deschid "un centru de ajutor" pentru astfel de persoane. Si, in egala masura, mi-as dori ca fericirea alaturi de Andrei sa dureze. Iar apoi, mergand cu visul si mai departe, simt ca scopul meu pe lume este sa fiu mama. Si-mi doresc sa fiu mama. Nu mi-am planificat insa nimic. Cand o vrea Dumnezeu!