In ianuarie al acestui an, in prima zi cand a nins in Bucuresti cu fulgi mari, adevarati, i-am facut o vizita scriitorului C. D. Zeletin. Aflata pe o straduta linistita dintr-un cartier aristocratic al capitalei, casa in care locuieste l-a gazduit candva si pe marele George Emil Palade, unchiul d-lui Zeletin, laureatul premiului Nobel pentru medicina din anul 1974. O casa frumoasa si primitoare, cu mobile vechi si multe carti, dar si cu multe povesti.
Gazda mea are, la randu-i, o cariera impresionanta: scriitor, profesor universitar, medic, traducator din lirica italiana si franceza, el insusi un personaj de carte.
Vorbim si timpul trece fara sa-l simt. Zgomotul pendulei e doar un contrapunct al calatoriei noastre in secolul trecut, care ne duce pe nesimtite de la Barlad in impresionantul Paris al sfarsitului de secol 19, si de aici inapoi la Bucuresti. Nu cred ca as fi putut avea parte de o ambianta mai potrivita si de un interlocutor mai avizat si mai fermecator decat domnia sa, pentru a vorbi despre familia Bibescu, a carei istorie se pierde in trecut. Volumul Principesa Elena Bibescu, marea pianista, semnat de domnul C. D. Zeletin, ne e un ghid pretios. Ascunde in paginile sale o munca titanica, de mai bine de 30 de ani de documentare, reverii si filtrari, de cautari asidue, pentru a gasi fiecare piesa lipsa si a reconstitui tabloul unei lumi fascinante, cosmopolite si complet disparute: nobilimea romaneasca din perioada imediat urmatoare Unirii Principatelor. O opera a unui "mozaicar", asa cum inspirat isi descrie autorul demersul, "care alege si fixeaza pe o suprafata micile patrate din smalturi felurit colorate sau din aur".
O inscriptie pe un mormant
Pentru C.D. Zeletin, povestea Elenei Bibescu a inceput demult, in anii copilariei, cand vara se ascundea sa invete in liniste, pe aleile Cimitirului Eternitatea din Barlad. Atunci i-a citit prima data numele, pe un mormant, fiicei lui Manolache Kostaki Epureanu, devenita, prin casatoria cu printul Alexandru Bibescu, principesa Elena Bibescu: "Intr-o nisa inalta de peste un metru se afla bustul in marmura al lui Manolache Kostaki Epureanu, realizat de sculptorul francez Ernest Dubois. Pe soclul lui am descoperit inscriptia misterioasa: "Pricipesa Elena Al. Bibescu, + 18 octombrie 1902"".
A mai avut o intamplare in copilarie, la Barlad, cel putin la fel de ciudata. Pe vremea cand colegii sai se intorceau galagiosi de la liceu, un tamplar, parca simtind sensibilitatea visatoare a acestui baiat, s-a apropiat de el si l-a intrebat daca ii place sa citeasca. Raspunsul afirmativ al copilului l-a facut sa-i aduca de indata un brat de carti, printre care si volumul lui Virgil Caraivan, Movila Rosie, aparut in 1913, la Tipografia Noua, Toricelli Slobozeanu din Barlad. C.D. Zeletin pastreaza inca aceasta carte, primita in dar cu peste 50 de ani in urma. A cartonat-o. O deschide emotionat la pagina 43 si imi arata portretul Elenei Bibescu, o femeie bruneta, cu ochi puternici si zambet rezervat, visator. E o fotografie rara, reprodusa peste ani pe coperta cartii pe care i-a consacrat-o principesei.
Despre Elena Bibescu, care a fost pe nedrept uitata, si in Franta, si in Romania, nu se stiau prea multe lucruri pana la publicarea pasionantului tom semnat de C.D. Zeletin. La mai bine de un secol de la moartea ei, aceasta carte monumentala ii va face dreptate fiicei lui Manolache Kostaki Epureanu si o va scoate din uitare.
Pianista Elena Bibescu
Exista putine informatii legate de instruirea muzicala a Elenei, dar un lucru e sigur: initierea in muzica a primit-o in copilarie, in atmosfera casei din Barlad si a linistitului conac de la Epureni. Apoi, Elena a absolvit stralucit Conservatorul de la Viena, fiindu-i eleva particulara celebrului pianist Anton Rubinstein.
Debutul fulminant al Elenei a avut loc pe 14 februarie 1873, pe scena Teatrului Mare din Bucuresti. Sala stralucea sub lumina candelabrelor, sobele imense si ornamentate, de teracota, incalzeau spatiul impunator in care se adunase toata lumea buna a capitalei. Tinerii aristocrati intorsi din strainatate adusesera cu ei in Capitala spiritul cosmopolit, iar un concert de pian era un eveniment monden si artistic deopotriva.
Prezenta, in loja mare a teatrului, a principelui Carol I si a sotiei sale, principesa Elisabeta, la concertul tinerei fete a ministrului de Justitie, Manolache Kostaki Epureanu, facea ca toata adunarea sa aiba si mai mult staif. Succesul Elenei a fost pe masura asteptarilor. Publicul si cronicarii s-au intrecut in superlative pentru interpretarea impecabila a pianistei scolite la Viena. Avea doar 18 ani. Cu parul negru, bogat, prins pe cap (era doar nepoata lui Costache Negri!), si-a facut aparitia intr-o rochie alba, lunga, cu un trandafir prins in piept. Audienta a fost cucerita de siguranta cu care si-a sustinut recitalul.
La scurt timp, Elena, careia i se prezisese o impresionanta cariera de pianista, va face o casatorie stralucita cu printul Alexandru Bibescu. Cuplul se va stabili la Paris, dupa moda vremii, unde tanara romanca se va bucura de sfaturile marelui pianist Franz Liszt, ce ii va aprecia la superlativ talentul. Dar cu toate ca si-a petrecut tot restul vietii in Franta, fiica lui Manolache Kostaki Epureanu va reveni an de an in tara si isi va vizita locurile natale, de care s-a simtit legata pana la moarte. Nu va renunta niciodata la muzica. Ea va ramane marea ei dragoste, chiar daca in concertele publice va aparea mai rar. Nu va refuza, in schimb, concertele caritabile, mai ales cand erau organizate in tara. In anul 1881, de pilda, Elena va raspunde invitatiei reginei Elisabeta de a veni la Bucuresti si a sustine un concert de binefacere in folosul "Societatii Elisabeta" si a Societatii Surorilor de Ocrotire. Scopul era unul nobil: strangerea de fonduri pentru a oferi adapost si hrana oamenilor saraci din capitala. E numai unul din multele exemple ce pot fi date. Concertul organizat sub patronajul reginei a avut loc tot la Teatrul Mare. Partea instrumentala i-a revenit principesei Elena Bibescu, iar cea vocala Mariei Assan, domnisoara de onoare a reginei. La conducerea orchestrei s-a aflat dirijorul Ludovic Wiest.
Impresiile de dupa concert, aparute in presa vremii, sunt extatice. Evenimentul fusese unul de senzatie, mai ales ca regele si regina ocupasera din nou loja regala. Cronicarul muzical al revistei "Lumea ilustrata", Claymoor, descrie extrem de plastic aparitiile vestimentare ale doamnelor. Astfel, suverana purta "o rochie ampla, de catifea-lutru, cu trena lunga, deschizandu-se spre partea din fata printr-un satin alb-galbui, brodat in jais crem si impodobit cu dantele de altadata, bustul batut in briliante si in par cu stele stralucitoare". Elena Bibescu era imbracata cu "o magnifica rochie de catifea rubinie, cu trena lunga, cu un tablier de satin alb, brodat cu perle, si in par cu o intreaga constelatie de briliante. Cand ataca pianul, toata sala era transportata". La sfarsit, o ploaie de buchete de flori s-a revarsat asupra scenei, iar Suveranii au chemat-o in loja pe pianista, pentru a o felicita calduros pentru reusita sa artistica. Sumele adunate in urma acestui concert extraordinar au fost, si ele, considerabile.
Elena a cantat si la vechiul Ateneu din Bucuresti, cladirea de langa Cismigiu, si la cel nou, in forma in care il stim noi astazi. In perioada in care impunatorul Ateneu Roman de vizavi de Palatul Regal era inca in constructie, principesa Bibescu s-a implicat activ in edificarea lui, nu doar artistic, ci a facut parte din comitetul de organizare al unor spectacole din care s-au strans sume importante pentru continuarea si definitivarea lucrarilor. Si a cantat, apoi, pe scena lui, in triumf.
Odata inaugurat acest edificiu, viata culturala romaneasca a capatat o si mai mare stralucire. Pe scena lui au urcat, inca de la inceputuri, nume sonore ale muzicii: George Enescu, Maurice Ravel, Arturo Toscanini, Richard Strauss, Bela Bartok, Yehudi Menuhin etc. La sfarsitul secolului 19, lumea romaneasca traia, cultural, la nivele occidentale.
Un geniu sub protectie: George Enescu
Dupa casatorie, tanara familie Alexandru Bibescu va locui, la inceputurile sale pariziene, pe bulevardul Saint Michel 73. Dupa 1877, se vor muta in imobilul de pe strada Courcelles 69, unde vor sta intreaga viata. Tot aici, Elena isi va inagura salonul artistic, devenit celebru in epoca, caci ii vor trece pragul artisti dintre cei mai importanti ai momentului: Franz Liszt, Richard Wagner, Ignatiu Paderewski, Anatole France, Marcel Proust, Claude Debussy, Maurice Ravel si multi altii.
In cartea sa, domnul C.D. Zeletin ii trece in revista si pe artistii vecini, de pe strada Courcelles, ai familiei Bibescu, alaturi de care amfitrioana canta adeseori, in salonul ei. Astfel, spre sfarsitul secolului, la numarul 22 a locuit compozitorul Ernest Chausson, apropiat al familiei Bibescu. Tot pe strada Courcelles avea sa se mute cu familia si doctorul Adrien Proust, tatal scriitorului Marcel Proust. In momentul stabilirii Elenei la Paris, Marcel Proust avea doi ani. El ii va frecventa ulterior salonul muzical, insa nu acesta este elementul biografic cel mai important legat de familia Bibescu, ci prietenia stransa a viitorului prozator cu cei doi fii ai Elenei, Emanuel si Anton. E vorba despre o densitate mare de artisti si de romani pe aceasta strada din Paris, caci domnul Zeletin ii mai pomeneste pe scriitorul Alexandru Odobescu si pe varul primar al printului Alexandru Bibescu, printul George Stirbei. Dar "gloria" culturala a salonului tinut de Elena Bibescu avea sa se implineasca odata cu venirea lui George Enescu, pe care printesa il va sprijini si proteja cu devotament.
In anii 1895-1896, cand tanarul roman i-a fost prezentat principesei, Jules Massenet, directorul Conservatorului de la Paris, ii vorbise deja Elenei despre talentatul ei compatriot, un tanar inzestrat cu daruri muzicale iesite din comun. Enescu se afla deja de un an si jumatate la Conservatorul din Paris.
La prima vizita pe care a facut-o pe strada Courcelles, George a fost insotit de tatal sau, Costache Enescu, iar debutul in salonul Elenei si l-a facut pe 9 ianuarie 1887, acompaniat de amfitrioana. Avea doar 6 ani! Vor urma alte concerte, la care vor canta impreuna, fie in salonul sau artistic, fie la Conservator sau in public. Legatura artistica si sufleteasca dintre cei doi se consolideaza din ce in ce mai mult, Enescu devenind un obisnuit al casei Bibestilor si considerandu-i pe cei doi fii ai acestora, Anton si Emanuel, frati ai sai. Sustinerea pe care Elena Bibescu i-a acordat-o a fost neconditionata. Avand un extraordinar fler artistic si o mare generozitate, printesa il va ajuta pe tanarul Enescu chiar sa-si gaseasca un apartament bun, in care sa poata sa locuiasca comod si sa studieze. Sunt marturii impresionante legate de afectiunea care i-a legat pe cei doi, in ciuda anilor care ii desparteau.
Astfel, intr-o zi geroasa de februarie, cand printesa il insotea pe Enescu spre un concert la care trebuia sa cante la vioara, aceasta va insista ca tanarul muzician sa-si ascunda mainile in mansonul ei de blana, ca sa nu-i inghete degetele.
In seara in care Enescu va debuta cu prima sa compozitie, Poema romana, pe scena celebrului Teatru parizian Chatelet, va pleca spre concert de pe strada Courcelles, de la resedinta Bibestilor, insotit de principesa. A fost o seara speciala, desi a existat si un incident. Din fericire, n-a fost grav si n-a stricat atmosfera sarbatoreasca. Cand dirijorul a ridicat bagheta, un nor de fum s-a raspandit in sala. Una dintre perdelele din culise luase foc. Spectatorii au fost imediat linistiti, iar focul stins. Dar printesa imperiala a Braziliei, contesa d'Eu, aflata in aceeasi loja cu Elena Bibescu, a lesinat din cauza fumului si a trebuit scoasa afara pe brate. Dupa acest intermezzo neasteptat, premiera Poemei romane, interpretata sub bagheta lui Edouard Colonne, a avut un succes fulminant, iar foarte tanarul George Enescu a fost chemat in repetate randuri la rampa, de publicul aflat in extaz, lucru rar intalnit la parizieni. Protectoarea sa mobilizase pentru acest eveniment tot Parisul. Ziarele scrisesera despre repetitiile tanarului roman si anuntau un triumf. Dupa premiera, Elena va organiza acasa la ea o receptie grandioasa in cinstea protejatului sau, George Enescu, si a maestrului Edouard Colonne, cel caruia i-l recomandase pe muzician cu ceva timp in urma. Fara el, debutul lui Enescu n-ar fi avut atata vizibilitate.
Efectul acestei desfasurari de forta a fost pe masura asteptarilor: concertul lui Enescu a trecut drept un succes rasunator. S-au scris despre el aproximativ 46 de cronici, iar rezervele au fost nesemnificative.
Incepea epoca recunoasterii talentului de compozitor al lui Enescu. Triumful premierei se datora, intr-o mare masura, si generoasei sale sustinatoare, principesa Elena Bibescu, prima care a insistat, in varietatea de insusiri muzicale ale tanarului artist, asupra celei de compozitor. Posteritatea i-a confirmat intuitia.
Dar, ca o ironie a sortii, la batranete, Enescu era cat pe ce sa uite numele protectoarei sale, Elena Bibescu, in convorbirile pe care le-a avut cu Bernard Gavoty ("Amintirile lui George Enescu"). Tocmai pe ea! Si-a dat seama de grava omisiune abia dupa ce pusese punct ultimei fraze a cartii. Poate din cauza parerilor de rau care l-au cuprins, isi va exprima atunci dorinta recuperatoare ca intreaga sa opera, de pana la Oedip, ce nu purta vreo dedicatie, sa fie dedicata memoriei printesei.
Familia Bibescu
Principesa Elena Bibescu a murit tanara. S-a stins in 1902, la doar 47 de ani, in urma unei suferinte provocate de un cancer la stomac. Pentru a intregi portretul familiei si a intelege care era atmosfera spirituala din casa si salonul Elenei Bibescu, celebru in capitala franceza a anilor de atunci, trebuie amintit si faptul ca sotul acesteia, Alexandru Bibescu, avea doua mari pasiuni: biblioteca si muntele. Era poet, filolog si impatimit bibliofil. Pasiunea pentru cartile vechi si sumele cheltuite pentru achizitii rare si costisitoare l-au facut sa fie posesorul uneia dintre cele mai mari si mai pretioase biblioteci particulare din Franta acelor ani. In 1895, ea era apreciata ca avand 10.000 de volume de bibliofilie. Incepuse sa sufere chiar de un fel de manie de colectionar. Va trai pana la 70 de ani si se va recasatori, la cativa ani de la moartea sotiei sale, cu o cantareata de opereta pe care o chema, paradoxal, tot Helene (nascuta Reye).
Ma uit cu domnul C.D. Zeletin la fotografiile familiei si ale prietenilor Elenei. Intr-una din ele, stand unul langa altul, sunt cei doi fii ai printesei, Emanuel si Anton. Frumosi amandoi, cu fizionomii nobile, e greu sa-ti imaginezi, totusi, doi frati mai diferiti ca personalitate. Prietenia lor profunda cu Proust a intrat deja in istoriile literare. Indelungata corespondenta dintre ei reflecta afinitatile spirituale dintre cei trei, increderea si atasamentul pe care il acorda scriitorul prietenilor sai romani. Anton si Emanuel citisera primii Swann, o bucatica din ceea ce avea sa devina monumentala opera In cautarea timpului pierdut a lui Proust. I-a cucerit, pur si simplu. Fratii au avut apoi un rol important in publicarea primelor volume ale romanului sau de catre Bernard Grasset, si asta in conditiile in care scriitorul primise refuzurile a doi editori francezi. Din corespondenta dintre Anton Bibescu si Marcel Proust mai aflam si ca scriitorul a intentionat in repetate randuri sa vina in Romania, la mosia Bibestilor de la Corcova, in Mehedinti. I se parea exotic acest tinut, poate si pentru ca i se spusese ca desi n-ar dispune de comoditati, ar fi de o frumusete fara margini. Va ramane insa doar o destinatie imaginata cu ochii mintii de Proust si niciodata atinsa.
Privirile ni se opresc asupra unui portret al Elenei Bibescu, semnat de pictorul Henri Martin, unul dintre parintii postimpresionismului. O infatiseaza pe printesa in ultimul sau an de viata, palida, trasa la fata, cu parul prins intr-un coc in varful capului. Un chip aproape fantomatic. Suferinta si presimtirea mortii fac acest portret sa para straniu si nelinistitor.
Domnul C.D. Zeletin imi povesteste ca l-a vazut initial in salonul Priscillei Hodgson (nascuta Bibescu, fiica lui Anton si unica nepoata directa a principesei), de pe Quai de Bourbon 45, pe care a vizitat-o in mai multe randuri. L-a privit indelung. In anul 2002, Priscilla Hodgson moare la Paris. Peste 7 ani, autorul cartii despre Elena Bibescu e anuntat de un prieten de la Paris ca un tablou cu un nume vag, Une princesse Bibesco, a fost scos la licitatie in capitala Frantei. Se informeaza si afla ca este chiar tabloul pe care-l stia din casa nepoatei Elenei. Intreaba de pret: 5000 de Euro. Pare un chilipir. Nu sta pe ganduri. Ia imediat legatura cu directoarea Muzeului George Enescu, care isi doreste sa achizitioneze portretul pentru muzeu, si il roaga pe domnul C.D. Zeletin sa-i ajute cu licitatia.
Straniul chip al Elenei Bibescu, principesa care avea sa sprijine pasionat inceputurile carierei pariziene a lui George Enescu, a ajuns, in felul acesta, acasa, si inca in locul cel mai potrivit cu putinta. Muzeul Enescu din Bucuresti.