Povestea Marthei Bibescu porneste, de obicei, de la Palatul Brancovenesc de la Mogosoaia, unde a trait pana cand a parasit Romania. Dar pentru mine, povestea frumoasei printese incepe la Paris, in apartamentul de pe Quai de Bourbon 45, proprietate a lui Anton Bibescu, fiul celebrei pianiste Elena Bibescu, a carei viata v-am spus-o in numarul trecut al revistei. Am ajuns acolo in urma cu cinci ani, in timpul unei calatorii de cateva zile in capitala franceza. Prima data cand am vazut L'Ile St-Louis era intr-un februarie uscat si vantos. Prietenul care ma insotea, si care cunostea bine orasul, s-a oprit la un moment dat in fata cladirii cu numarul 45. Mi-a spus ca in apartamentul de la etajul doi a locuit in ultima parte a vietii Martha Bibescu. Printesa a si murit acolo, la varsta de 85 de ani. Pe cladire nu este astazi nici o placa memoriala care sa aminteasca in vreun fel de trecerea Marthei pe acolo. Ar fi existat una cu niste ani in urma, dar, la un moment dat, a disparut.
Verisoara printesa
Nascuta Lahovary si casatorita printr-un aranjament de familie la doar 16 ani, in 1905, cu George-Valentin Bibescu, Martha si-a facut debutul in lumea saloanelor pariziene la putin timp dupa moartea Elenei Bibescu, mama verilor ei prin alianta, Anton si Emanuel, de care va fi foarte legata. Unei fetiscane, oricat de multe calitati ar fi avut, nu i-a fost usor sa se impuna in Franta, ca o princesse Bibesco. Dar numele avea greutate in lumea aristocratica si artistica a Parisului, in care stralucise Elena, principesa si mare pianista. Martha simte ca reinvie existenta acestei matusi, pe care abia daca o cunoscuse, dar careia ii poarta numele si amintirea din salon in salon. Primii care au numit-o printesa au fost verii ei, Emanuel si Anton, in corespondenta lor cu tanarul ce avea sa devina cel mai important scriitor francez modern, Marcel Proust. Dupa un timp, acesta renunta a mai vorbi despre Martha ca fiind verisoara prietenilor sai, si o numeste "printesa Bibesco". Isi merita rangul! Era frumoasa, inteligenta si trufasa. A scris numeroase volume de-a lungul vietii (peste 30) si a cunoscut gloria literara inca de la inceputurile sale scriitoricesti. Nu era un lucru obisnuit ca o doamna din lumea buna, care se preocupa in primul rand de haine, dineuri, calatorii si corespondenta, sa aiba preocupari literare. In fond, e greu de imaginat cand isi mai gasea timp, pe langa toate aceste obligatii, sa mai si scrie.
A fost prietena cu toti oamenii importanti ai secolului al XX-lea. Corespondenta sa si Jurnalul politic stau marturie. Sotul ei, George-Valentin Bibescu, aviator, cel care avea sa fie numit in 1931 presedinte al Federatiei Internationale de Aeronautica, a avut toata viata metrese de care se mai si indragostea si le intretinea, cum este cazul celebrei Elena Leonte. Cand a murit, la Spitalul Elias, Martha, sotia sa, ii era alaturi. Dar gandul lui George era tot la iubita lui.
Mariajul Marthei n-a fost deloc reusit. Cu toate astea, au existat de-a lungul vietii celor doi soti multe momente emotionante, in care amandoi s-au comportat exemplar, ca si cand lipsa iubirii ar fi fost compensata de-o prietenie tandra si atasanta, de cursa lunga. N-au avut nici un fel de viata de familie. Dar nici nu s-au separat, vreodata, oficial. Si Martha, si George si-au trait nestingheriti iubirile extraconjugale.
Fiica celor doi, Valentina, a fost, probabil, o fiinta destul de nefericita, care nu s-a bucurat niciodata de caldura adevarata a unui camin. Marthei i-a lipsit instinctul matern si a fost, nu de putine ori, criticata pentru asta. Biografii sai au spus ca era prea tanara, prea necoapta, cand a adus-o pe lume, si prea traumatizata de o nastere grea. Si prea ambitioasa. Avea un viitor stralucit in fata. Destinul sau era sa influenteze soarta lumii, nu sa stea cu un copil mic in brate.
Neintelesul Emanuel
Primavara anului 1905 poate fi considerata hotaratoare in viata scriitoarei Martha Bibescu, pentru ca marcheaza un eveniment important: o calatorie pana in indepartata Persie (Iranul de astazi). George Bibescu, sotul Marthei, fusese numit conducatorul delegatiei care urma sa mearga la sahul Persiei, iar sotia trebuia sa-l insoteasca. A urmat pregatirea unei calatorii aventuroase, in care s-a plecat cu trei automobile. Ceea ce poate parea azi un fapt banal, atunci era o extravaganta, caci era o lume cu putine masini pe strazi. In delegatie au mai fost cooptate inca cinci persoane. Printre ele, varul Marthei, Emanuel Bibescu si Claude Anet, corespondent la Bucuresti al ziarului Le Temps.
Pentru Martha, aceasta calatorie poate fi considerata una initiatica. Notatiile pe care le face pe parcursul intregului drum reflecta talentul ei scriitoricesc. Inregistreaza totul cu multa sensibilitate. Descopera un Orient exotic, foarte diferit de Europa, in care calatorise deja. Despre Ispahan spune ca e in intregime albastru, mult mai albastru decat si l-ar fi putut imagina. E exaltata, il compara cu un oras fermecat. Scrie ca merita sa faci toate eforturile pentru a ajunge sa vezi acest paradis. Martha isi va publica, de altfel, jurnalul de calatorie in limba franceza, sub titlul de Cele opt paradisuri, si acesta va fi debutul si primul sau succes literar. Se pare, insa, ca emotiile artistice ale Marthei au fost inflamate si de prezenta, alaturi de ea, in calatorie a lui Emanuel, varul ei, fiul Elenei Bibescu, un tanar chipes, introvertit si elegant, deosebit de atent cu frumoasa lui ruda din Romania. Voiajul in Persia ii pune la multe incercari pe calatori, dar toate nu fac decat s-o apropie din ce in ce mai mult pe Martha de Emanuel. Incepe sa creada ca acest barbat este sufletul ei pereche. Isi petrec mult timp impreuna, vorbesc cu pasiune despre istorie si arhitectura, pleaca in plimbari lungi, hoinaresc pe stradute pitoresti si colorate, se amesteca printre negustorii si cumparatorii din bazaruri. Martha viseaza cu ochii deschisi. Intr-o zi, ramasi singuri, i se arunca in brate, il saruta si ii marturiseste pasiunea care crescuse in sufletul ei in timpul acestei calatorii. Dar Emanuel se multumeste sa o mangaie ca pe un copil si o refuza cu delicatete. Nu era prima oara cand nastea suspine si lacrimi. Frumosul print exercita o fascinatie extraordinara asupra femeilor, le atragea ca un magnet, doar ca seductia lui ascundea, se pare, o taina care l-a si impins sa se sinucida intr-o camera de la Hotelul Ritz din Londra, pe cand avea doar 42 de ani. Prietenia lui cu Marcel Proust a nascut banuiala ca rezerva in fata femeilor ascundea o orientare sexuala diferita. Nu s-a stiut precis niciodata. Emanuel a pastrat un mister total asupra vietii sale intime.
Patima rosie
In ce-o priveste pe Martha, viata ei amoroasa abia incepea. Avea toate atributele unei cuceritoare. Mai mici sau mai mari, iubirile ei au fost intotdeauna sonore. Protagonistii lor: Regele Alfons al XIII-lea al Spaniei, Henri de Jouvenel, Charles-Louis, print de Beauvau-Craon, Lord Thomson of Cardington, Ramsay MacDonald, prim-ministru al Marii Britanii - sunt doar cateva dintre numele care au scris istoria sentimentala a Marthei. Nu avem cum sa stim cu exactitate pe care dintre ei i-a iubit cu adevarat sau daca a fost doar atrasa de puterea si importanta numelui lor. Sigur este ca cel care a ocupat un loc aparte in viata Marthei a fost Charles-Louis, print de Beauvau-Craon. S-au intalnit la Pau, unde s-a organizat primul Congres Aeronautic International si unde George, sotul Marthei, isi luase licenta de pilot de avion. A fost una dintre primele licente acordate vreodata unui civil. Printul de Beauvau-Craon ii fusese prezentat Marthei la un bal, de catre varul ei, Emanuel. Martha avea 24 de ani. Daca iubirea pentru Emanuel a ramas una platonica, cea cu Charles-Louis s-a implinit.
Tanarul frumos si elegant provenea dintr-o veche familie de aristocrati francezi, nu era casatorit si implinise 30 de ani. Singurul obstacol in calea fericirii lor parea mariajul Marthei. Numai ca ea si-a dat repede seama ca divortul de George n-ar fi fost tolerat in lumea nobila a acestuia, iar casatoria cu Charles-Louis ar fi transformat-o pe printesa si pe copiii sai in niste paria, in inalta societate. Si Martha cea orgolioasa n-ar fi putut suporta acest gand, oricat de mare i-ar fi fost atractia pentru acest barbat cultivat si chipes. Piedicile nu i-au oprit sa aiba o relatie pasionala si sa petreaca mult timp impreuna, la Paris, Florenta sau Venetia. Si-au dat intalnire la Lemberg si la Graz. Au facut plimbari la brat, printre monumente vechi, s-au bucurat de cine romantice in restaurante cochete, unde nu-i cunostea nimeni, si si-au facut declaratii infocate de amor.
Martha se simte coplesita si din ce in ce mai indragostita de Charles-Louis. Isi da seama ca pentru a scapa are nevoie de o evadare, de un taram in care sa se regaseasca si ia decizia de a pleca la o manastire din Alger. Dar pasiunea e prea fierbinte si Martha se va intoarce, la scurt timp, la Paris, unde cei doi se regasesc si mai indragostiti. Charles-Louis ii aduce iubitei sale buchete de flori in fiecare dimineata. Legatura lor e deja de notorietate in capitala Frantei. Mama lui Charles-Louis, care-l voia insurat cu o printesa cu origini impecabile, face eforturi disperate sa-i desparta. Ii gaseste o printesa adevarata si, chiar daca aceasta nu-i spune nimic si il plictiseste pe Charles-Louis, la insistentele mamei sale, el se va logodi. A vrut de nenumarate ori sa rupa acest aranjament si sa se intoarca la Martha definitiv. Au urmat despartiri si reveniri. Suferinte, sperante. In aceasta perioada atat de zbuciumata sentimental, singurul lucru care putea sa-i mai distraga atentia Marthei era renovarea Palatului Mogosoaia, pe care George Bibescu i-l daruise de curand, dar care se afla in ruina. Dar Charles Louis o va urma si acolo. Se urca in Orient Express si vine la Bucuresti, hotarat s-o vada cat mai repede pe Martha. Mai fusese in Romania, la Palatul de la Posada al Bibestilor, dar de data asta, a descins direct la Mogosoaia. La sfatul lui Emanuel, intalnirea dintre cei doi iubiti a avut loc in gradinile parcului, pe malul lacului, feriti de ochii barfitori ai lumii. Nu era bine sa se expuna mai mult decat era cazul, de altfel iubirea lor se apropia de sfarsit. In adapostul gradinilor brancovenesti, cei doi si-au plans, cu siguranta, destinul, acceptand, totusi, ca nu se putea altfel... Rangul nobiliar era mai puternic decat patima lor...
In umbra
Un moment sensibil si dureros al existentei Marthei Bibescu e sfarsitul Primului Razboi Mondial, cand a fost acuzata de colaborationism cu nemtii. Fara sa fie neaparat o filogermana, ci in incercarea de a-si construi viitorul, s-a gandit, probabil, asa: daca vor pierde germanii, are, oricum, aristocratia franceza de partea ei; daca vor castiga, va fi avantajata de faptul ca s-a afisat alaturi de ei, la Spitalul nr. 118 din Bucuresti, unde erau raniti nemti. Acesta era registrul popularitatii, caci spitalul se afla in prim-planul vietii bucurestene. Al doilea registru era al legaturilor amoroase cu Kronprintul, care se indragostise de ea. Dar germanii au pierdut razboiul...
Francezii au numit-o Martha Hari, parafraza dupa numele celebrei spioane executate si i-au interzis intrarea in Franta cativa ani buni, perioada in care a trebuit sa stea in Elvetia. Cei care au ajutat-o sa se intoarca la Paris au fost printul Anton Bibescu (varul ei, fratele lui Emanuel), pe vremea aceea diplomat, si confesorul ei, abatele Mugnier. Dar destinul avea s-o mai supuna si la alte incercari. Palatul de la Mogosoaia, pe care il restaurase dupa sufletul ei din banii castigati din scris, fusese un salon international pentru oameni de stat din intreaga Europa, dar, dupa ultimul razboi, si pentru demnitari sovietici...
O constanta a vietii Marthei Bibescu a ramas literatura, cartile ei bucurandu-se de un impresionant succes in Franta. In perioada cea mai crunta, cand lumea fusese intoarsa cu susul in jos de Al Doilea Razboi Mondial, tot scrisul o va salva si o va ajuta sa se intretina. Dar lovitura cea mare a venit in 1949, cand schimbarea de regim a adus legea nationalizarii. Aristocrati romani, dintre care facea parte si Martha Bibescu, au fost transformati, peste noapte, in "dusmani ai poporului". Ramasa in tara, impreuna cu sotul ei, Valentina, fiica Marthei, ii scria mamei sale, aflata la Paris, ca urmeaza sa fie deportati la Curtea de Arges.
De la Christine Sutherland, autoarea unei ample biografii a Marthei Bibescu, aflam ca "singura cale de comunicare cu fiica si ginerele sau, exilati in tara, erau cartile postale primite prin intermediul Crucii Rosii, care nu spuneau mai nimic. Mogosoaia fusese transformata in muzeu. Martha a zambit amar cand a aflat ca necessaire-ul sau de voiaj, cu inchizatori de argint, marca Hermes, se gasea acum in posesia sefului cartierului general al armatei - un comunist - caruia ii placea sa-l ia cu el oriunde se ducea.
De-abia in 1956, dupa sapte ani de incercari, mama reuseste sa-si revada fiica, profund marcata de asupririle comuniste. A fost greu, dar nu imposibil pentru Martha, sa o scoata din tara.
Portret cu garoafe
In anul 1971, Martha avea 85 de ani. A ramas imortalizata intr-o fotografie facuta in apartamentul de la Paris, de pe Quai de Bourbon 45. Isi pastrase neatinsa alura ei princiara. O doamna imbracata intr-o mantie ampla si alba, purtand pe cap un voal negru, care-i imprumuta o alura de eroina de tragedie antica. Intregul cadru - cu o tapiserie sofisticata in fundal, cu garoafe asezate in mai multe vase cu apa, precum si atitudinea ei, cu o mana ridicata in aer, are o incarcatura teatrala. Peste doi ani, pe 28 noiembrie 1973, Martha Bibescu sufera un atac de cord. Se stinge la 87 de ani. Exact cum si-a dorit, pe nesimtite si fara suferinta. E gasita in fotoliu, in fata geamului de la care se vedea Sena, cu o scrisoare neterminata in poala, adresata doamnei de Gaulle. Totul incepuse cu o dedicatie asternuta pe o carte, destinata maresalului Charles de Gaulle. Intre cei doi a urmat o corespondenta regulata si o legatura afectuoasa. Generalul francez, ultimul mare prieten din viata Marthei Bibescu, a invitat-o sa ia parte la reuniunile oficiale de la Palatul Elysee, facand-o sa se simta un martor pretios si important al istoriei. Batranul militar intelesese mai bine decat oricine influenta uriasa pe care printesa din Romania o exercitase in zbuciumatul secol XX. Aceasta prietenie trebuie sa fi insemnat extrem de mult pentru printesa, aflata spre sfarsitul vietii. Cat de importanta si de emotionanta era aceasta relatie pentru Martha ne putem da seama si din consemnarea pe care ea o face in jurnal, in 1970, in ziua mortii lui de Gaulle: "Ma doare. Umbra gigantica, sub care imi placea atat de mult sa ma adapostesc, nu mai exista".
Pentru intreaga sa cariera literara, Marthei Bibescu i s-a acordat Legiunea de Onoare, cea mai prestigioasa distinctie din Franta. Daca mai era nevoie de vreo recunoastere pentru talentul literar si cel diplomatic al Marthei Bibescu, distinctia primita i-a confirmat-o. Cum au facut-o, de altfel, si nenumaratele scrisori de felicitare venite de la personalitati marcante ale Europei, cu aceasta ocazie, si carora printesa le-a raspuns plina de entuziasm.
Pe mormantul ei de la Menars, unde a fost inmormantata in prezenta familiei, scrie simplu: "Marthe Bibesco, ecrivain francais". Numai ca, in ciuda gloriei literare si a figurii sale proeminente in epoca, peste numele Marthei Bibescu, posteritatea a asternut atat in Franta, cat si in tara ei de origine, o uitare grea ca o lespede. Foarte putini dintre vizitatorii care ajung azi la Palatul Mogosoaia, de langa Bucuresti, se mai gandesc la ea.