"Povara de-a fi roman"
Am fost, si eu, in Harghita, alaturi de colegii mei de la "Formula AS". Am fost la Polul Frigului din Romania. Mi s-a parut atat de indepartat acest loc, incat este ca si cum as fi fost si m-as fi intors tocmai de la capatul lumii. Si, cu toate acestea, n-am facut decat cateva ore de la Bucuresti pana acolo, in inima tarii, in inima ei de gheata. De cand m-am intors, mi-am dat seama ca nu drumul este lung pana acolo, ci nesfarsita a fost asteptarea si dorinta de a cunoaste si a simti adevarata fata a acelui loc. Un loc despre care foarte rar, nepermis de rar, aflam vesti. Vesti oficiale. Ca si cum n-ar fi la doi pasi de noi, ca si cum un zid de tacere ne-ar desparti pe noi, cei din capitala tarii, de viata si grijile oamenilor ce traiesc in acele locuri. Ca si cum locul acela ar trebui tinut ascuns, ca o rusine pe care o tii departe de ochii celor ce-ti vin in vizita. Mai bine sa nu vezi, mai bine sa nu stii, mai bine sa nu simti, cum dincolo de zambetele "kedvese", se ascund atatea frustrari, umilinte, taceri si tristeti inlacrimate.
Romanii din acele locuri duc o mare si nobila povara pe umeri, zilnic. Povara suprema ca sunt romani, ca painea lor se cheama paine, ca apa lor se cheama apa, ca prietenia este prietenie. Iar despre asta, nimeni nu spune nimic, nici la radio, nici la televizor, nici in presa. Se vorbeste in soapta, se vorbeste cifrat, se vorbeste cu jumatati de masura. Si-atunci, nu afli decat jumatati de adevar. De aceea trebuie sa ajungi acolo, ca sa vezi si sa intelegi tu, cu mintea ta, ceea ce este de inteles, si nu sa crezi ceea ce incearca altii sa-ti prezinte drept realitate. Cea mai mare durere a romanilor de aici este sentimentul parasirii si abandonului. Leacul pentru aceasta ar fi de gasit (in cea mai simpla forma) in mesaje si scrisori venite pe adresele lor, din toate colturile tarii. Scrisori de sustinere, de imbarbatare, de prietenie. Mesaje care tin loc de o mana intinsa la nevoie, de-un zambet cald, de-o vorba buna.
In anii trecuti, am mai calatorit prin sate din Harghita si Covasna. Am gasit si atunci biserici goale, in care preotii romani tineau slujbele insotiti doar de ingeri, caci enoriasii sunt din ce in ce mai putini. Am intrat, si atunci, si acum, in pravalii, in care painea cea de toate zilele se numeste "kenyer", in care apa se cere "viz" si prieteniei i se spune "baratsag". Am fost in locuri de-o saracie induiosatoare si inspaimantatoare, asa cum sunt toate acele locuri din tara in care s-au inchis minele, dar am vazut si gospodarii inchegate, locuri de-o frumusete covarsitoare, ninsori dumnezeiesti, brazi frumosi ca-n povesti. Si-atunci, ma intreb, care este totusi taina acestor locuri aflate in mijlocul tarii, ca si cum ar fi in inima inimii ei? Care este ritmul dupa care bate aceasta inima? Ce se ascunde sub pojghita de gheata ce pare ca a incremenit sufletele tuturor, intr-o lunga si nesfarsita asteptare a ceva ce nu mai vine si nu se mai implineste?
In calatoria de acum, am descoperit mai multe decat in anii trecuti, acolo, la Polul Frigului din Romania. Sub pojghita de gheata ce-a crescut din indiferenta ocarmuitorilor de la Bucuresti, am simtit inima vie a locului ce tresalta la orice vorba romaneasca. Si-am mai descoperit, de cand am ajuns acolo, ca inima mea bate in ritmul acelei inimi. Si-mi dau seama ca nu mai am voie sa uit nici macar o clipa cat de greu este pentru fratii nostri din Covasna si Harghita sa-i spuna painii, paine, si inimii, inima.
OTILIA TEPOSU
"Vrei pamant? Du-te dincolo de Carpati!"
Pentru mine, a fost cea mai emotionanta, dar si cea mai dureroasa intalnire cu cititorii. O sala de teatru plina ochi. Cititori, in totalitate romani, de toate varstele, unii dintre ei veniti de departe, din alte orase ale judetului. Noi, cocotati pe scena, in bataia unor lumini orbitoare, ca la un interogatoriu brutal. Auzeam voci din sala, dar nu vedeam nici un chip. Ca si cum totul ar fi fost dinadins pregatit, pentru a nu putea distinge fetele unor romani dornici sa ne spuna adevarul lor plin de durere. O strategie vicleana, pentru ca totul sa fie doar un dialog rece si gaunos. Si totusi, intr-un tarziu, cineva si-a iesit din fire si a strigat: "Stingeti reflectoarele!". Abia atunci cand pe scena s-a facut intuneric, am putut zari acele sute de chipuri. Abia atunci am simtit teama si disperarea din privirile lor. Sute de oameni ne sorbeau plini de speranta, implorandu-ne parca sa-i salvam. N-am vazut niciodata atata teama si durere la un loc, n-am simtit niciodata atata compasiune pentru niste oameni care spera din toti rarunchii sa-i putem ajuta. N-am avut niciodata atatea remuscari pentru rostul meu de jurnalist, atat de formal si amagitor. "Ne simtim in exil, in propria noastra tara!". Vorbele astea pline de durere, spuse de o femeie din spatele salii, imi suna si acum in urechi, ca dangatul unui clopot care anunta o mare urgie. Femeia aceea a rupt, in sfarsit, tacerea. Da, intr-un oras in care toata administratia locala e in mainile maghiarilor, romanii nu se pot simti niciodata acasa. Am vazut aici romani care asteapta cu lunile ca sa obtina un aviz de la consiliul local, o aprobare, o banala hartie pentru te miri ce, spre deosebire de maghiari, care iau numaidecat orice patalama. Am intalnit aici romani care fac cursuri de limba maghiara. Am gasit aici sate intregi in care biserica ortodoxa sta gata sa cada ori mormintele de romani au numele pocite, in maghiara. Am ascultat aici povestea unui roman care a vrut sa cumpere o bucata de pamant de la parohia catolica a unui sat in totalitate maghiarizat. O poveste naucitoare, care se sfarseste brusc, cu replica implacabila a unui preot maghiar: "Sa cumperi tu, aici? Du-te dincolo de Carpati, daca vrei pamant!" Am vazut aici dealuri si paduri intregi, cumparate de unguri si imprejmuite cu garduri uriase, prin care nu trece nici musca. Am intalnit aici romani care se tem ca de moarte sa vorbeasca, sa-si verse amarul lor cel mai greu. Am vazut pe aceste meleaguri copii de romani care nu stiu o iota din limba lor materna. Toti acesti oameni se simt parasiti in propria lor tara. Da, se simt de parca ar trai in exil. De douazeci de ani, nimeni nu ii asculta, nici un guvern nu-si apleaca urechea la dramele lor. Televiziunile toate se intrec in stiri frivole, barfe slinoase si talk-show-uri de birt. Ca si in cazul Rosia Montana, nimeni nu vede si nu aude nimic. Si toate astea, pana intr-o zi, cand poate vom ajunge sa ne simtim acolo si noi, ceilalti, ca niste turisti intr-o tara straina. A fost, pentru mine, cea mai dureroasa intalnire cu cititorii. In sala aia de teatru, am vazut sute de chipuri tematoare, care parca ne implorau cu privirea, asteptand raspunsul nostru ca pe o mangaiere izbavitoare. Tot ce le-am fagaduit ca vom putea face pentru ei este perseverenta cu care vom scrie si povesti lumii intregi despre dramele lor. Altminteri, intr-o tara condusa de surzi si de orbi, vor fi condamnati la uitare.
CATALIN APOSTOL
Impresii dintr-un tinut romanesc ocupat
Am revenit in Harghita dupa trei, patru ani, si totul mi-a aparut mai sumbru decat la precedenta calatorie. Nici iarna senina, nici cumintenia orasului Miercurea Ciuc, nici drumurile mult mai bune, nici amabilitatea rarilor secui vorbitori de romana nu mi-au atenuat senzatia dureroasa ca sunt intr-o tara ocupata. Am mai trait-o o singura data cu aceeasi intensitate, in urma cu un deceniu, la Cernauti, in rapita Bucovina de Nord. Aceeasi frica, aceeasi neputinta in fata comportamentului discretionar al autoritatilor, aceeasi opinie ca orice zbatere e inutila, acelasi sentiment ca au fost abandonati pe vecie de Bucuresti existau si acolo, la romanii din Bucovina furata. Dar si acelasi patriotism curat, acelasi atasament fata de Biserica - vazuta ca mama izbavitoare - si acelasi elan pentru evenimentele culturale - prin care isi mai pot afirma identitatea. Singurul lucru pe care poti sa il faci in asemenea imprejurari dureroase este sa transmiti un mesaj de solidaritate si de speranta. Este vital pentru romanii din Harghita si Covasna sa constientizeze ca nu sunt singuri - nici in suferinta, nici in dorinta de a ramane romani pe pamant romanesc - si sa-si pastreze nadejdea. Daca unim prin linii imaginare ranile romanitatii, deasupra Romaniei si in imediata vecinatate a granitelor ei actuale, ni se arata o cruce dubla. O cruce a Sfantului Andrei, din Maramuresul istoric pana in Cadrilater si de la Chisinau pana la Malainita, in Valea Timocului, si o alta cruce, de la Cernauti pana la Veliko Tarnovo, si de la Gyula pana la Odessa. Amandoua crucile trec peste inima tarii, Harghita - Covasna, in care se implanta tot mai adanc pumnalul maghiar. Romanii sunt prigoniti pentru ca sunt romani, inauntrul Romaniei, aproape la fel de mult ca in afara ei. In timp ce politicienii romani de la Bucuresti privesc in alta parte, ca sa nu-si irite partenerii sau viitorii parteneri de guvernare: UDMR. Romanii transilvaneni insa au o lunga istorie de prigoana si au rezistat mereu cu rabdare si rugaciune. N-o mai fi mult pana ce aceste virtuti isi vor arata iarasi roadele.
CLAUDIU TARZIU
Fotografii de LIVIU CAMPEAN