- Ati citit, de-a lungul timpului, sute sau chiar mii de carti. Dintre toate povestile de dragoste ale literaturii, pe care v-ar fi placut sa o traiti ?
- Oh, e greu de spus. Mi-au placut, desigur, povestea lui Romeo si a Julietei, a lui Tristan si a Isoldei, a Francescai da Rimini si a lui Paolo Malatesta, dar totusi le-am simtit foarte departe de mine. Nu era genul de dragoste pe care sa o doresc pentru mine. Eu sunt o romantica anti-romantica. Dispretuiesc melodrama, dar imi place dragostea, cu ritualurile ei. Chiar acum, la varsta mea matusalemica, imi plac romanele si filmele de dragoste (dar nu cele siropoase). Mi-e rusine de mine, dar mi se mai intampla la unele filme sa-mi simt ochii umezi. E cam romantios ce zic, iar romantismul e azi repudiat.
- Sa se fi pierdut ceva de-a lungul timpului, atunci cand vine vorba de dragoste?
- Da, categoric. S-a pierdut acea nota romantica pe care o presupune dragostea, acea nota cavalereasca si visatoare. S-a pierdut misterul. Or, dragostea se naste din mister, din putin necunoscut, din asteptarea aceea incarcata de magie. Parca si imbracamintea de altadata avea in ea ceva mai voluptuos. Nu ascundea chiar tot, existau decolteuri, falduri, rotunjimi, in care ghiceai promisiuni, care trezeau dorinta unui barbat. Dar nu asta mi se pare grav, ci faptul ca azi sentimentul a fost substituit de senzualitate. Oamenii isi vorbesc doar cu trupurile. Unde s-a pierdut placerea de a comunica? Unde s-au pierdut deliciile conversatiei? Azi se traieste cu simturile, nu cu simtirea. Nu sunt o paseista si nu vreau sa idealizez mentalitatea vremii mele. Doar constat ca omenirea isi pierde treptat idealurile: cel patriotic, cel intelectual, chiar si pe cel mai marunt, al familiei.
- Cum era familia din care proveniti? Parintii dvs. se iubeau?
- Nu doar ca s-au iubit, dar au si trait toata viata intr-o armonie exemplara. Erau amandoi de cultura germana. Tata studiase la Leipzig, Academia Comerciala, mama urmase un pension german, la maici. Au fost logoditi vreme indelungata, in care au schimbat multe scrisori in limba germana. Pe la 11, 12 ani, invatasem limba, si marea mea placere era sa citesc aceste scrisori, cu superba caligrafie ronda. Erau nemaipomenite. Cand legionarii au inceput sa faca perchezitii in case, odata cu dictionarul Larousse primit in dar de ziua mea, mi-au confiscat si cutia de scrisori, care imi hranise atata vreme fantezia sentimentala.
- Ati copilarit la Roman, o urbe de provincie destul de cosmopolita. Cum era orasul in tineretea dvs.?
- Marea atractie a orasului in vremea aceea era Gradina Mare, unde fanfara militara canta duminica valsuri de Strauss. Erau niste alei frumoase acolo, cu copaci batrani, care toamna se imbracau intr-un galben electric. Nu existau televizoare sau telefoane in vremea aceea, dar existau doua cinematografe. Si mai exista ceva atragator in Roman, magazinul de cristaluri al domnului Blecher, unde mama ma lua adesea, ca sa cumparam portelanuri de Sevres sau pahare de Baccarat. Imi placea la nebunie magazinul ala. Cand mergeam seara, la ora asfintitului, soarele se rasfrangea in zecile de pahare si sticle si se nasteau intre ele curcubee incredibile. Domnul Blecher ii povestea mamei despre cum fiul sau, tintuit la pat de tuberculoza, scrie romane pe o scandura si e vizitat de diverse personalitati din Bucuresti. Mama n-a inteles mare lucru din romanele lui Max Blecher, cum n-a inteles aproape nimeni in epoca. Mult mai tarziu, cand le-am citit si eu, m-au tulburat teribil. Ce scriitor complex!
- Va mai amintiti primele emotii ale indragostirii?
- Intamplarea face ca am fost eleva unui liceu cu o disciplina barbara. Nu aveam voie sa mergem pe strada neinsotite, nu aveam voie sa iesim la cinematograf, nici chiar in Gradina Mare nu ne era permis sa intram singure. Dar sigur, cu toate rigorile vremii, tot exista dragoste, si era, ca sa zic asa, una din zonele cele mai atractive ale existentei noastre. (rade) Imi amintesc ca la 10 ani am notat intr-un mic calendar urmatoarea fraza: "Azi, la Gradina, am avut o aventura cu Sandu. Mi-l place!". Aventura era ca intalnisem un baiat de 12, 13 ani, care probabil m-a salutat si probabil ca mi-a zambit. O fericire maxima, care m-a tulburat si din care m-am hranit luni in sir. Ma amuza si acum forma etimologica de dativ cu acuzativ pe care o gasisem atunci. Ei bine, "mi l-a placut" pe Sandu ani de zile, in care am tot schimbat priviri. Stiam insa ca atractia nu e reciproca. Eram doar o ratusca urata la vremea aia, nu stiu ce ar fi putut vedea la mine. Daca mi-ar fi adresat vreun cuvant, cred ca mi-as fi inghitit limba de timiditate. Dar cultivam la modul cel mai dramatic iubirea mea ascunsa. Incepusem sa citesc tot felul de romane de dragoste si capatasem convingerea ca dragostea e ceva vital, ca fara ea esti un om incomplet, mutilat sufleteste. Traiam, desigur, o fantasma, dar o amplificam. Ca sa pot exista cat mai deplin, iubeam tot mai tare. Totul s-a sfarsit tragic, in clasa a 4-a de liceu, cand ne-a venit o colega noua, refugiata din Basarabia, care avea acelasi nume de familie ca si mine, adica Stein. Era de o frumusete ireala. Un par negru, lucios, ondulat, cu niste ochi limpezi si verzi si o dantura de reclama de pasta de dinti. Era atat de frumoasa, ca Sandu s-a indragostit iremediabil de ea. Am suferit nebuneste. O uram, fiindca mi se parea ca mi-a uzurpat totul. Imi luase dragostea mea wertheriana pentru Sandu si imi uzurpase si popularitatea printre colege - eu eram premianta clasei, toti ma considerau cultivata, colegele ma stimau -, fiindca Sandu incepuse sa-i scrie scrisori, iar ea le citea in clasa. Dar cel mai tragic a fost ca mi-a uzurpat si numele. Si uite asa, imediat dupa razboi, Sandu s-a casatorit cu o fata cu numele meu, care nu eram eu. Am intrat deci cu stangul in viata sentimentala. Dar n-a trecut mult si am cunoscut prima adevarata mare iubire.
- De data asta a fost o iubire impartasita?
- Din fericire, da. S-a intamplat ca au intervenit legile rasiale si am fost data afara din liceu, pe motiv ca eram evreica. Dar foarte repede s-a format un liceu evreiesc intr-o casa particulara, cu profesorii evrei eliminati si ei, la care s-au adaugat o parte din intelectualii de varf ai Romanului, care au devenit profesori de diverse materii. A fost extraordinar acest liceu, pentru ca intre profesori si elevi erau relatii directe, mult mai calde. S-au ocupat de noi cu multa daruire, ne aduceau discuri, albume de arta contemporana, ne imprumutau carti. Dar, am uitat sa mai spun, liceul acesta mai avea ceva grozav, era mixt! Acolo l-am intalnit pe Florin, o chintesenta a tuturor calitatilor care ma farmeca pe mine la un barbat. Era foarte cultivat, foarte manierat, foarte inteligent (totul era "foarte", traiam la superlativ!) si destul de frumos, ceea ce ma interesa insa prea putin atunci, fiindca mi se parea un lucru de suprafata. Ne-am placut mult unul pe altul, chiar de la inceput. A fost o dragoste foarte frumoasa si pura, cum numai la 16 ani poti cunoaste. Intre timp, masurile impotriva evreilor se inasprisera, casa ne fusese rechizitionata, iar noi ne mutaseram undeva la periferia orasului. Desi ne vedeam zilnic la liceu, in fiecare dupa-amiaza, Florin traversa orasul sa ajunga la mine. Stateam amandoi lungiti si lipiti unul de altul si citeam Proust. De dragul lui, am facut si primele madlene din viata mea. Imi amintesc si acum aroma lor dulce, de coaja de lamaie si migdale. Seara, dupa ce ne desparteam, ne scriam scrisori, pe care ni le inmanam a doua zi personal. Imi scria versuri foarte frumoase in limba franceza.
- Intre timp, Romania intrase in razboi. Cum se simteau anii aceia la Roman?
- Razboiul a insemnat ceva cumplit pentru familia mea, care a indurat privatiuni teribile. Tata, care fusese director de banca, fusese dat afara. Mama a vandut tot ce era de valoare, mobilele Biedermeyer, cristalele si oglinzile venetiene, ca sa poata cumpara faina, ulei si ce ne mai trebuia. Nenorocirile ne ajungeau la urechi, se zvonea ca Romanul e pe lista de orase de unde vor fi trimisi in lagare evreii. Chiar fratele meu mai mare fusese trimis intr-un lagar de munca fortata, dar se intorsese. Mi-e si rusine azi cand povestesc ca, in tot rastimpul asta de patru ani, eu si Florin eram indragostiti nebuneste, ne traiam visul de dragoste, in ciuda istoriei, pe care o percepeam doar vag si voalat, ca printr-o perdea foarte fina. Si s-a terminat razboiul, ne-am dat bacalaureatul la liceele de stat, iar Florin a plecat la facultate la Bucuresti, cu doua luni inaintea mea. Cand am ajuns eu in capitala, am gasit un Florin complet schimbat, ametit cu totul de mirajul orasului mare, de zecile de studente de la Drept, frumoase si emancipate. Pana la urma, mi-a scris o scrisoare frumoasa si socanta, in care imi spunea ca ma va iubi toata viata, ca voi ramane in sufletul lui, bla, bla, dar ca trebuie sa fie liber, ca sa guste din toate tentatiile vietii.
- O lovitura cam dura. Cum ati primit-o?
- Am suferit cumplit. Ani in sir. Sigur, in Bucuresti am dat de bucuria studiului, de placerile studentiei. Si incet-incet, am inceput sa fiu curtata, sa mai ies la teatru sau la cate un bar sa dansez. Dar lovitura a fost teribila, m-a parjolit pe dinauntru, a fost o suferinta mocnita, care m-a chinuit vreme indelungata, pentru ca si dragostea mea pentru Florin fusese pe masura.
- Casatoria cu jurnalistul Marius Ralian e un alt capitol al vietii dvs. A fost tot o mare dragoste?
- A fost o altfel de dragoste, de alta esenta si calitate, dar tot o mare dragoste, si inca una mult mai adanca. L-am cunoscut in timp ce lucram la Ministerul Culturii, la o cantina la care eram afiliata. Un tanar finut, cu o figura de intelectual cu ochelari, care ma fixa foarte insistent. Mi-am dat seama ca nu indrazneste sa-mi vorbeasca, fiindca e foarte timid. Avea sa-mi marturiseasca mai tarziu ca a crezut ca suntem doua surori, care seamana mult intre ele, si ca nu se putea hotari pe care o place mai mult. Aveam pe vremea aceea doua paltoane, prefacute din paltoanele mamei, pe care le alternam, eram foarte cocheta si-mi schimbam coafurile. (rade) Foarte curand, am constatat ca ne plac aceleasi carti, ca iubim aceeasi muzica si ca ne potrivim foarte bine in toate.
- Spuneati ca ati trait o iubire foarte diferita. La ce va referiti, de fapt?
- Da, am cunoscut iubirea conjugala, care e diferita, fiindca e fundamentata pe multa empatie. Sigur, ea incepe tot cu pasiune, dar cu anii se transforma intr-o afectiune foarte adanca, aproape ca traiesti prin celalalt, ca te identifici cu el. Respiri prin el.
- Ati avut o casnicie extrem de durabila, mai bine de 60 de ani de trai impreuna. Ati detinut un secret anume?
- De vina o fi fost si consecventa si constanta mea. Marius m-a iubit insa foarte mult. Iubeam la el iubirea lui pentru mine. Stiu ca e o forma de narcisism, dar, efectiv, iubeam iubirea lui pentru mine. Cred ca am fost si destul de inteleapta sa stiu sa fac concesii, chiar si compromisuri, pentru ca e nevoie de ele in sase decenii de casnicie. E nevoie sa stii cand sa inchizi ochii si cand sa-i deschizi larg. Si sotul meu a facut concesiile lui, ca sa indulceasca contradictiile, contrastele si controversele dintre noi. Le-a trecut cu vederea sau le-a uitat, pur si simplu. Apoi, au mai existat si mici derapaje, dar au fost mereu cu intoarceri pocaite la matca. Pentru ca iti dai seama ca acolo e viata ta, desi tentatiile sunt multe.
- N-a intervenit rutina? Se poate pastra dragostea la fel de vie atata vreme?
- Rutina e periculoasa, fiindca toceste pasiunea. De aceea, intr-un cuplu e nevoie si de mult rafinament femeiesc, de a sti sa fii mereu alta, sa te reinnoiesti, sa te reinventezi, sa mai atati focul, cand ameninta sa se stinga. Aveam si noi ritualurile noastre de dragoste. Erau mici gesturi intre noi, care ma fermecau si care starneau pasiunea. Marius avea obiceiul sa-mi scrie biletele. Mi le pitea in tot locul: sub farfurie, in poseta, sub perna, le lega la gatul catelului nostru. Erau extraordinare. Pe ultimul l-am gasit dupa moartea lui. Se apropia ziua mea de nastere. Am umblat intr-o poseta in care nu mai umblasem de ani de zile, si am gasit inauntru un biletel cu o declaratie superba. A fost ca un mesaj primit de dincolo. Dar, ca sa revin, mai intensa decat rutina devine, cu timpul, nevoia de celalalt. Intervin tot felul de spaime omenesti, de care nu vorbeste nimeni: spaima de boala, spaima sa nu i se intample ceva, spaima ca te lasa si ramai singur. Timpul te face absolut dependent de celalalt, ca de un drog. E o nevoie inexorabila de a fi cu celalalt, totul devine foarte intens. Si asta se intampla mai ales cand nu exista copii, cand nu poti imparti dragostea ta si cu altcineva.
- Ati impartit-o insa cu marea dvs pasiune: traducerile. Cat au concurat ele cu iubirile dvs. lumesti?
- Traducerile au fost pentru mine o viata paralela. Am tradus pana acum 114 carti. Am facut-o si inca o fac cu o pasiune enorma. A fost pentru mine o forma de evaziune. Ma transpuneam cu totul in lumea aceea de hartie. Cand ma desparteam de o carte, parca ma desparteam de o prietena. Eram cam tradatoare insa, treceam usor la alta prietenie (rade). Am capatat datorita acestei pasiuni o mentalitate livresca. Cateodata, viata din carti mi se pare mai reala chiar decat cea pe care o traiesc. M-am perindat prin sute de vieti de oameni pe care le-am asimilat, pe rand, si le-am trait efemer. Sigur, a fost o pasiune devoratoare de timp. Imi manca mai ales din timpul dedicat gospodariei. Dar sotul meu mi-a inteles-o. Nu mi-a cerut niciodata performante gospodaresti. Gateam din cand in cand si eram foarte mandra cand el aprecia mancarurile mele. Dar puteam la fel de bine sa mancam ce avem in frigider sau sa fugim la restaurant.
- Si apoi, neavand copii, v-ati bucurat, oricum, de mai mult timp liber.
- Ceea ce a fost o pedeapsa divina pentru egoismul meu. Mi-as fi dorit enorm sa am copii. Dar intamplarea a facut ca ne-am casatorit imediat dupa razboi. Eram inca studenta. Locuiam intr-un apartament la comun, cu inca doua familii, si slujba de la minister era foarte solicitanta. Mi-am tot zis cand o sa am timp, cand o sa am o casa a mea, atunci o sa fac un copil. Si-n tot timpul asta, am facut ce-am facut sa ma impiedic. Mai tarziu, cand am fi vrut amandoi si am incercat sa facem un copil, n-am mai putut. Viata fara copii la batranete este foarte searbada.
- Sotul dvs. s-a stins din viata acum trei ani. Cum suportati singuratatea la varsta dvs.? Sunteti o fire autonoma sau va e greu?
- Oh, nu. Am prietene care se simt bine singure si n-au nici o problema. Mie insa singuratatea de acum mi se pare absolut ingrozitoare. Dupa ce timp de 60 de ani imparti totul in doi, si binele, si raul, si uratul, si frumosul, nu ai cum sa mai fii autonom. Se spune ca timpul mai atenueaza durerea pierderii cuiva drag. Eu insa parca ii simt lipsa tot mai tare. Si amintirile parca ma invadeaza mai mult ca altadata. Cateodata am impresia ca aud in pat respiratia unui om care doarme langa mine. Mi se mai intampla inca sa ma trezesc dimineata si sa ma uit in pat spre locul lui, sa vad daca e treaz sau mai doarme. Imi lipseste enorm comunicarea profunda cu cineva care sa-mi fie apropiat. Eu nu-mi sunt suficienta mie insami. Am avut mereu nevoia sa fiu completata sau confirmata. N-am fost cu adevarat intreaga decat in doi. Nu am pe nimeni acum, nu am familie, nu tremura nimeni pentru viata mea, nu se agata nimeni afectiv de mine. Imi lipseste o sora sau un frate, un umar pe care sa-mi pot lasa capul. Sunt pur si simplu inconjurata de vid. Longevitatea inseamna si asta: sa-i vezi pe toti cei dragi murind in jurul tau.
- Credeti ca exista ceva dupa moarte? Ca ar fi posibila o reintalnire cu toti cei pe care i-ati iubit?
- Din pacate, sunt mult prea rationala ca sa pot crede asa ceva. Ar fi o mangaiere extraordinara pentru mine sa pot s-o fac. As vrea mult, dar... dupa moarte nu mai exista nimic! Nu... nu stiu.. astea sunt misterele firii. Nu cred nici in reincarnare, nici in metempsihoza. Nu cred nici in osandele iadului, nici in recompensa raiului. Cred in nimic, in neant, in moartea materiei, care se preface in praf si pulbere.
- Si asta nu va sperie?
- Ba da. Batranetea vine cu fel de fel de spaime. Si, fiindca nu ai cui le impartasi, ele se amplifica. Sunt spaime de boala, spaime fiziologice. Nu e propriu-zis teama de moarte. Cateodata, chiar am sentimentul de impacare. Imi vine si mie sa zic, precum Schiller, "Maurul si-a facut datoria. Maurul poate sa plece". Am avut o viata lunga si plina, acuma gata! Nu e teama de moarte, ci de necunoscut, de ce ma asteapta, de cat de constienta sau nu s-ar intampla sa ma gaseasca.
- Si totusi, sunteti o vitalista. De unde va luati bucuria de a trai?
- De unde? Din unele ingrediente care se gasesc in aluat. (rade). Cat o fi viata de ambigua si absurda, e totusi frumoasa. Si eu stiu sa ma bucur de ea. O carte buna, o muzica frumoasa, un om placut, o discutie interesanta, o floare, un catel - si iata ca merita sa traiesti!
Fotografii din arhiva d-nei Antoaneta Ralian