Bogdan Cosa
"Mi-ar placea foarte mult sa ma indragostesc de o islandeza"
- 23 de ani, masterand al Facultatii de Litere din Bucuresti, publicist si autor al romanului "Poker" (Ed. Cartea Romaneasca, 2011) -
Iubesc tara asta, sunt legat prin insisi pasii pe care-i fac in fiecare zi de mai bine de douazeci de ani pe pamantul ei. Acesta este principalul motiv pentru care sunt inca aici, in ultimul meu an de studii la masterat. E o senzatie concreta, fizica si reala, insa foarte greu de explicat, ca si cum as incerca sa conving un orb de ce am ales sa-mi cumpar o camasa vernil si nu una bleumarin sau maro.
Imi place sa ma trezesc in fiecare dimineata si sa dau drumul la radio in bucatarie, cat timp pregatesc micul dejun, sa aud cum va fi vremea in Bucuresti si in tara, ca sa stiu cu ce ma-mbrac, sa aud stirile intr-o limba care nu ma supune nici unui efort suplimentar de memorie sau de atentie, la fel cum imi place sa incui de doua ori usile si sa trag zavorul peste poarta, sa ma asigur ca nimeni n-o sa-si faca drum printre lucrurile mele peste zi. Sa imi cumpar cu ultimii bani doua merdenele, una pentru acum, una pentru mai tarziu, si sa m-asez impacat in ultima banca a amfiteatrului, stiind ca nimeni n-are sa ma deranjeze intreaga zi, ca profesorii vor veni si vor pleca, la fel ca studentii - toti, ca un ritm ambiental. Asta e foarte placut si trebuie sa apreciem: o gratuitate balcanica in tot ce facem aici, caci gratuitatea e mult mai adevarata decat cinismul.
E o gratuitate, in general, sa faci facultatea in Romania, sa te duci sfidator la cursuri care nu intereseaza pe nimeni, care nu te intereseaza nici pe tine, sa dai examene peste examene si sa dialoghezi cu profesori fara un interes real pentru disciplina pe care o predau de o suta de ani, cu profesori care n-au nici un merit, care n-au dus mai departe decat invatatura care le-a fost si lor odata predata, care n-au cercetat ce i-a interesat niciodata, care n-au facut nimic notabil toata viata, dar trebuie sa treci prin toate pentru ca asta este adevarata scoala: sa inveti sa faci lucruri impotriva vointei tale, sa stii ca, pe langa incompetenta superiorilor, asta vei avea de infruntat mai departe, iar informatiile si, in general, cunostintele ti le vei anexa dupa propriile criterii in timp, dupa cat de mult iti doresti sa le ai. Pentru ca asta e antrenat sa faca studentul roman, sa se descurce singur, sa invete singur si sa isi cunoasca locul in lume. Si ce e mai reconfortant dupa saptesprezece ani de scoala, decat sa stii ca ceea ce ai devenit e doar rodul muncii tale, un mars impotriva vantului care a suflat mereu din fata?
De ce-as pleca, totusi? Nu stiu. Poate pentru libertatea pe care ti-o lasa universitatile de dincolo in alegerea disciplinelor de studiu, sau pentru lejeritatea pe care profesorii, stiind ca viata nu incepe si nici nu se termina cu ei, o abordeaza in relatiile lor cu studentii. Poate pentru viata intr-un campus mai urban si mai eco, pentru activitatile creative si recreative, pentru colegii in uniforma de Ivy League, privindu-se in oglinda. Pentru testele grila, pentru mancarea de la cantina sau, cine stie, pentru vreo fata, venita si ea de departe, dintr-o tara la fel de pestrita sau, din contra, dintr-o tara rece si plina de lacuri, o fata cu ochii adanci si miscarile limpezi, cu care sa te intelegi intr-o a treia limba, in care umorul si anecdoticul se pierd, facandu-va astfel sa renuntati la vorbaria goala, la retorica si la numere lingvistice de circ, reducand totul la esenta, la atractia dintre doua moduri complementare de a privi.
Poate ca da, acesta ar fi singurul motiv pentru care as pleca sa studiez in strainatate. Nu pentru profesori - cine cunoaste mai bine decat mine ce anume vreau eu sa stiu, sa inteleg? Nici pentru facilitati - cine imi poate aranja mai bine decat mine seara culcusul? Ci pentru ca mi-ar placea foarte mult sa ma indragostesc de o islandeza.
Anca Vancu
"Daca ma trage ceva cu adevarat aici, sunt chiar romanii"
- 22 de ani, masteranda a Academiei de Studii Economice, Bucuresti, membru ONG si editor coordonator al revistei studentesti "Carevasazica" -
Alaturi de multimea de lozinci scandate in Piata Universitatii in ultimele saptamani, s-au scris manifeste, ba chiar s-au creat si comunitati in care se promite ca "impreuna" vom construi "o tara din care sa nu mai vrei sa pleci, o tara unde sa vrei sa te intorci". Fie ca am rezonat cu revolta unor oameni, fie ca am dispretuit atitudinea altora, evenimentele din ultima vreme nu par a ma clinti din loc, dar ma fac, ce-i drept, sa ma intreb daca nu cumva soarele te incalzeste altfel in Occident.
Am 15 ani de studii si, privind in urma, n-am cum sa nu fiu nemultumita de un sistem de invatamant in care esti obligat de mic sa memorezi, dar esti scutit de la sport. Nu sunt incurajate in nici un fel artele, activitatile practice sau participarea activa la dezbateri, toate importante pentru o dezvoltare personala - lipsuri care ulterior se simt in mentalitatea romanilor. Intrucat companiile multinationale cunosc modul de pregatire al studentilor romani in facultati, experienta de studiu in occident devine aproape un criteriu de selectie pentru un simplu interviu. Si atunci, raportandu-ma si la impresiile celor plecati sa studieze in alte tari si la evolutia lor ulterioara pe plan profesional, imi pun serios intrebarea daca nu mi-as face un mare bine plecand.
Pe de alta parte, sigur, se gasesc si solutii "ajutatoare", prin care dobandesti altfel de cunostinte, experimentezi si inveti, te dezvolti intr-un mediu diferit fata de cel al salilor de curs din facultate. Sunt diferite ONG-uri infiintate de studentii nemultumiti de acest sistem, care isi cauta resurse in alta parte, aducand in practicile lor exemple din Vest. Puse laolalta, diploma de licentiat, cu lectii teoretice, si cea de voluntar, cu cele practice, capata nuante favorabile pentru tanarul student buimac, care isi cauta un rost in viata. Ca il va si descoperi nu e sigur, dar in mod cert, si-l va cauta mai atent, inainte sa se avante instinctiv si fara pregatire catre prima usa deschisa. Eu am gasit aceasta alternativa care sa-mi ocupe timpul in mod productiv. E ceea ce ma face sa spun ca si la noi se poate, asa greu cum o fi, ca, daca vrei si cauti, alungand comoditatea, viata poate fi aici, si nu in alta parte, cum spune un mare scriitor.
La polul opus, esti ademenit la tot pasul de activitati culturale sau sportive, curiozitati si capricii de care nu te poti bucura decat platindu-le scump. In timp ce in Occident le-ai putea avea fara bani. A face sport intr-o sala special amenajata, cursuri de fotografie sau dans sportiv, pentru cei mai multi tineri romani e un lux. Gasesti, atunci, in mediul in care nu se sustine sportul si e greu si scump sa-ti dezvolti pasiuni ca solutia "ideala" pentru a ti le permite e sa te angajezi - si cine isi doreste asta, cand inca n-a absolvit facultatea? -, sau sa pleci in alta parte, acolo unde le poti avea pe toate pentru doar cativa euro.
Si totusi, in ciuda nemultumirilor pe care le strig des, imi pastrez vie speranta ca lucrurile se vor indrepta. Daca ma tine cu adevarat ceva aici, sunt chiar romanii, cu umorul lor. Acum ceva vreme, in Piata Universitatii, pe o pancarta, cineva scrisese: "Sunt de acord cu tot ce striga oamenii din jurul meu!". O gluma pe care si un olandez ar fi putut s-o faca. Dar ar mai fi avut ea aceeasi savoare si acelasi efect, daca n-ai fi avut in jur romani, sa razi de ea?
Ilinca Mihaescu
"Cred intr-o alta Romanie, care m-ar putea face sa ma intorc"
- 23 de ani, masteranda in Finante, la Universitatea Bocconi din Milano, proaspat admisa ca analist in divizia de risk management a bancii de investitii JPMorgan din Londra -
In 2007, am plecat sa studiez in Occident. Absolvisem la Bucuresti Scoala Americana Internationala - un liceu privat ce mi-a oferit sansa unica in Romania de a trece un bacalaureat international, care mi-a deschis ulterior portile catre universitatile de elita ale Europei. Si uite asa, dupa o lunga serie de aplicatii si interviuri, mi-a fost acordata o bursa totala la cea mai buna facultate de economie a Italiei, Universita Bocconi, din Milano. Sunt in Italia de aproape cinci ani. Si totusi, inima mi-a ramas in Romania, la mama si la bunica mea, care inca ma asteapta in fiecare vara, ca atunci cand eram mica, sa-mi petrec vacanta in casa noastra batraneasca de la poalele Apusenilor. E locul in care ma reintorc cu gandul de fiecare data cand ma simt prea plina de atata Occident. Acolo, fiecare fir de iarba are cate o poveste. Peisajul imi vorbeste pe limba mea. E... acasa! In amintirile copilariei mele, fiecare obiect are locul lui si simt parca urmele stramosilor mei pe potecile din gradina. E un frumos familiar, un sentiment de apartenenta, pe care stiu ca nu il voi mai intalni nicaieri si care mi-a lipsit cel mai mult in acesti 5 ani. Visez la o vacanta de vara nesfarsita, la o toamna tarzie plina de nuci verzi sparte pe zidul de langa poarta.
...si mi-e dor de martisoare. Singurul, in ultimii 5 ani, l-am primit anul trecut - a fost o minune. Le confectionam impreuna cu mama, cand eram mica. Aveam o bucurie de a darui, o sfintenie a sarbatorilor, pe care nu am mai simtit-o cu aceeasi intensitate nicaieri in lume. Pentru ea m-as intoarce (si ma voi intoarce regulat) acasa - si pentru frumosul in care am crescut, frumosul traditiilor noastre si al familiei mele.
In Italia iubesc si respect eleganta si egalitatea cu care am fost primita. Din pacate, sunt doua trasaturi care lipsesc cu desavarsire societatii romanesti. O absenta care ma sperie. Romania poate fi tara extremelor: fie a sentimentelor de furie generala, care explodeaza la impulsuri diverse si de multe ori nejustificate, fie a resemnarii totale, a apatiei crunte. Mi-e teama de inertia in care ne complacem.
I-am mostenit pe parintii mei: sunt o idealista, cred in puterea individului de a schimba lumea din jurul lui si de a se schimba pe el insusi. Si totusi, mi-e frica de marea roata a sistemului, care rar accepta schimbari de curs. Mi-e frica de prejudecatile si invidia cu care sunt primiti inapoi studentii romani din strainatate, mi-e frica de micimea conducatorilor si de nepotismele lor. Venind dintr-un sistem vertical, meritocratic, mi-ar fi greu, aproape imposibil, sa accept nedreptati impuse.
Am muncit din greu pentru bursa aceasta, intr-un sistem ultra-competitiv. Ceea ce am realizat pana acum a insemnat sacrificii pentru mine, dar si pentru parintii mei. Si nu as vrea ca munca sa-mi fie calcata in picioare de un sistem putred si inegal. E ceea ce ma face, pentru moment, sa raman aici, in strainatate, unde simt ca rasplata este proportionala efortului. Traiesc insa de la distanta si-n tara mea. Sunt multe lucruri frumoase care se intampla in Romania si la care mi-as dori sa particip: teatru, film, muzica, arta, carte. Aplaud, ma emotionez si ma bucur pentru fiecare victorie internationala a artistilor romani. Admir generatia care vine din urma (puternica si rebela - intr-un sens pozitiv). Stiu ca idealurile mele sunt si ale lor si cred in schimbare. Cred intr-o alta Romanie, care m-ar putea face sa ma intorc.
Lina Vdovii
"Sunt o emigranta, dar n-am simtit niciodata lucrul acesta in Romania"
- 23 de ani, masteranda a Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi, redactor la Televiziunea Romana si senior editor la revista "Opinia veche" -
De cand i-am trecut vama, in 2007, zilele studentiei mele s-au nascut si s-au topit in Romania. Nu m-am vazut niciodata locuind in alta parte, decat in tara in care limba romana este vorbita atat de frumos si nu pot rezona cu cei care se plang constant de Romania, cu oamenii tristi, obisnuiti sa puna in carca altuia ciorile negre care croncane deasupra natiunii. Pentru colegii, prietenii si amicii romani ce vin cu tot soiul de argumente, incercand sa ma convinga ca am ales cu stangul si sa ma determine sa imi reevaluez optiunea, am, de obicei, o singura replica: "Exista pe lumea asta cel putin o tara in care lucrurile merg de o mie de ori mai prost. De acolo vin eu, din Republica Moldova, si pentru mine Romania e mai mult decat mi-am imaginat vreodata". Este ca proprietara apartamentului in care stau. O fi ea artagoasa si vesnic nemultumita, dar cand ajung seara acasa, dupa o zi de munca, camera mea calda ma primeste cu bratele deschise.
Redactia "Opinia veche" din Iasi este, cu certitudine, un alt motiv pentru care m-am atasat de aceste meleaguri. Despre scoala de presa de la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi, acolo unde mi-am facut studiile ca bursier al statului roman, am auzit inca din Republica Moldova. La "Opinia" am invatat sa ordonez in cuvinte realitatea din jurul meu, sa ii dau un sens si o logica, sa imi observ personajele cu atentie, sa le iubesc cu patima, sa-mi reprim afectiunea pentru a putea compune apoi fraze prin care sa le descriu cat mai autentic. Rolul profesorilor si mentorilor mei a fost, fara indoiala, substantial. Dincolo de toate, invatamantul romanesc poate fi, daca ne dorim noi, studentii, cel mai bun.
Nu voi pleca din Romania pentru ca, din fericire, sunt indragostita de meseria pe care o am si de locul in care m-am angajat. Pentru ca, desi imi pica Internetul in fiecare seara, cu factura platita la zi, functionarele de la posta imi zambesc acru, iar autostrazile par a fi consecinta unor imense chinuri ale facerii, lucrurile se misca. Incet, dar sigur.
M-as intoarce acasa numai daca mi-as pierde locul de munca si, dupa indelungi cautari, nu as mai gasi altul. Dar doar ca sa plec mai departe. Desi jurnalismul din Republica Moldova - asa cum il vad eu, mai curat si mai onest, cu un strop de naivitate, fara a fi isteric si epuizant - nu ma imbie aproape deloc.
Uneori, ma mai surprind click-uind pe site-urile institutiilor de invatamant superior din Europa, in cautare de masterate ochioase, desi inca nu l-am terminat pe cel de la Iasi. As pleca, stiu asta, pentru a-mi ostoi dorul de strainatati. Ii invidiez pe amicii care au decis sa emigreze in Canada, Marea Britanie sau alte tari, pentru ca integrarea intr-o societate straina nu mi se pare cea mai mare provocare. Eu sunt o emigranta, dar n-am simtit niciodata acest lucru in Romania.
Laurentiu Ungureanu
"Raman in Romania pentru stralucirea ei ordinara"
- 23 de ani, masterand al Facultatii de Filosofie si student al Facultatii de Stiinte Politice, Universitatea din Bucuresti, jurnalist si fondator al organizatiei nonguvernamentale "Liberpedia" -
E o deprindere bolnavicioasa, dar tot mai stridenta, sa te lamentezi, sa plangi patimas viitorul unei Romanii neputincioase. Problema adevarata e insa ca aceasta tendinta pare a fi chinuitor de corecta! Devine firesc atunci sa pleci, sa cauti solutii, chiar daca acestea sunt in afara granitelor, chiar daca o astfel de alegere personala a devenit deja o problema nationala.
Sunt dezamagiti oamenii de economie, de politicieni, de magistrati, de institutii, de legi, de tot, si poate ca e normal sa-si doreasca sa plece cat mai departe de acest sistem viciat. Isi striga-n strada incapacitatea - a lor, a celor pe care au pus stampila de vot, ce mai conteaza. E descurajant sa le dai dreptate.
Singura economie pe care pot eu s-o inteleg e cea personala - si, adesea, nici pe aceasta. Nu sunt dezamagit nici de politicieni, nu aveam asteptari. Sunt dezamagit, mai degraba, de cei care ii judeca pe acestia, folosind exclusiv instrumentele rudimentare servite la televizor.
In viitorul apropiat, poate prea apropiat, aceste persoane vor vota, iar cultura lor politica nu pune un pret mai mare de-un litru de ulei pe alegerea lor. Pentru multi nu e esential, altii vorbesc despre un elitism nejustificat, tinand seama de traditiile Romaniei, insa, aceasta ignoranta, aceasta lipsa de intelegere pot fi cauza unui dezastru: alegerea partidelor poporului, ale noii generatii, in fruntea tarii. Fara sa clipesc, as pleca din Romania in ziua urmatoare. Voi pleca, fara indoiala, atunci cand oamenii nu vor mai sti sa citeasca ziare sau reviste si, deci, vor ramane cu tabelele de Sudoku ori cu integramele completate in metrou. Vor muri atunci si cartile, deci ma voi duce acolo unde hartia inca mai traieste si miroase a hartie, nu a e-Reader.
Totusi, pentru mine e mai simplu, raman in Romania pentru stralucirea ei ordinara, zilnica, cea pe care, de obicei, inveti s-o pretuiesti doar cand vezi ca-ti lipseste. Sunt atatea frumuseti pe care, poate dintr-un moft pueril, nu vreau sa le las.
Sunt fotografiile mai vechi ale doamnelor mai batrane, ori confidentele domnilor mai carunti, deci mai joviali. Mai sunt discutiile politice, in parcuri, la sahistii care joaca table, chiar si la cei care se plimba agale pe trotuar, cu mainile legate la spate. Ori zilele de primavara tarzie, cand domnisoarele merg la facultate cu tramvaiul si replici inevitabile, burlesti, se isca in jurul lor. Oho!, ce satisfactie cand se porneste vreun dialog subtil si imbufnat!
Mai e sarcasmul celor pe care, din greseala, ii calci pe picioare in metrou sau golaniile acelorasi, cand te impiedici singur. Se mai gaseste si cate-o femeie, mai trecuta prin viata, care sa-si etaleze filosofiile, desi ai intrebat-o doar cat e ceasul. Si cum sa nu-ti placa vorbele de duh, zicerile romanesti, pastilele de intelepciune, care - vorb-aia! - iti intra la suflet. In mare, e limba romana neaosa, autentica, cea din poezii si, mai ales, cea din mahala.
Mie nu Romania imi place, mie-mi plac romanii, cei care zambesc, desi sunt ingropati de probleme, cei care pastreaza acea morala desueta si, mai ales, cei care se iau in ras pe ei sau pe ceilalti. Cata vreme mai exista astfel de oameni, televizoarele mai stau si inchise si nimeni nu lasa pe altcineva sa gandeasca in locul sau, cata vreme inca nu s-a dus dracului orice candoare, eu raman aici, mai stau, ma descurc eu.
Ancheta realizata de